Regina Margot I

by Alexandre Dumas, Mircea Alexandrescu (Translator)

Franța din timpul domniei regelui Carol al IX-lea (dinastia de Valois). În centrul poveştii se află, Margareta de Valois, poreclită Margot de către frații ei. Născută la palatul Saint-Germain-en-Laye, Regina Margot este fiica regelui Henric al 11-lea al Franţei și a Caterinei de Medici. Trei dintre frații ei au devenit regi ai Franţei: Francisc al 11-lea, Carol al IX-lea și Henric al 111-lea, iar sora ei, Elisabeta, s-a căsătorit cu regele Filip al 11-lea al Spaniei. La rândul ei, prin căsătoria cu Henric al IV-lea, Margot devine regină a Navarei. Pentru că nu-l iubește pe Henri de Bourbon, ea începe o aventură pasională cu un soldat protestant, La Mole.

Genres: Classics

260 pages, Paperback

Published January 1, 1991

About the author

This note regards Alexandre Dumas, père, the father of Alexandre Dumas, fils (son). For the son, see Alexandre Dumas fils.

Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso

Reviews

[Tessa Nadir · Rating 4 out of 5]

"Ca sa apar o lege
Sunt credincioasa si frumoasa
Ca sa-l apar pe rege
Sunt cruda si frumoasa."
"La Reine Margot" a aparut in 1845 si este un roman de dragoste si aventura ce are in centru disputele dintre catolici si protestanti urmate de sangerosul masacru din "Noaptea Sf. Bartolomeu" (1572). Povestea urmareste intrigile de la curtea Frantei, magistral orchestrate de cruzimea Caterinei de Medici, cat si soarta reginei Margareta, cea care ii salveaza viata tanarului Le Mole, adapostindu-l in camera ei in timpul masacrului.
Prezenta carte este prima parte a seriei fiind urmata de "Doamna de Monsoreau".
Ne aflam in 1572 si curtea sarbatoreste nunta Margaretei de Valois, fiica regelui Henric al II-lea si a Caterinei de Medici. Aceasta se casatoreste cu Henric de Bourbon, regele Navarei. Uniunea este surprinzatoare pentru ca unul dintre ei este protestant si celalalt catolic. Prin casatorie se urmareste unirea acestor doua tabere invrajbite.
In culise gasim o multitudine de personaje celebre ca vestita intriganta Caterina de Medici, regele Carol al IX-lea, ducele de Anjou, ducele de Guise, amiralul de Coligny, maresalul Montmorency, etc.
Tanara mireasa este extraordinar de frumoasa si inteligenta:
"Sa vezi curtea si sa n-o vezi pe Margareta de Valois, e ca si cum n-ai fi vazut nici Franta si nici curtea."
Se pare ca protagonista are un iubit in taina in persoana ducelui de Guise. Insa nici sotul ei nu se lasa mai prejos nutrind o patima mistuitoare pentru frumoasa Charlotte de Sauve.
Mai tarziu va intra in scena si tanarul si curajosul conte Le Mole, cel care va deveni noua iubire a reginei Margot, dar si o figura centrala a evenimentelor istorice ce vor avea loc in noaptea de 23 august 1572. Regina va salva atat viata lui Le Mole cat si viata sotului ei.
Va recomand romanul pentru stilul frumos al autorului, pentru portretul gingas si curajos in acelasi timp pe care il creaza reginei, atat de nobila dar si patimasa in dragoste. Este indubitabil un roman de neratat atat pentru iubitorii de istorie, in special epoca Renasterii Franceze, cat si de romane de aventuri cu capa si spada.
Am retinut si o frumoasa declaratie de dragoste si replica ei:
"... oare nu stii ca-mi esti lumina zilei si steaua noptii? Ma aflam, crede-ma, in bezna cea mai neagra cand deodata ai aparut raspandind lumina pretutindeni."
"Vreau sa spun ca atunci cand esti stapanul celei mai frumoase femei din Franta, singurul lucru pe care trebuie sa-l doresti este sa piara lumina ca sa faca loc intunericului, caci doar in intuneric ne asteapta fericirea."
In incheiere va las cu cateva citate care trebuie tinute minte:
"Lasa-te biruita: niciodata femeile nu-s mai puternice decat dupa ce au fost infrante."
" - Asa ca zau nu stiu ce e mai bine sa fac: sa te tin aici ca sfetnic, sau sa te trimit acolo ca general. Daca imi esti sfetnic, cine sa comande? Si daca comanzi, cine sa-mi fie sfetnic?
- Sire - facu Coligny - intai victoria, si, dupa biruinta, sfatul. "
"... nu cred ca exagereaza cand asemuieste darurile naturii cu niste flori minunate dar trecatoare, in timp ce virtutea o considera o planta binefacatoare, cu un parfum nepieritor si care vindeca fara gres ranile."
"Asteptare, mama, asteptare! Toata intelepciunea omeneasca e cuprinsa in acest singur cuvant. Cel mai mare, cel mai puternic si cel mai iscusit e cel care stie sa astepte."
"Henric era inzestrat nu cu curaj fizic, ci cu forta morala; desi ii era teama de primejdie, el o infrunta zambind."
"... cand o casatorie nu-ti aduce fericirea cea mare, aduce aproape intotdeauna durerea cea mare."
"Gelozia mea nu e mai mare decat dragostea lui pentru mine. Si apoi ma pricep sa deosebesc prietenii de dusmani. Iubesc pe cine ma iubeste si urasc pe cine ma uraste."

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Luni, în a optsprezecea zi a lunii august 1572, Luvrul era în mare sărbătoare.

Ferestrele vechii reşedinţe regale, îndeobşte atât da întunecate, erau scăldate în lumină; pieţele şi străzile din jur, de obicei atât de pustii de cum bătea ceasul nouă, la Saint-Germain- l’Auxerrois, erau acum înţesate de norod, deşi se făcuse miezul nopţii.

Prin beznă, toată această mulţime ameninţătoare, zorită, gălăgioasă părea o mare mohorâtă, frământată, şi fiecare val al ei părea un talaz care mugeşte; această mare, ce inunda cheiul pe care se revărsa prin străzile Fosses, Saint-Germain şi l’Astruce, izbea cu fluxul ei poalele zidurilor Luvrului, iar cu refluxul pe ale palatului Bourbon, din faţă.

Dar cu toată sărbătoarea de la curte, şi poate tocmai din pricina ei, norodul acesta avea o înfăţişare ameninţătoare, căci nu bănuia că sărbătoarea la care lua parte numai cu privirea era doar prevestirea alteia, ce avea să aibă loc abia peste opt zile şi la care urma să fie poftit să se desfete din toată inima.

Curtea sărbătorea nunta Margaretei de Valois, fiica regelui Henric al II-lea şi sora regelui Carol al IX-lea, cu Henric de Bourbon, regele Navarei. Într-adevăr, chiar în acea dimineaţă, pe un podium înălţat în faţa catedralei Notre-Dame, cardinalul de Bourbon unise pe cei doi soţi cu ceremonialul folosit de obicei la nunţile fiicelor regilor Franţei.

Această căsătorie uimise pe toată lumea şi dăduse mult de gândit celor ce vedeau mai departe; era greu de înţeles cum de se putuseră apropia două tabere atât de învrăjbite, cum erau pe atunci cea protestantă şi cea catolică. Lumea se întreba cum ar putea tânărul prinţ de Conde să ierte ducelui de Anjou, fratele regelui, uciderea tatălui său de către Montesquiou, la Jarnac. Se mai întreba cum i-ar putea ierta tânărul duce de Guise amiralului de Coligny moartea părintelui său ucis de Poltrot de Mere la Orleans.

Mai mult încă, Jeanne de Navara, curajoasa soţie a nevolnicului Antoine de Bourbon, ce-şi adusese fiul, la logodna regească care se pregătise ― murise abia de două luni şi umblau zvonuri ciudate cu privire la această neaşteptată moarte. Unii şopteau, iar alţii spuneau în gura mare că ea aflase o taină grozavă, iar Caterina de Medicis, temându-se ca nu cumva s-o dea în vileag, a ucis-o dăruindu-i nişte mănuşi otrăvite, făcute de un oarecare Rene din Florenţa, mare meşter în treburi din astea. Zvonul se răspândise şi căpăta cu atât mai mult temei, cu cât, după moartea acestei mari regine, fiul ei ceruse să fie chemaţi doi medici ― între care şi vestitul Ambroise Pare, cărora li s-a îngăduit să deschidă şi să cerceteze trupul, nu însă şi creierul. Dar cum Jeanne de Navara fusese ucisă cu un parfum otrăvit, numai creierul, singura parte a trupului căreia nu le era îngăduit să-i facă autopsia, putea să dezvăluie crima. Şi spunem crimă pentru că nimeni nu se îndoia că de o crimă ar fi vorba.

Dar asta nu era totul: pentru această căsătorie, care nu numai că statornicea pacea în regatul său, dar îi mai şi îmbia pe hughenoţii de frunte ai Franţei să vină la Paris, regele Carol arătase o stăruinţa vecină cu încăpăţânarea. Cum cei doi logodnici erau unul catolic, iar celălalt reformat, trebuia să se ceară încuviinţarea înaltului pontif de la Sfântul Scaun, Grigore al XlII-lea. Încuviinţarea aceasta întârzia, ceea ce o neliniştise foarte mult pe răposata regină a Navarei; într-una din zile, ea îi împărtăşise lui Carol al IX-lea temerile ei că încuviinţarea n-ar mai veni de loc, la care regele îi răspunsese:

― Fii pe pace, mătuşă dragă. Te cinstesc mai mult decât pe papă şi dragostea pentru sora mea e mai presus decât teama de el. Nu sunt hughenot, dar nici prost nu sunt şi dacă cinstitul papă face prea pe prostul, am s-o iau eu însumi pe Margot de mână şi am să i-o dau de soţie fiului vostru chiar în biserica protestantă.

Vorbele acestea se răspândiseră din Luvru în tot oraşul şi în timp ce pe hughenoţi îi bucurase foarte mult, pe catolici îi pusese pe gânduri şi se întrebau în şoaptă dacă regele îi vindea cu adevărat, sau poate juca vreo farsă care într-o bună zi va avea un deznodământ neaşteptat.

[Marius-Cristian Sava · Rating 5 out of 5]

Prima carte din serie prezinta aproape fidel modul de viata al epocii dar si apacuaturile clasei nobiliarea din Franata la sfârșitul secolului al XVI-lea, sub domnia capriciosului rege Carol al IX-lea

[Mădălina · Rating 4 out of 5]

Am si uitat cat de amuzant este stilul de scriere a lui Alexandre Dumas. Abia astept sa citesc continuarea.