What do you think?
Rate this book
Patria locotenentului Schreiber
Acclaimed Novelist Andrei Makine Celebrates True Patriotism in This Time of False Heroes
Jean-Claude Servan-Schreiber enlisted in the French army at the outset of World War II and quickly rose to the rank of lieutenant. Despite his patriotism and courage in defending his country, in which he narrowly escaped death several times, he suffered the bigotry of his fellow soldiers until he was expelled from the army for being Jewish. He sought exile in Spain and was deported and interned in a concentration camp before he managed to join the Allied army in North Africa. He eventually participated in the triumphant liberation of his homeland.
His story, almost forgotten, would have remained unknown if not for the efforts of the award-winning and internationally bestselling author Andrei Makine, Retelling Servan-Schreiber's dramatic life with a novelist's skill, he reveals a man who embraced experience in all its joys and sorrows, who knew the pleasures of love amid the savagery of war, and who could forgive the hatred he was subjected to but never forget it. In Servan-Schreiber, who is now nearly a centenarian, Makine celebrates virtues that every citizen should be reminded of: self-sacrifice, honor, love of country, and true heroism.
Jean-Claude Servan-Schreiber enlisted in the French army at the outset of World War II and quickly rose to the rank of lieutenant. Despite his patriotism and courage in defending his country, in which he narrowly escaped death several times, he suffered the bigotry of his fellow soldiers until he was expelled from the army for being Jewish. He sought exile in Spain and was deported and interned in a concentration camp before he managed to join the Allied army in North Africa. He eventually participated in the triumphant liberation of his homeland.
His story, almost forgotten, would have remained unknown if not for the efforts of the award-winning and internationally bestselling author Andrei Makine, Retelling Servan-Schreiber's dramatic life with a novelist's skill, he reveals a man who embraced experience in all its joys and sorrows, who knew the pleasures of love amid the savagery of war, and who could forgive the hatred he was subjected to but never forget it. In Servan-Schreiber, who is now nearly a centenarian, Makine celebrates virtues that every citizen should be reminded of: self-sacrifice, honor, love of country, and true heroism.
- GenresNonfiction
200 pages, Paperback
First published January 1, 2014
About the author
Andreï Makine
39 books407 followersAndreï Makine was born in Krasnoyarsk, Soviet Union on 10 September 1957 and grew up in city of Penza, a provincial town about 440 miles south-east of Moscow. As a boy, having acquired familiarity with France and its language from his French-born grandmother (it is not certain whether Makine had a French grandmother; in later interviews he claimed to have learnt French from a friend), he wrote poems in both French and his native Russian.
In 1987, he went to France as member of teacher's exchange program and decided to stay. He was granted political asylum and was determined to make a living as a writer in French. However, Makine had to present his first manuscripts as translations from Russian to overcome publishers' skepticism that a newly arrived exile could write so fluently in a second language. After disappointing reactions to his first two novels, it took eight months to find a publisher for his fourth, Le testament français. Finally published in 1995 in France, the novel became the first in history to win both the Prix Goncourt and the Prix Medicis plus the Goncourt des Lycéens.
In 1987, he went to France as member of teacher's exchange program and decided to stay. He was granted political asylum and was determined to make a living as a writer in French. However, Makine had to present his first manuscripts as translations from Russian to overcome publishers' skepticism that a newly arrived exile could write so fluently in a second language. After disappointing reactions to his first two novels, it took eight months to find a publisher for his fourth, Le testament français. Finally published in 1995 in France, the novel became the first in history to win both the Prix Goncourt and the Prix Medicis plus the Goncourt des Lycéens.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 18 of 18 reviews
September 27, 2024
Ha csak azt nézem, miről szól a könyv - hát, csupa jó dologról. Kötelességtudatról, az identitásról, meg a túlélő felelősségéről, akinek azok helyett is emlékeznie kell, akik nem élték meg, hogy elmondhassák a történetüket. Mindez könnyű kézzel megírt, elegáns mondatokban. Ugyanakkor az a helyzet, hogy az egész szövegnek van valami kellemetlen mellékíze. Valami erőszakos neofita buzgalom - mintha a szerző mindenkinek jól be akarna olvasni, aki nem úgy szereti Franciaországot, ahogy szerinte szeretni kéne. Ehhez megtalálja a tökéletes közvetítő személyt: a kilencven éves egykori háborús hőst, Schreiber hadnagyot, aki vérzett a hazáért a nácik ellen, aztán tessék, most mégsem érdekel senkit. Schreiberben ugye az a pláne, hogy zsidó származású, mégis tökéletes francia patrióta, ilyen értelemben pedig pazarul rímel Makine-ra, aki még Szibériában született, és tessék, mégis valóságos díszgall. No most szemre úgy fest, Makine hevessége kiállás szegény Schreiber mellett, akivel konkrétan megíratja a visszaemlékezéseit - de a jó hadnagy nézetem szerint csak ürügy, hogy a szerző beszólhasson mindenkinek, akik lehúzták az előző esszékötetét. Mindenki megkapja a magáét: a kiadók gyávák és kapzsik, az olvasók meg egyenest hülyék, amiért VB-t néznek ahelyett, hogy becsületben megőszült tankhuszárok háborús naplóit olvassák. Nohát én a magam részéről elméletben elfogadom, hogy minden termékeny élet megérdemli, hogy könyv legyen belőle - de könyörgök, ne legyek már rossz ember, amiért nincs kedvem elolvasni. Mi értelme van a pressziónak, mi értelme van erkölcsi kérdést csinálni egy könyv elolvasásából vagy el nem olvasásából? Tipikus példája ez a regény annak, milyen toxikus is lehet az irodalomban az író szűretlen indulata.
June 10, 2021
Having finished my occasional task of reading all of Makine's translated novels earlier this year, I was keen to track down this non-fiction biography, the only other one of his books that has appeared in English.
Those who are familiar with his fiction will not find it too surprising - it is a mixture of history and political reflection, but this time the central character is real, and was a man that Makine got to know quite well late in his life, when Makine was helping him write a memoir which was ultimately published to little interest. So this book is a form of atonement, and is stylistically not dissimilar to some of Makine's more autofictional novels.
The story of wartime heroism is impressive, but would not be sufficient to sustain the book on its own, what is more interesting is Schreiber's background, coming from a Jewish family (the Servan-Schreiber family who are well known in France and have several high achievers) that had moved from Prussia to France and converted to Catholicism before he was born, and how anti-Semitic prejucide continued to affect him in post-war France, as did the lack of interest in a younger generation obsessed with Sartre and existentialism.
Those who are familiar with his fiction will not find it too surprising - it is a mixture of history and political reflection, but this time the central character is real, and was a man that Makine got to know quite well late in his life, when Makine was helping him write a memoir which was ultimately published to little interest. So this book is a form of atonement, and is stylistically not dissimilar to some of Makine's more autofictional novels.
The story of wartime heroism is impressive, but would not be sufficient to sustain the book on its own, what is more interesting is Schreiber's background, coming from a Jewish family (the Servan-Schreiber family who are well known in France and have several high achievers) that had moved from Prussia to France and converted to Catholicism before he was born, and how anti-Semitic prejucide continued to affect him in post-war France, as did the lack of interest in a younger generation obsessed with Sartre and existentialism.
May 7, 2026
Patria locotenentului Schreiber de Andrei Makine, traducere Constanța Ciocârlie (2014)
Makine scrie non-ficțiunea aproape la fel cum scrie romanele sale de ficțiune / auto-ficțiune, cu fraza aceea precisă, cu paragrafe sintetice urmate de desfășurări prelungi ale poveștii, cu un patetism reținut, lăsând să se întrevadă sensibilitatea autorului față de suferință și uitare. Am citit în alte romane scrise de Andrei Makine despre Rusia, despre evenimentele istorice ale secolului XX din Rusia, însă de această data scriitorul povestește despre Jean-Claude Servan-Schreiber, un venerabil vârstnic din patria sa adoptivă, Franța.
După publicarea cărții sale, Cette France qu'on oublie d'aimer, Makine primește o scrisoare de la un necunoscut care îl invită la o discuție despre al Doilea Război Mondial și câteva persoane cheie din Franța ale vremii. Astfel, îl descoperă pe locotenetul Schreiber, între cei doi se naște o mare prietenie, iar Makine se transformă într-un bun ascultător, într-un tăcut spațiu de proiecție al amintirilor locotenentului:
“ Tânăr ofțer, Bătălia pentru Franța, mai-iunie 1940, Regimentul 4 de blindate, Belgia, Flandra, Dunkerque, înfruntarea tancurilor, rezistenta disperată, dar tenace, moartea camarazilor, misiunile în liniile germane, noi lupte – în Eure, cea dintâi rană, excluderea din armată, ca evreu, fuga în Spania, închisoarea, lagărul de concentrare, Marocul, Algeria, Regimentul 5 de vânători din Africa, Divizia 1 de blindate, debarcarea în sud, eliberarea Franței, sărbătorirea victoriei în munții Bavariei, nu departe de Berghof, cuibul de vultur al lui Hitler.”
Pasionat de a salva de uitare marile povești și marile vieți, Makine îl încurajează pe locotenent să își scrie memoriile și promite că i le va publica. O bună parte din poveste este despre eforturile continue de a publica memoriile, de a crea în editori aceeași stare de admirație și dorință de a conserva trecutul pe care le simțea și el. Proiectul care îi redă lui Schreiber strălucirea în priviri nu își va găsi receptori pe măsură. Scriitorul constată:
“ Lui va rebui să îi dau vestea: viața sa nu mai interesează pe nimeni! Războiul lui nu trezește nicio amintire, camarazii lui căzuți pe câmpul de onoare s-au șters din memoria tuturor, el însuși nu mai e decât un moșneag care se ridică în picioare cu greutate.
Locotenentul Schreiber.“
Romanul acesta este atât de nostalgic, de delicat și de plin de respect față de cei care au făcut tot ce au putut ei mai bine în circumstanțele absurde și imprevizibile ale războiului, încât cred că Makine și-a îndeplinit misiunea personală pe care și-a asumat-o față de locotenentul Schreiber: ne-a făcut să ne oprim din goana zilnică, să învățăm și să privim cu atenție o parte din trecut.
Makine scrie non-ficțiunea aproape la fel cum scrie romanele sale de ficțiune / auto-ficțiune, cu fraza aceea precisă, cu paragrafe sintetice urmate de desfășurări prelungi ale poveștii, cu un patetism reținut, lăsând să se întrevadă sensibilitatea autorului față de suferință și uitare. Am citit în alte romane scrise de Andrei Makine despre Rusia, despre evenimentele istorice ale secolului XX din Rusia, însă de această data scriitorul povestește despre Jean-Claude Servan-Schreiber, un venerabil vârstnic din patria sa adoptivă, Franța.
După publicarea cărții sale, Cette France qu'on oublie d'aimer, Makine primește o scrisoare de la un necunoscut care îl invită la o discuție despre al Doilea Război Mondial și câteva persoane cheie din Franța ale vremii. Astfel, îl descoperă pe locotenetul Schreiber, între cei doi se naște o mare prietenie, iar Makine se transformă într-un bun ascultător, într-un tăcut spațiu de proiecție al amintirilor locotenentului:
“ Tânăr ofțer, Bătălia pentru Franța, mai-iunie 1940, Regimentul 4 de blindate, Belgia, Flandra, Dunkerque, înfruntarea tancurilor, rezistenta disperată, dar tenace, moartea camarazilor, misiunile în liniile germane, noi lupte – în Eure, cea dintâi rană, excluderea din armată, ca evreu, fuga în Spania, închisoarea, lagărul de concentrare, Marocul, Algeria, Regimentul 5 de vânători din Africa, Divizia 1 de blindate, debarcarea în sud, eliberarea Franței, sărbătorirea victoriei în munții Bavariei, nu departe de Berghof, cuibul de vultur al lui Hitler.”
Pasionat de a salva de uitare marile povești și marile vieți, Makine îl încurajează pe locotenent să își scrie memoriile și promite că i le va publica. O bună parte din poveste este despre eforturile continue de a publica memoriile, de a crea în editori aceeași stare de admirație și dorință de a conserva trecutul pe care le simțea și el. Proiectul care îi redă lui Schreiber strălucirea în priviri nu își va găsi receptori pe măsură. Scriitorul constată:
“ Lui va rebui să îi dau vestea: viața sa nu mai interesează pe nimeni! Războiul lui nu trezește nicio amintire, camarazii lui căzuți pe câmpul de onoare s-au șters din memoria tuturor, el însuși nu mai e decât un moșneag care se ridică în picioare cu greutate.
Locotenentul Schreiber.“
Romanul acesta este atât de nostalgic, de delicat și de plin de respect față de cei care au făcut tot ce au putut ei mai bine în circumstanțele absurde și imprevizibile ale războiului, încât cred că Makine și-a îndeplinit misiunea personală pe care și-a asumat-o față de locotenentul Schreiber: ne-a făcut să ne oprim din goana zilnică, să învățăm și să privim cu atenție o parte din trecut.
December 13, 2020
Roman-portret, redat într-o (bună) manieră jurnalistică, prin care mesajul se transmite cu suguranță, fără a lăsa loc de interpretări. Despre sacrificiu, ignoranță și uitare.
July 22, 2018
C'est tout à fait par hasard que j'ai lu ce livre le même jour qu'Angela Merkel avait déclaré que nous ne saurions si la deuxième guerre mondiale nous aura appris quelque chose que quand le dernier témoin sera mort. Ce livre émouvant raconte l'histoire d'un de ces derniers témoins et sa tenntative de se faire entendre dans une époque plus intéressé par le foot et les "people" que par les sacrifices de la génération qui a sauvé leur liberté.
(D'autre part, je me serai passé des réflexions personnelles de l'auteur au sujet des questions d'identité, qui sont trop polémiques pour avoir une place dans le livre).
(D'autre part, je me serai passé des réflexions personnelles de l'auteur au sujet des questions d'identité, qui sont trop polémiques pour avoir une place dans le livre).
December 14, 2022
Cartea unei cărți, relatarea lui Makine atrage atenția asupra ravagiilor pe care modernitatea le face în matricea intelectuală a națiunii franceze. O națiune tiranizată de corectitudine politică, surdă și oarbă în fața dramelor celor care au trecut-o teafără prin secolul XX. Locotenentul Schreiber este un veteran de război decorat pentru acte de eroism, descendent al unei familii cosmopolite, care se străduiește să-și publice memoriile. Asumându-și rolul de a-l promova, Makine se izbește de prejudecățile editorilor. În Franța stânga face ravagii.
August 18, 2020
„soldatul trebuie să uite războiul”
Pe Andreï Makine l-am descoperit citind Testamentul fracez. A fost o lectură pe nerăsuflate, în care citeam fraze întregi şi efectiv uitam uneori să respir. Pe scurt, m-a fascinat.
Era doar o chestiune din timp până ajungeam să pun mâna pe o altă scriere de-a sa. Ştiam asta. Şi aşa s-a întâmplat. Doar că rezultatul a fost cu totul altul.
Patria locotentului Schreiber este o carte care se citeşte într-o după-amiază de vară. Testamentul francez mi-a furat o săptămână dintr-un sfârşit de iulie. Şi totuşi, nu lungimea a determinat lipsa mea de empatie cu textul.
Cartea pleacă de la întâlnirile unui scriitor, probanil în persoana lui Makine, cu bărânul Schreiber, cândva locotenent în armata francez şi participant la numeroase bătălii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Povestea este redată într-un stil aproape reportericesc, firul narativ prezentând memoriile bătrânului soldat, împletite cu scurte impresii personale ale scriitorului şi cu întâlnirile celor doi din prezent.
Sobrietatea cu care sunt evocate evenimentele trecute, precum şi reţinerea în exprimarea sentimentelor creează o oarecare barieră în încercarea cititorului de a empatiza cu personajele, de a se cufunda în tainele lecturii. Melancoliei reţinute a personajului i se adaugă reţinerea cititorului.
Dar cumva toate acestea sunt justificate, dacă e să ţinem seama de întrebarea vehiculată în a doua jumătate a secolului trecut, despre măsura în care se poate vorbi liber şi onest despre evenimentele traumatizante şi rolul pe care îl are memoria traumatică în evocarea acelor evenimente.
În consecinţă, cartea mi se pare o continuă tatonare, în care fiecare instanţă narativă cunoaşte limitele teoretico-narative, astfel că cititorul nu invadeaza lumea personajelor, decât în măsura în care acestea permit acest lucru, şi, bineînţeles, viceversa.
O carte care pare a se citi prin gaura cheii, dar care totuşi, merită o aruncătură de ochi.
Frânturi:
„istoria, făcută din contradicţii şi înaintând prin devieri imprevizibile, dezminte legile înţelepte ale raţiunii şi calculele bunului-simţ”
„infernul despre care vorbesc poeţii se cască, uneori, în toiul unei radioase înserări de iunie şi că în dimineţa următoare, în timp ce flăcările se stingeau pe carcasele blindatelor, păsările îşi reluau liniştite cântecul. Şi că există deci în lumea asta o forţă, un principiu, o voinţă superioară care face posibilă această banalitate extremă a infernului, a răului, a morţii…”
„Da, am trăit un sentiment de mare seninătate, un calm inexplicabil: certitudinea că moartea nu va fi decât un scurt incident într-o existenţă mult mai vastă.”
„Să fie lumea omenească fără scăpare? Ura, înnăscută şi consubstanțială existenţei? Sau poate ar fi de ajuns ca un soldat, sălbăticit de anii de lupte şi suferinţe, să audă vocea celui pe care îl înfruntă? Sau ca, măcar după război, să-şi amintească acea voce şi nu numai bucuria de a fi câştigat bătălia în care acea voce s-a stins?”
„De la reinstalarea păcii, acest pas impune o dedublare. Pentru a se integra în noua viaţă, soldatul trebuie să uite războiul, să se uite pe sine aşa cum fusese în război, să accepte istoria care e pe cale să fie rescrisă.”
„Nimeni nu-i explicase că lumea îşi urma cursul după plecarea soldatului. Eterna naivitate a războinicilor: toţi cred că, în absenţa lor, ţara îşi ţine răsuflarea, suspendă trecerea zilelor, îi aşteaptă aşa cum erau la plecarea pe front…”
„A pleca înseamnă a muri puţin, nu-i aşa?”
Pe Andreï Makine l-am descoperit citind Testamentul fracez. A fost o lectură pe nerăsuflate, în care citeam fraze întregi şi efectiv uitam uneori să respir. Pe scurt, m-a fascinat.
Era doar o chestiune din timp până ajungeam să pun mâna pe o altă scriere de-a sa. Ştiam asta. Şi aşa s-a întâmplat. Doar că rezultatul a fost cu totul altul.
Patria locotentului Schreiber este o carte care se citeşte într-o după-amiază de vară. Testamentul francez mi-a furat o săptămână dintr-un sfârşit de iulie. Şi totuşi, nu lungimea a determinat lipsa mea de empatie cu textul.
Cartea pleacă de la întâlnirile unui scriitor, probanil în persoana lui Makine, cu bărânul Schreiber, cândva locotenent în armata francez şi participant la numeroase bătălii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Povestea este redată într-un stil aproape reportericesc, firul narativ prezentând memoriile bătrânului soldat, împletite cu scurte impresii personale ale scriitorului şi cu întâlnirile celor doi din prezent.
Sobrietatea cu care sunt evocate evenimentele trecute, precum şi reţinerea în exprimarea sentimentelor creează o oarecare barieră în încercarea cititorului de a empatiza cu personajele, de a se cufunda în tainele lecturii. Melancoliei reţinute a personajului i se adaugă reţinerea cititorului.
Dar cumva toate acestea sunt justificate, dacă e să ţinem seama de întrebarea vehiculată în a doua jumătate a secolului trecut, despre măsura în care se poate vorbi liber şi onest despre evenimentele traumatizante şi rolul pe care îl are memoria traumatică în evocarea acelor evenimente.
În consecinţă, cartea mi se pare o continuă tatonare, în care fiecare instanţă narativă cunoaşte limitele teoretico-narative, astfel că cititorul nu invadeaza lumea personajelor, decât în măsura în care acestea permit acest lucru, şi, bineînţeles, viceversa.
O carte care pare a se citi prin gaura cheii, dar care totuşi, merită o aruncătură de ochi.
Frânturi:
„istoria, făcută din contradicţii şi înaintând prin devieri imprevizibile, dezminte legile înţelepte ale raţiunii şi calculele bunului-simţ”
„infernul despre care vorbesc poeţii se cască, uneori, în toiul unei radioase înserări de iunie şi că în dimineţa următoare, în timp ce flăcările se stingeau pe carcasele blindatelor, păsările îşi reluau liniştite cântecul. Şi că există deci în lumea asta o forţă, un principiu, o voinţă superioară care face posibilă această banalitate extremă a infernului, a răului, a morţii…”
„Da, am trăit un sentiment de mare seninătate, un calm inexplicabil: certitudinea că moartea nu va fi decât un scurt incident într-o existenţă mult mai vastă.”
„Să fie lumea omenească fără scăpare? Ura, înnăscută şi consubstanțială existenţei? Sau poate ar fi de ajuns ca un soldat, sălbăticit de anii de lupte şi suferinţe, să audă vocea celui pe care îl înfruntă? Sau ca, măcar după război, să-şi amintească acea voce şi nu numai bucuria de a fi câştigat bătălia în care acea voce s-a stins?”
„De la reinstalarea păcii, acest pas impune o dedublare. Pentru a se integra în noua viaţă, soldatul trebuie să uite războiul, să se uite pe sine aşa cum fusese în război, să accepte istoria care e pe cale să fie rescrisă.”
„Nimeni nu-i explicase că lumea îşi urma cursul după plecarea soldatului. Eterna naivitate a războinicilor: toţi cred că, în absenţa lor, ţara îşi ţine răsuflarea, suspendă trecerea zilelor, îi aşteaptă aşa cum erau la plecarea pe front…”
„A pleca înseamnă a muri puţin, nu-i aşa?”
November 9, 2016
„Aproape că am ajuns să cred în posibilitatea unei astfel de plimbări, înainte să-mi amintesc de vârsta și de fragilitatea bătrânului. De altfel, ce va rămâne din aceste nume șoptite în noapte? De vreme ce nici măcar o carte nu le-a făcut să supraviețuiască mai mult de câteva luni... Nu, aventura s-a încheiat. Așa gândește pesemne Jean-Claude întâlnind privirile celor din fotografiile vechi de pe pereți. Toți foștii săi camarazi vor intra curând în coloana soldaților fără nume, fără chip.
O țară uitată, îmi spun. O țară al cărei glas nu se mai aude prin logoreea comunicatorilor, morga „experților'', verdictele gândirii autorizate. O țară deja invizibilă îndărătul hologramelor cu mascote faimoase, cu flușturatici idoli de-o zi, clovni ai politicăriei puse în scenă. O țară ignorată, însă a cărei vitalitate se ghicește încă în breșele din atmosfera sa sufocantă: un editor care îndrăznește să publice o carte imprudentă, un jurnalist care, amintindu-și de noblețea meseriei sale, se revoltă și, târât în fața unui tribunal, reușește să-și domine inchizitorii. Un bătrân care, neglijând tihna unei pensii confortabile, se angajează în ultima sa luptă pentru a apăra onoarea acestei țări uitate.
Franța locotenentului Schreiber.''
O țară uitată, îmi spun. O țară al cărei glas nu se mai aude prin logoreea comunicatorilor, morga „experților'', verdictele gândirii autorizate. O țară deja invizibilă îndărătul hologramelor cu mascote faimoase, cu flușturatici idoli de-o zi, clovni ai politicăriei puse în scenă. O țară ignorată, însă a cărei vitalitate se ghicește încă în breșele din atmosfera sa sufocantă: un editor care îndrăznește să publice o carte imprudentă, un jurnalist care, amintindu-și de noblețea meseriei sale, se revoltă și, târât în fața unui tribunal, reușește să-și domine inchizitorii. Un bătrân care, neglijând tihna unei pensii confortabile, se angajează în ultima sa luptă pentru a apăra onoarea acestei țări uitate.
Franța locotenentului Schreiber.''
January 27, 2023
O carte frumoasă in stilul lui Andrei Makine. O carte ce ne amintește ca societatea noastră uita ce a însemnat războiul, dar si că nu stie sa isi protejeze eroii si valorile. Consumerismul atinge inclusiv "produsele sufletului", cărțile, făcând ca unele de excepție să fie sacrificate indiferenței publicului, indiferență ce este mai rea decât cenzura.
October 1, 2014
Andreï Makine rend hommage à Jean-Claude Servan-Schreiber, combattant et résistant méconnu. Et déplore que la France ne soit pas à la hauteur de ses héros...
August 5, 2021
Il racconto – autobiografico – di un incontro, quello con l'anziano veterano della seconda guerra mondiale Jean-Claude Servan-Schreiber, conosciuto a seguito della pubblicazione del saggio "Cette France qu’on oublie d’aimer" (Flammarion, 2006) e apprezzato subito per la schiettezza, l'autoironia, la modestia con cui, a conoscenza fatta, rievoca le sue straordinarie imprese durante il conflitto – le «trois guerres» – ma soprattutto l'accorato ricordo dei suoi commilitoni, morti, feriti, menomati per difendere e onorare la patria. Nomi che riemergono potenti dalla memoria di Jean-Claude, insieme ai volti sfigurati di tanti anonimi soldati che hanno trovato la morte sul campo di battaglia, e che lottano per rimanere sulla superficie della storia, ai margini dell'oblio. La riflessione – più amara – sulla non trasmissibilità di questo patrimonio memoriale, subita dal reduce Schreiber una prima volta subito dopo la guerra (quando, tornato dal fronte, si ritrova coetaneo di una generazione che non parla più la sua lingua e che il conflitto – cui è estranea – se lo vuole lasciare alle spalle), e una seconda, quando, con l'aiuto dell'autore, cerca di pubblicare le sue memorie.
Sulla famiglia dei Servan-Schreiber: https://www.herodote.net/Une_famille_...
Sulla famiglia dei Servan-Schreiber: https://www.herodote.net/Une_famille_...
January 12, 2020
"Are douazeci si sapte de ani, dintre care sase de razboi. E inca tanar, dar nu cu adevarat tanar. Si aceasta apriga sete de-a iubi! Nimeni nu-i explicase ca lumea isi urma cursul dupa plecarea soldatului. Eterna naivitate a razboinicilor: toti cred ca, in absenta lor, tara isi tine rasuflarea, suspenda trecerea zilelor, ii asteapta asa cum erau la plecarea pe front: niste baieti surazatori si neinfricati, de douazezi si unu de ani, ca tanarul aspirant Schreiber in toamna lui 1939.
Nu, lumea n-a incetat sa se roteasca, o noua generatie a inclocuit-o pe cea care se batea si, cand supravietuitorii s-au intors - inevitabil, ca in toate tarile din lume, in toate epocile -, s-au simtit in plus. A pleca inseamna a muri putin, nu-i asa?"
"Nu-i judec, mi-a spus adesea Jean-Claude. Ca au benchetuit in timp ce altii se duceau la moarte e treaba lor. In toate razboaiele s-a vazut asta. Da, pifanii si scutitii. Numai ca, dupa razboi, acesti scutiti nu mai incetau sa ne dea lectii de morala. Ca sa fii liber trebuie sa faci asta! Ca sa fii un intelectual anagajat, fa astalalta!"
Nu, lumea n-a incetat sa se roteasca, o noua generatie a inclocuit-o pe cea care se batea si, cand supravietuitorii s-au intors - inevitabil, ca in toate tarile din lume, in toate epocile -, s-au simtit in plus. A pleca inseamna a muri putin, nu-i asa?"
"Nu-i judec, mi-a spus adesea Jean-Claude. Ca au benchetuit in timp ce altii se duceau la moarte e treaba lor. In toate razboaiele s-a vazut asta. Da, pifanii si scutitii. Numai ca, dupa razboi, acesti scutiti nu mai incetau sa ne dea lectii de morala. Ca sa fii liber trebuie sa faci asta! Ca sa fii un intelectual anagajat, fa astalalta!"
July 17, 2024
Issu de la bibliothèque d'Yvonne
Drôle de coïncidence, j'ai récemment écouté un podcast sur les année Pompidou, et c'est une époque ou les Servan Shreiber prenait une place importante en France.
En tout cas j'ai aimé ce coup de projecteur sur un soldat revenu dans l'anonymat de la 2e guerre mondiale qui a eu du mal à se faire une place dans la société et qui a dû ravaler ses souvenirs pour y parvenir.
Drôle de coïncidence, j'ai récemment écouté un podcast sur les année Pompidou, et c'est une époque ou les Servan Shreiber prenait une place importante en France.
En tout cas j'ai aimé ce coup de projecteur sur un soldat revenu dans l'anonymat de la 2e guerre mondiale qui a eu du mal à se faire une place dans la société et qui a dû ravaler ses souvenirs pour y parvenir.
January 18, 2024
Mi-a plăcut povestea soldatului dar am simțit-o ca pe o carte de promovare, regret, tras de urechi cititorul neimplicat în povești despre război. Mi-ar fi plăcut mai multe detalii din realitatea războiului.
September 2, 2020
O carte aparent.. plictisitoare, o înșiruire de date care nu prea "prind" publicul.. Însă a doua parte a ei este emoționantă. Merită citită!
November 22, 2014
Curieux bouquin. Ce n’est ni un roman, ni un essai, ni un conte. On a d’une part le récit de l’amitié entre l’auteur et ce vieux monsieur qui a fait une belle guerre (JC Servan-Schreiber, la génération de mon Père) et des efforts de l’auteur pour faire publier les mémoires de JCSS. D’autre part c’est une plate-forme pour que Makine exprime ses idées sur la France d’aujourd’hui. AM a une réflexion intéressante sur le dépit des jeunes qui revenaient de la guerre et étaient confrontés à ceux qui n’avaient pas bougé et n’en avaient rien à foutre ; c’est le phénomène qu’ont aussi connu les Vietnam Vets. De plus en France certains sont devenus des maitres à penser comme Sartre et Camus !! Comme le Testament Français c’est admirablement bien écrit.
January 8, 2015
Andreï Makine a écrit un livre qui rend hommage au lieutenant Jean-Claude Servan-Schreiber, à sa vie et à sa guerre, ainsi qu'à la vie et à la mort de ses compagnon de guerre. Il lamente la mémoire courte des français qui ne s'interessent pas à leur histoire ni à ses héros, ces soldats qui ont donné leurs vies à leur pays, ou qui sont retournés de la guerre pour apprendre que personne ne les attendait et ne voulait pas entendre leur histoire. Andreï Makine a écrit son livre afin de rétablir la justice, mais à mon avis et à mon régret, il a échoué. Le livre balance entre une biographie et un compte rendu du livre de Jean-Claude Schreiber, un genre litéraire étrange et peu captivant.
September 22, 2016
A 92 yr. old veteran of several European wars is persuaded to write his memoirs in honor of the lives of his fallen comrades. However the public isn't interested in his accounts of battle and the book is quickly forgotten along with the names and stories of the courageous solders of his past. I wonder if
my father, a WWII veteran, felt the same kind of isolation and aloneness upon returning to the U.S.
after the war?
my father, a WWII veteran, felt the same kind of isolation and aloneness upon returning to the U.S.
after the war?
Displaying 1 - 18 of 18 reviews