O carte cu prea multe semne de exclamație, erori de cogniție elementare, dialoguri și relatări epistolare despre trecutul autoarei și istoria relativă a României, presărată cu multă credință religioasă, parcă este scrisă de un teolog. Doina Cornea a fost mai degrabă un opozant al regimului și nu un intelectual de vază. Nu degeaba zona ei de interese era una pur subiectivă, cea a spiritualității, a credinței, a moralei religioase.
„Scrisoarea din 23 august”, „Opriți dărâmarea satelor!" și „Ce-ar fi fost să fie și ce este" redau esența nemulțumirilor, și vin chiar cu un plan de soluții, asupra abuzurilor clasei politice comuniste din România. De aceea, eu consider că paginile 224 - 236, 259-264, sunt cele mai importante de aici.
„Întreaga țară a devenit o uriașă închisoare în care cetățeanul e în permanență agresat și umilit. Instituțiile, practic, nu mai funcționează, ele au fost abolite, figurând doar ca simple nume: justiție, armată, miliție, partid, învățământ etc. Suntem, de fapt, o țară ocupată de o armată invizibilă de securiști sub directa dvs. conducere. Sunt infiltrați pretutindeni, până și în intimitatea căminelor.
Și totuși, firescul, viața, fragila viață, va învinge! Își are, și ea, legile ei inviolabile, sacre!” - Doina Cornea, martie 1989, pg. 253.
Mi-au plăcut multe dintre întrebările adresate de Michel Combes în cadrul conversațiilor cu Doina Cornea, au fost alese cumpătat.
Gabriel Liiceanu s-a ridicat și de această dată la înălțimea așteptărilor mele, cuvântarea sa din deschiderea cărții m-a încântat.
Voi acorda nota 3,9/5 ⭐, prezentând respectul meu pentru disidența doamnei Doina Cornea față de ideologia defectă, criminală, a regimului comunist din România, fapt ce reiese din scrisorile transmise către Radio Europa Liberă. Piesa de rezistență a cărții de față sunt aceste scrisori extraordinar de bine compuse.