Puterea dinastiei Sunderland-Beauclair depasea granitele unui stat, cuprinzand cele 2 Americi si Europa si pregatindu-se sa cucereasca Asia.Arma lor era banul ,multiplicat in proportii fabuloase si tezaurizat. Cu acest aur cumparase ministri,inrobise economic tari,ridicase armate si doborase guverne. Ciudat e ca in aceasta lupta nu se gandise niciodata si la fericirea oamenilor...
Vintilă Corbul s-a născut la 26 mai 1916 în București și provine dintr-o familie foarte bogată. Sofia, mama acestuia, deținea acțiuni la diverse bănci și studiouri de film americane, motiv pentru care vizitele în Statele Unite ale Americii erau experiențe curente. Constantin Popescu Corbul, tatăl adoptiv al autorului, provine dintr-o mică, dar înstărită familie boierească; deținea multe proprietăți în București și în țară, podgorie la Drăgășani și chiar un grajd cu cai de curse. Lui Vintilă Corbul i s-a sugerat de către părinți că tatăl său vitreg este de fapt tatăl natural. C.P. Corbul s-a căsătorit cu Sofia, mama lui Vintilă, după divorțul acesteia de Mihail Economu, și i-a adoptat imediat copilul. Astfel se explică numele complet al autorului: Vintilă Dumitru Economu Popescu Corbul. Deși visa să devină ambasador, la îndemnul părinților, Vintilă Corbul urmează cursurile Facultății de Drept și devine magistrat. În paralel, pentru a-și alimenta propria pasiune, urmează Facultatea de Litere și Filozofie - secția Istorie. La doar 23 de ani, imediat după absolvirea facultății, Vintilă Corbul se angajează judecător. Fiind un "răzvrătit", se căsătorește cu Ana Stoenescu, fata unui simplu muncitor. Vintilă Corbul a fost, în al II-lea Război Mondial, locotenent de artilerie antiaeriană și, ulterior, pilotul comandantului forțelor aeriene române. După război, toate proprietățile familiei sunt confiscate. Vintilă Corbul și familia sa sunt evacuați și forțați să locuiască în bucătăria unui imobil șubrezit, într-una din cele patru camere locuite de patru familii. Diplomele sale nu mai sunt „valabile”; este exclus din magistratură din cauza originii sale burgheze și a arestării tatălui său de către comuniști. Ocupă un post de bibliotecar, la o bibliotecă de cartier, dar este dat afară din aceleași motive, după numai 6 luni. Vintilă Corbul, licențiat în istorie și magistrat, ajunge muncitor necalificat și, ulterior, inginer la ICAB (Întreprinderea Canal și Apă București), unde lucrează aproape 15 ani. La scurt, timp Ana Stoenescu divorțează și fuge cu un evreu bogat, în Los Angeles. Câțiva ani mai târziu se căsătorește cu Ioana Sân-Giorgiu, fiica scriitorului legionar Ion Sân-Giorgiu, ce fusese judecat și condamnat la moarte de regimul comunist. Ioana Sân-Giorgiu a fost dată afară de la Conservatorul de Arte Dramatice și se vede obligată să se angajeze muncitoare necalificată într-o fabrică de cuțite. Pentru a-și completa modestul venit, tânăra familie începe să traducă opere literare din limbile franceză și engleză. Din cauza condițiilor grele de muncă, Vintilă Corbul se îmbolnăvește de tuberculoză oculară, intră în concediu medical și rămâne acasă. În perioada de aproape 2 ani în care își tratează boala, începe din nou să scrie la aproape 30 de ani de la apariția ultimului său roman. Idolii de aur - Dinastia Sunderland -Beauclair (3 volume) dă startul succeselor, cartea fiind editată mai târziu în franceză și poloneză. Din acel moment nu a mai fost nevoit să se angajeze. În timp ce scria Căderea Constantinopolelui, cartea ce îl va lansa definitiv, Vintilă Corbul primește o lovitură foarte puternică. Ioana moare răpusă de cancer la numai 35 de ani, iar autorul este marcat definitiv și nu se mai căsătorește niciodată. Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în plină glorie, împreună cu Eugen Burada. S-au mutat într-un mic orășel lângă Paris, iar Vintilă Corbul a locuit până la moarte în același loc în care s-a stabilit. Multe dintre titlurile sale au fost editate în franceză, poloneză, rusă, arabă.
Henry Sunderland privea amuzat carafa de cristal cu gât lung ca de lebădă şi flori extravagant bizotate, în care flăcăruile se reflectau irizându-se în infime jocuri de artificii. Efectele de lumină, iluzia optică, sau poate vinul îi creau o stare de euforie, de extaz inexprimabil, dând viaţă şi carafei cu gât de lebădă, care se legăna graţios în ritmul muzicii celeste, perceptibilă numai iniţiaţilor. Henry fu ispitit să îşi fluture mâna albă şi fină de aristocrat în ritmul divinului cântec, asemenea unui dirijor inspirat. Dar se abţinu. O fărâmă de luciditate îl povăţuia să nu se dea în spectacol în faţa celorlalţi convivi, care poate i-ar fi interpretat răuvoitor gestul.
Încerca un sentiment bizar, dar încântător, de eliberare, de fericire inabordabilă muritorilor de rând. Intrase într-un paradis care îl poftea să calce pe covoare de nori şi să culeagă din văzduh stele cu care să îşi împodobească butoniera. Steluţe scăpărătoare ca nişte paiete ornau şi carafa cu gât de lebădă. Erau picături incandescente, sau perle de apă, pe care lebăda şi le scutura de pe penele-i albe?
Minunat era efectul acestui elixir dumnezeiesc, pe care profanii îl numesc banal alcool. Henry Sunderland se simţea atotputernic, generos, îndrăzneţ, capabil de fapte mari, gata să lase în umbră isprăvile eroilor legendari.
Cei care nu-l înţelegeau îl socoteau slab, şovăielnic, lipsit de inteligenţă şi iniţiativă, fals, prezumţios. Întunecându-se brusc, întinse mâna spre cupa de şampanie. Deodată, cu inconsecvenţa oamenilor ameţiţi de băutură, începu să râdă. Cupa refuza să se lase prinsă între degetele sale uşor tremurânde. Se muta când la dreapta, când la stânga, într-un dans graţios de balerină. Rotindu-se într-un picior, îşi desfăşura aerian fusta de cristal, încrustată cu diamantele bulelor aurii ale şampaniei, ce părea să fiarbă în pahar.
Cu un efort, Henry izbuti să apuce de mijloc dansatoarea cu fustă de cristal. O duse la buze şi o sărută. Şampania acidulată îi parfuma cerul gurii, îi răcori delicios limba. Deodată, sughiţă zgomotos, spre surprinderea convivilor neobişnuiţi cu asemenea demonstraţii vulgare. El era însă prea pierdut în beatitudine, în visările feerice, ce-l familiarizau cu paradisul, spre a remarca dezaprobarea întipărită pe chipurile pigmeilor.
Pe vremuri, la Oxford, citise un poem Al. Kkamriya (Elogiul vinului). O capodoperă mistică a bardului arab Omar Ibn al Faridh. Numele acesta îi rămăsese gravat în minte cu litere strălucitoare… „În cinstea dumnezeirii am sorbit un vin, care m-a îmbătat mai înainte ca viţa-de-vie să fi fost zămislită… Paharul meu e luna plină. În vin se topeşte soarele… Numai la vederea amforelor sale, adoratorii se cufundă în beţie… E de ajuns să torni câteva picături pe un mormânt şi suflul va reda viaţă leşului… Muribundul întins la umbra zidului de împrejmuire al viei îşi va regăsi puterile… Paraliticul se va ridica în picioare şi se va îndrepta spre lăcaşul în care vinul e servit în cupe… Muţii îşi vor recâştiga graiul spre a-i lăuda savoarea. Şipotul său se va face auzit de surzi… Orbul care îl va sorbi cu nesaţ îşi va redobândi vederea… Vinul are limpezimea apei fără a fi apă, are fluiditatea aerului fără a fi aer, are lumina focului fără a fi flacără şi suflul vieţii fără a avea trup…”
Henry îşi plângea oaspeţii, muritori sărmani, lipsiţi de lumina vorbelor inspirate ale lui Omar Ibn Al Faridh. Cât erau de seci, de banali. Stăteau în jurul mesei, ţepeni ca nişte fantoşe, cărora mâna păpuşarului uitase a le mai împrumuta mişcările sale. Încremeniseră, privindu-l scandalizaţi.
Îl socoteau insignifiant pentru că tatăl său avusese o personalitate prea covârşitoare, care lăsa în umbră pe bietul său urmaş.
Mi-a fost destul de greu sa urmăresc toate personajele, mai ales ca au nume încâlcite și sunt foarte multe. Sunt și foarte multe detalii care te încurcă și mai mult. Trebuie sa recunosc ca nu reușeam sa citesc mai mult de 10 pagini fără să adorm.