Dintr-un inexplicabil scepticism, am ținut mereu să stau departe de literatura contemporană, în parte pentru că nu-mi fusese dat să gust, cu foarte puține excepții, ceva ce aș fi apreciat ca fiind de calitate, în parte pentru că subzistă în mine simțământul că numai moartea autorului poate desăvârși opera aia. Până și pe Eco -un geniu incontestabil în materie!- l-am devorat abia după ce a dat ortu' popii. Pudori de-astea...
De vină e consoarta, pe care păcatul a împins-o să-și facă licența pe Houellebecq și care a insistat să-l iau în primire, fără putință de rezistență pentru mine. :)
Într-un fel însă, literatura e indisolubil legată de problemele sociale ale epocii în care este creată. Nu ne putem ascunde la infinit în spatele unor critici punctuale, ca la Balzac, ori în "viața de șemineu" a romanelor lui Dekobra, Wallace & Co.
Houellebecq pune însă în prim plan ceva ce occidentalilor le e greu să recunoască: septicemia ce a cuprins continentul, în căutarea unei anume identități, și care îl face pe europeanul nostru de azi un oblomovist care nu mai poate accede la niciun ideal colectiv. E o societate cuprinsă de egoism -asta observăm cu toții, în care valorile comune reprezintă simple mofturi în față instinctelor dezlănțuite. E tabloul pe care îl privim cu toții fără să găsim ceva stânjenitor în asta, întrucât un individ nu poate fi cuprins de rușine în fața unei așa numite valori morale atâta vreme cât fundamentele acestei valori sunt negate, iar elementele de referință din jurul său - deci ceilalți, niște ceilalți relativi- se complac și ei în această stare de lucruri.
Voi fi, poate, acuzat de radicalism afirmând că apreciez net mai mult societatea interbelică, cu ideologiile ei acerbe (si, implicit, cu toată fervoarea aferentă), întrucât era un "spectacol" de o așa anvergură încât nu i te puteai sustrage, nu puteai să fugi, să fii neutru, pentru că frenezia te împingea, automat, într-o anumită tabără.
Societatea de astăzi este o societate la antipodul tuturor timpurilor. :) Ne lipsesc sau ne sunt răstălmăcite concepte sociale fundamentale. Să piară lumea, dar mie să-mi fie bine! Jucăm acest spectacol sinistru mulțumiți fiind de micile noastre capricii cotidiene, de aprecieri de complezență, de filme porno sau de alte motorașe care ne fac să adormim mulțumiți.
Protagonistul lui Houellebecq este un individ cinic lipsit de orice perspectivă. În fond, un băiat bun, merge la muncă, se uită la TV și trece și pe la curve, într-un ciclu repetitiv ce vine, parcă, să înfățișeze viața multora dintre europeni. Nimic nou sub soare, însă creierii noștri, bată-i vina, se prind de schema asta, după un interval de timp mai mult sau mai puțin îndelungat, și simt nevoia de ceva nou: caută o nouă sursă de căutare (da!) de identitate, în măsura în care suntem dispuși să facem concesii cu privire la capriciile noastre. Ori, epuizarea sensului trăind viață într-un anumit mod, mulțumitor până atunci, e ea însăși o sursă de schimbare. Acest lucru, cred, poate fi analogat de la marile traume -individuale sau colectivă deopotrivă- până la acțiunile noastre de zi cu zi.
A devenit din ce în ce mai rar omul care este dispus să renunțe la propriile sale capricii în favoarea unui interes colectiv, s-o facă dezinteresat, fără să se folosească, să spunem, de mijlocirea unei funcții politice -argumentul cel mai des invocat! E ilustrativ Sacha Baron Cohen într-un film văzut recent și pe care îl apreciez că fiind unul dintre cele mai bune ale ultimilor 20 de ani: The trial of the Chicago 7. Este întrebat la un moment dat, cu privire la acuzația ce i se adusese cu privire la pretinderea unui sume de 100 de mii de coco pentru a opri o manifestație pe care el însuși o pornise:
-Ai fi luat cei 100.000 de dolari?
-Dacă i-aș fi luat? Da! Dacă aș fi împiedicat manifestația... nu știu ce să spun.
-Atunci spune-mi care ar fi prețul pentru a renunța la ceea ce numești tu Revoluție?
(privind în gol, dezinteresat)- ... viața mea!
Replică lui Sacha Baron ilustrează tocmai interesul superior, care anulează instinctele (inclusiv frica de moarte). Și, în acest sens, mi se pare ilustrativ motto-ul lucrării lui Houellebecq, preluat din -ghici cine?!- Balzac: "Cu cât îi este mai josnică viața, cu atât ține omul la ea; viața lui e atunci un protest, o răzbunare de toate clipele".
Mai mult decât atât, în romanul lui Houellebecq este ilustrat și simulacrul pudibund de care dăm dovadă. Știm cu toții că suntem niște perverși cvasiincurabili, fără să ne întrebăm prea mult de ce, și, cu toate acestea, condamnăm cu orice ocazie și având grijă să lăsăm impresia că reprezentăm un adevărat front, orice act de pervertire morală. E un cerc vicios: suntem și acuzăm!
Sigur, autorul nu se da în lături nici de la anumite remarci mai acide, care "ne doare". De pildă, sunt de notat gândurile care sunt atribuite, în roman, unei anumite publicații, potrivit cu care bărbații occidentali au devenit niște "refugiați" în țările de mâna a treia, în căutarea, lato sensu, a plăcerilor sexuale, întrucât femeile occidentale sunt, cumva, intruzive sau selective. Iată, de pildă, un exemplu dat: orice anunț matrimonial cuprinde date fizice despre partenerul căutat, condiția socială, aptitudinile interumane. "Uitați-va în schimb la ce anume vor fetele de aici (n.n. Thailanda). Nimic mai simplu. Ele nu spun decât că ar vrea să se stabilească DEFINITIV cu un bărbat dispus să-și păstreze slujba și să fie un SOȚ și un TATĂ iubitor și înțelegător. Cu aceste calități nu ai convinge o fată din America."
"... mulți bărbați se tem de femeile moderne. Tot ce își doresc e o femeie drăguță care să se ocupe de casă și de copii. Dorința asta, de fapt, nu a dispărut, dar în Occident le-a devenit imposibil să o mărturisească; de asta se însoară cu asiatice." Antiprogresist? Misogin? Da, dacă privim superficial. Dar, pentru a nu dezvălui din narațiune, e de amintit cazul soției lui Jean-Yves.
În fapt, această este tema centrală a romanului, pe un background pesimist, backgroundul Europei aflate la mii de kilometri distanță.
Se caută o identitate fără a se cunoaște premisele problemei și, într-o atare situație, salvarea, care nu e greu de zărit, apare ca o soluție, însă e una iluzorie. Descoperirea de către protagonist a unei occidentale dedicate e o salvare -și una individuală!- iluzorie: "Făcusem dragoste o mare parte a după-amiezii: îmbrățișați în pat, făceam pauze lungi. Apoi mă masturba sau mi-o sugea; începeam din nou s-o pătrund. De fiecare dată când mă atingea aveam o nouă erectie, ea rămânea umedă.
De fapt, cred că este ceva ce caracterizează masculinitatea: dorința de dominație morală. Societatea occidentală nu mai permite însă, din factori pe care nu e necesar să îi prezum, manifestarea acestei porniri. :) E, dacă extrapolăm la un nivel colectiv, tot o căutare de identitate, ceva ce să ne mulțumească, dar și acest lucru trebuie privit tot la nivel colectiv: un bărbat în căutarea unei femei docile nu înseamnă absolut nimic. O Europa în disoluție, ei!, iată, această e o problema!
Romanul se încheie tragic, dintr-o dublă perspectiva.
În primul rând, protagonistului i se confirmă că plăcerea să nu era nimic altceva decât o clipă suspendată iluzorie, atunci când aceasta se spulberă ca urmare a unui atentat. Autorul tratează aici, foarte cinic, problema terorismului islamic, turat de motoarele fundamentalismului religios. "Problema musulmanilor, a spus el, era că Paradisul promis de Profet era deja pe pământ: existau locuri în lume unde fetele disponibile și senzuale dansau pentru plăcerile bărbaților, unde te puteai îmbată cu nectar ascultând o muzică celestă. Pe o rază de 500 de metri în jurul hotelului erau vreo douăzeci de asemenea locuri. În plus, ca să intri nu trebuia să îndeplinești cele șapte îndatoriri ale musulmanului, nici să duci războiul sfânt. Era suficient să plătești câțiva dolari. Iar că să devii conștient de toate acestea nici nu trebuia să călătorești; era suficient să ai o antena parabolică. Pentru el, nu mai încăpea nicio îndoială, sistemul musulman era condamnat: capitalismul va fi mai puternic. Deja, tinerii arabi nu mai visau decât bunuri și sex. Agresivitatea unora dintre ei nu era decât semnul unei invidii neputincioase...(...)".
În al doilea rând, dincolo de o drama individuală, la Houellebecq problema capătă proporții colective. Dacă Miller și Bukowski își pierduseră pe deplin speranța în lumea în care trăiau, devenind ultimii cinci în modul de a fi, ignorând orice idee potențial salutară, fie și dacă se acceptă că această rămâne exclusiv la nivel ideatic, la Houellebecq se întrezărește, dincolo de pesimism, un regret care capătă proporții istorice. Dacă pentru Bukowski totul începea de la celebrul "Go fuck yourself!", fără să aibă însemnătate ceea ce era în spate, la Houellebecq totul se termină cu un gust amar, cu un regret inefabil și inexplicabil, pentru o Europa în agonie: "Voi rămâne până la capăt un copil al Europei, al grijii și al rușinii; nu am de lăsat niciun mesaj de speranță. Pentru Occident nu simt ură, ci doar un dispreț fără margini. Știu doar că toți, până la unul, puțim a egoism, a masochinism și a moarte. Am creat un sistem care a devenit pur și simplu irespirabil; și, pe deasupra, continuăm să-l exportăm."
8 noiembrie 2020