Dupa ce asista la moartea bunicului sau intr-un accident de munca, un baiat de 11 ani traieste o puternica criza existentiala. S-a mutat la oras de curind si nu are prieteni carora sa le impartaseasca durerile si spaimele sale. Cu parintii nu poate vorbi, pentru ca sint prea ocupati sa se certe incontinuu. Iar in interiorul sau duce o lupta apriga cu fata dracului, de la care afla ca nu a fost botezat. Vrind sa scape de toate si sa inceapa o viata noua, la 14 ani pleaca de acasa. Ajunge la Cluj, lucreaza un timp intr-un anticariat, apoi la Vama Veche, iar la un moment dat se duce la o minastire, unde este botezat. Dupa botez, fata dracului dispare, insa nu pentru multa vreme...
Ciudat! Nu mi-a plăcut dar nu am putut-o lăsa din mână. E multă suferință acolo și alienare și coborâre în tenebrele sufletului omenesc. Ai impresia că te afunzi din ce în ce mai adânc, că nu există scăpare, că totul se prăbușește în jurul tău. Alternarea realului cu fantasticul, a grotescului cu simplitatea cuvintelor ziditoare oferă un mic respiro, gura de oxigen necesară pentru a merge mai departe. E o carte grea, apăsătoare.
Un delir, un periplu halucinant, mistico-fantastic, o conștiință rătăcită care se rupe de trecut... Simbol, ritual, ironie, metaforă, poezie, imagini șocante, câte puțin din toate, pornind de la o narațiune aparent banală. Un scriitor interesant și original, cu siguranță.
În urmă nu mai e nimic. Decît Fata Dracului. Cea sexy. Ea însăși își dă apelativul. Fata Dracului Sexy. Este tot răul din lume, gîndurile cele mai întunecate, realitatea cea mai scîrboasă din tine. De care vrei să scapi. De care ți-e teamă la început. Pe care ajungi să o ignori. Pe care o tîrăști după tine la nesfîrșit, crezînd că poți scăpa de ea, dar nu-i așa. Și e atît de atrăgătoare. Atît de sexy. Atît de ușor îi poți ceda. Atît de greu e să ajungi la o banalitate istovitoare. Cel mult ajungi să o înfrunți pe Fata Dracului. Să dialoghezi cu ea. E parte din tine. Știți, e îngerașul pe un umăr și Fata Dracului pe celălalt. Fata Dracului e și pe umăr, și pe creier și în pantaloni. E cea mai prezentă. E raționalul, forma de supraviețuire, combaterea raționalului prin rațional, zic bine? Dar Fata Dracului e și rea. A naibii de rea, zice la un moment dat. Că nu-ți vrea neapărat binele. Te vrea numai pentru ea. Te vrea pierdut. Pierdut în ea, prin ea și pentru ea. V-ați prins? Și-atunci, e bine sau nu-i bine? Good cop - bad cop. Pînă la final. Prin oricît misticism ai trece, oricîte rugăciuni ale inimii ai practica, oricîți sfinți ai citi și reciti, dispare, de fapt, vreodată, Fata Dracului? Nu va fi ea întotdeauna prezentă? Nu este ea, de fapt, of, cum să admiți asta, lucrul cel mai bun? Că-ți aduce aminte de tot ce-i mai urît. Te ține, într-un fel, pe linia de plutire. Nu te pierde, nu dispera. Nu-i ceda. Chinui-o la fel cum te chinuie ea pe tine. Și astfel, vei continua. Îi vei supraviețui și veți supraviețui. Ea nu pleacă niciodată.
,,Părinte, aud voci și îmi vin gînduri, i-am spus părintelui Sofronie la spovedanie. Ți-e teamă de ele? m-a întrebat. Mi-e teamă, i-am spus, cum le opresc? Dar vîntul îl poți opri? m-a întrebat. Dar grindina, dacă vine? Atunci și pe acestea lasă-le să vină și să treacă, numai nu le asculta. Nu le poți opri, dar trebuie să le stai împotrivă. Cine stă împotriva grindinei își sparge capul, a spus Fata Dracului.”
Nu crede, nu, minciunile lor, fii tânăr, supus, brav si spectaculos şi vei reuşi. (*Nu crede, nu, minciunile lor, fii tânăr, dement şi vor suferi.)
Tu ce faci? Eu ma misc in boala mea ca intr-o mama.
Doar deznadejde mai scuip seara in chiuveta si gelatina ei imi ramane printre dinti. Nu ma spal. Maine tot ma voi murdari. Asteptati sa spun ceva, maldar de haine, un soare care arde totul pe dinauntru si nu se mai poate opri. Nu voi spune nimic despre cel lipsit de viziune interioara. Voi incerca sa ma lepad. Maine tot ma voi murdari.
Drumuri pe jumatate, nestatornic de lungi, ce e in spate e intotdeauna complet. Nu stim totul, un om se inveleste-n mormant.
Un băiat de unsprezece ani privește moartea bunicului său, ochii blânzi, acum fără viață, buzele care îi vorbeau despre Dumnezeu, capul fără vlagă i se întipărește în minte. La fel și moartea unei alte fetițe, alunecă, sângele curge în șiroaie precum amintirile tânărului bărbat ce-a fost odată doar un copil. Certurile părinților nu îl ajută, dar fata dracului își face apariția și îl alină. Sau îl exasperează, mai ales gândul că nu a fost botezat, fata dracului îl acompaniază în viața sa plină de nebunie, religie, greutăți, cărți, amintiri și spaime, ispășiri de păcate, căutări de identitate. Tânărul bărbat odată copil odată nebotezat își creionează gândurile într-un jurnal devenit carte, cititorul urmărind astfel povestea "dezordonată" a băiatului care pleacă din casă părintească, din lumea pe care o cunoaștea, încă privindu-se de parcă ar duce capul bunicului său cu el. Și parcă dintr-odată îl pierde și fata dracului din nou șoptește, dar stai! Ce se vede acolo: ispita, credința, deznădejdea?
"Draga mea mamă, (...) despre apa aceasta a timpului care ne poartă în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule în inexistență" îți vorbesc.
În urmă nu mai e nimic este un roman pe care, la final, fie îl iubești, fie îl urăști. Acesta începe în forță, povestește viața unui copil care a asistat la moartea traumatizantă a bunicului său, un copil cu un tată alcoolic, o mamă care începe și ea să bea, ca să - l înțeleagă pe bărba-su', cu un anturaj dintre cele mai nefericite...Firește că vrea să fugă de toată această lume nebună. După ce fuge...ei bine...se declanșează o transformare a lui Cosmin Perța într-un Orwell, într-un Vodolazkin, într-un Bulgakov ( am crezut că poate mi se amestecă mie în cap romanele, însă am regăsit ideea în niște recenzii și mi s-a confirmat) și își transformă copilul într-un adult și povestea într-un labirint de confuzii, se joacă cu mintea personajului său, creează niște fire narative ale unui creier alienat, ale unui inadaptat sau poate nimic nu e real? Interesant. Interesant. You love it or hated. Pentru mine a fost 5 out of 5.
Cosmin Perța e un scriitor onest, care te întovărășește în diferite lumi, în una halucinantă pe de o parte și în alta terestră, pe de alta. O lume cu două fețe și cu multe trepte. Chiar și stilul, pe de o parte mai poetic și pe de alta mai carnal, mai terestru, îți vine ca un duș rece după o arșiță într-un câmp pustiu. Are stilul lui și un limbaj care rezistă romglezei băieților din multinaționale. Trecem, bezmetici, din lumea virgină a copilăriei în măruntaiele corporațiilor. Trăim lupte între dorința de a fi pustietăți excepționale sau anonimi fericiți. Eroul central, tânărul Teofil, ca și Christ, hălăduiește în pustie și e ispitit de Fata Dracului. Mai e și Femeia Mea acolo, o Maria Magdalena, având accese de nebunie, purtătoare de demoni, deghizată drept curvă, dar care spune adevăruri. Ca și la Faulkner, adevărul e după nebuni. Dacă Stephen Dedalus [al lui Joyce] încearcă să se trezească din coșmarul istoriei, Teofil [al lui Perța] încearcă să evadeze din intestinele Instituției. Complotiști care încearcă să-și detroneze uzurpatorii. Instituția este despre un loc, dar și despre o stare a „înțepenirii”. O veți recunoaște. O mașinărie de stors boașele, un balamuc al delirului și non-frățiilor. Iar deșteptarea, evadarea din Instituție se produce printr-o activitate subversivă: eroul pune la cale scrierea unui jurnal. Mai există și un personaj care mi-a amintit de Diavol. Dacă Cristos îți dă peștele, ăla ți-l ia. Teofil, în timp, învață să dea replici Fetei Dracului. Vrea să oprească șirul oamenilor excepționali din care se trage. Sfârșitul romanului m-a copleșit. Una din lecțiile lui Teofil: orice, să alegi orice, numai nu împietrirea inimii.
Prima parte a Trilogiei lui Teofil și a doua carte scrisă, cronologic. Teoretic, se referă tot la Teofil cel din „Teofil și Câinele de lemn”. Practic nu, ăsta e un puștan de 14 ani care fuge de acasă, este hărțuit de homosexuali, merge la mare, apoi merge la mănăstire și apoi pleacă în pustie. Nu există nimic altceva.
Ah, ba există. Toate capitolele pare sunt despre ceva viziune fantastică cu un Institut. Pot fi sărite dacă tot ce vă interesează este povestea fără niciun fel de noimă a lui Teofil. Dacă vă interesează povestea ailaltă, puteți să săriți peste primul capitol și să începeți direct de la al doilea. O să mai apară niște vise ciudate, dar în principiu aia e.
Oricum, tot o prostie e. Inițial scrisul nu pare rău, ba chiar sunt momente în care povestea pare promițătoare. Dar dacă există set-up, nu există pay-off, nimic nu are de fapt vreo noimă. Evident, sfatul meu e să aruncați volumul la gunoi și să le spuneți celor care v-au făcut cadou acest volum că v-a plăcut în special partea cu fata dracului. Nu, n-are nicio noimă, dar toți o să dea din cap și o să zică că da, da, aia a fost foarte șmecheră.
Începe ok, chiar dacă suntem mereu într-un cititus intreruptus în care fragmentele sunt prea scurte ca să poți simți ceva dacă nu închizi cartea după fiecare două pagini ca să te uiți în gol și să te gândești la ce ai gândit ca să intri în scenă în felul în care proza lui Perța nu permite de la sine.
A doua jumătate e formată din două deliruri paralele, unul teologic cu citate profunde cu Dumnezeu care par că vor să dea sfaturi de viață până când naratorul delirează în psalmii pe care și-i scrie singur; celălalt suprarealist, cu o Instituție în care naratorul are posibil niște aventuri sexuale și de alte naturi, dar suprarealismul omoară realismul, iar dacă nu ești ușor de șocat și nu te șochezi nu prea rămâne nimic care să te prindă.
Uuuu, naratorul o ia pe câmpii, uuuu, ce experimente, uuuu, ce poezie, uuu, ce imagini. Meh.