What do you think?
Rate this book
The Last Valois #1.2
Regina Margot II
Alexandre Dumas (1802-1870) est un crivain franais. Il est n Villers-Cotterts (Aisne). Il reut une ducation plutt mediocre. Aprs des tudes ngliges, il travailla comme clerc chez un notaire et dbuta la rdaction de pices de th tre avec son ami, le vicomte Adolphe Ribbing de Leuven. Ces premiers essais furent autant dchecs. En 1823, il entra au service du Duc dOrlans comme expditionnaire gr ce sa calligraphie. Il lisait alors Shakespeare, Walter Scott, Goethe et Schiller qui furent les sources dinspiration principales de son th tre. Il continua crire pour le th tre et connut enfin le succs gr ce la reprsentation en 1829 de Henri III et sa cour par la Comdie-Franaise. Ce succs continua pendant toute sa carrire littraire dans ses genres de prdilection: le drame, le roman historique et le feuilleton. Ses oeuvres comprennent: Les Trois Mousquetaires (1844), Le Comte de Monte-Cristo (1845-1846) et Le Vicomte de Bragelonne (1848).
264 pages, Paperback
First published January 1, 1845
9 people are currently reading
272 people want to read
About the author
Alexandre Dumas
7,032 books12.4k followersThis note regards Alexandre Dumas, père, the father of Alexandre Dumas, fils (son). For the son, see Alexandre Dumas fils.
Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso
Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 14 of 14 reviews
January 17, 2018
I MEAN.
I had the best time of my life. That's all I can say.
I laughed so hard at this book because the characters are all so Drama Queens and most of them are terrible persons but you can't help getting attached to them.
So yeah, I recommend it if you like swash-buckling, mild-politics (one thing I love about Dumas is the fact that his books basically have 0 political, extremely complicated debates. He's like "just read and don't try to understand, that's how things went") and sexually-ambiguous character (I stand by the statement that all of Dumas' characters are not straight. Eugénie Danglars everybody??).
It's all about adventure, really.
I had the best time of my life. That's all I can say.
I laughed so hard at this book because the characters are all so Drama Queens and most of them are terrible persons but you can't help getting attached to them.
So yeah, I recommend it if you like swash-buckling, mild-politics (one thing I love about Dumas is the fact that his books basically have 0 political, extremely complicated debates. He's like "just read and don't try to understand, that's how things went") and sexually-ambiguous character (I stand by the statement that all of Dumas' characters are not straight. Eugénie Danglars everybody??).
It's all about adventure, really.
September 11, 2025
A la fois roman historique et roman d'aventures, Alexandre Dumas nous y régale avec sa verve haute en couleurs : histoires d'amours et d'amitiés, complots et poisons à gogo, tout y est convoqué pour en faire un texte spectaculaire. Et par-dessus tout, une galerie de personnages divers et variés, à la fois magnifiques de malice, d'intelligence et de machiavélisme. J'avoue avoir eu un faible pour la particulièrement retorse Reine Catherine de Médicis ; après tout, un bon livre n'est rien sans un bon méchant.
April 10, 2020
Dumas décrit la brutalité des passions humaines avec une parcimonie quasi inquiétante. Et puis voilà si on me mets Caterina de’ Medici c’est clair que je vais désespérément adorer l’histoire, bien qu’elle soit peinte comme une diablesse sans cœur.
Lady Macbeth who?
Lady Macbeth who?
August 20, 2017
De l'Histoire, de l'action, des retournements, des nobles sentiments !! On n'est jamais déçu avec Alexandre Dumas. Ce roman, qui décrit la fin du règne de Charles IX, marqué par la présence permanente de Catherine de Médicis, sa mère, férue d'astrologie et doublée de son âme damnée René de Florentin, parfumeur mais aussi empoisonneur, met également en scène le futur Henri IV et Marguerite de Valois, la Reine Margot, le tout sur fond de guerres de religion (le roman commence à la veille de la Saint-Barthelemy). Il fait une part plus importante aux véritables personnages historiques que, par exemple, les Trois Mousquetaires. Au Louvre, ce sont complots, intrigues mais aussi histoires d'amour à tous les étages. Le versant romanesque est ajouté par les jeunes de La Mole et Coconnas, l'un huguenot, l'autre catholique, pourtant liés par une amitié indéfectible. On palpite du début à la fin (même si certaines scènes, avec l'amant qui sort par la porte secrète pendant que le mari arrive par la porte principale, annoncent déjà le vaudeville). Marguerite de Valois est ma nouvelle héroïne historique favorite. Pourquoi, malgré tout ce talent, cite-t-on rarement Dumas comme son auteur préféré ? A cause du côté un peu "fabrique à romans", déjà dénoncé à l'époque, peut-être. Cependant, quel plaisir de lecture...
June 10, 2016
"Ah!, făcu La Mole. Nu mă temeam decât de un singur lucru. Să mor fără să o mai văd o dată! Am văzut-o! Acum pot să mor.
Cu ochii țintiți spre fereastră, puse medalionul la gură şi îl acoperi cu sărutări."
Bietul La Mole şi biata Margareta! Am vărsat lacrimi când ultimele cuvinte ale îndrăgostitului au dorit să fie o binecuvântare, neterminată însă. Biet rege otrăvit şi mințit de propria mamă, care suferă ştiind că nu va putea avea niciodată la căpătâi femeia mult iubită şi fiul ce nu va fi niciodată încoronat. Cât de tristă era viața acestor oameni, plină de intrigi, prietenii false şi duşmani în propria familie care le doreau sfârșitul...
Cu ochii țintiți spre fereastră, puse medalionul la gură şi îl acoperi cu sărutări."
Bietul La Mole şi biata Margareta! Am vărsat lacrimi când ultimele cuvinte ale îndrăgostitului au dorit să fie o binecuvântare, neterminată însă. Biet rege otrăvit şi mințit de propria mamă, care suferă ştiind că nu va putea avea niciodată la căpătâi femeia mult iubită şi fiul ce nu va fi niciodată încoronat. Cât de tristă era viața acestor oameni, plină de intrigi, prietenii false şi duşmani în propria familie care le doreau sfârșitul...
December 26, 2016
Nüüd on järge vaja. Kuningas on surnud- elagu kuningas!
November 2, 2021
A doua zi, toată populaţia Parisului se îndrepta spre cartierul Saint-Antoine, pe unde solii Poloniei urmau să-şi facă intrarea în oraş. Un lanţ de gărzi elveţiene stăvileau mulţimea şi pâlcuri de călăreţi ocroteau circulaţia seniorilor şi a doamnelor de la curte, care ieşeau în întâmpinarea cortegiului.
Curând se zări, în dreptul mănăstirii Saint-Antoine, un grup de călăreţi înveşmântaţi în roşu şi galben. Căciuli şi haine îmblănite şi purtând în mână spade late şi încovoiate ca iataganele turceşti. Ofiţerii mergeau de o parte şi de alta a alaiului.
Urma apoi un alt pâlc, îmbrăcat cu un lux în adevăr oriental. Veneau după aceea solii, patru la număr, care reprezentau cu strălucire cel mai legendar dintre regatele cavalereşti ale secolului al XVI-lea.
Unul din soli era episcopul Cracoviei. Purta veşminte strălucitoare de aur şi nestemate ― care aduceau şi cu cele bisericeşti, şi cu cele ostăşeşti. Calu-i alb, cu o măreaţă coamă ce flutura în vânt, mergea în pas săltat şi părea că scoate foc pe nări; nimeni nu s-ar fi gândit că nobilul animal făcuse timp de o lună, în fiecare zi, câte t cincisprezece leghe pe drumuri aproape de nefolosit din pricina timpului urât.
Alături de episcop mergea palatinul Lasco, boier de vază, atât de aproape de capetele încoronate, încât era mândru şi bogat ca un rege.
În urma celor doi soli de căpetenie, care erau însoţiţi de alţi doi palatini de neam mare, veneau numeroşi boieri polonezi, ai căror cai, împodobiţi cu mătase, aur şi nestemate, stârniră admiraţia zgomotoasă a mulţimii. Într-adevăr, cavalerii francezi, cu toată strălucirea echipajelor lor, erau cu totul puşi în umbră de noii veniţi, cărora le spuneau cu dispreţ ― barbari.
Până în ultima clipă, Caterina nădăjduise că solemnitatea va fi amânată şi că regele, slăbit de boala de care nu se vindecase încă, va reveni asupra hotărârii luate. Când însă veni ziua solemnităţii şi-l văzu pe Carol, palid ca un spectru, îmbrăcat în minunata-i mantie regală ― ea înţelese că trebuie să lase impresia că se pleacă în faţa voinţei de fier a regelui şi cel mai bun lucru pentru Henric de Anjou era în surghiunul măreţ la care fusese osândit.
În afară de cele câteva cuvinte rostite când deschisese ochii şi o văzuse pe mama sa ieşind din cămăruţă, Carol nu mai vorbise cu ea, în urma discuţiei ce-i pricinuise boala de pe urma căreia era să i se tragă moartea. La Luvru, toată lumea ştia că se certaseră îngrozitor, fără să ştie din ce cauză şi chiar cei mai îndrăzneţi ― când vedeau tăcerea şi răceala lor ― tremurau ca păsările înaintea liniştii apăsătoare care vesteşte furtuna.
Totuşi, la Luvru se făcură pregătiri ― este adevărat ― nu ca pentru o sărbătoare, ci ca şi cum ar fi avut loc cine ştie ce ceremonie funebră. Fiecare se supunea morocănos şi apatic. Se ştia că însăşi Caterina se temea aproape de această solemnitate, şi toată lumea tremura.
Marea sală de recepţie a palatului fusese pregătită şi cum astfel de solemnităţi erau de obicei publice, oamenii din gardă şi santinelele primiseră ordin să lase să intre, o dată cu solii, cât popor putea să încapă în saloanele unde urma să se desfăşoare festivitatea.
Iar Parisul avea, ca întotdeauna, înfăţişarea marilor oraşe în asemenea împrejurări: pretutindeni animaţie şi curiozitate. Numai cine ar fi cercetat cu mai multă atenţie în acea zi populaţia Parisului ar fi observat între grupurile de burghezi cumsecade, care căscau gura prosteşte, şi un număr destul de mare de bărbaţi înfăşuraţi în mantii lungi, ce-şi făceau semne cu ochii sau cu mina, când erau departe unul de altul şi schimbau în şoaptă cuvinte cu tâlc atunci când se întâlneau.
Curând se zări, în dreptul mănăstirii Saint-Antoine, un grup de călăreţi înveşmântaţi în roşu şi galben. Căciuli şi haine îmblănite şi purtând în mână spade late şi încovoiate ca iataganele turceşti. Ofiţerii mergeau de o parte şi de alta a alaiului.
Urma apoi un alt pâlc, îmbrăcat cu un lux în adevăr oriental. Veneau după aceea solii, patru la număr, care reprezentau cu strălucire cel mai legendar dintre regatele cavalereşti ale secolului al XVI-lea.
Unul din soli era episcopul Cracoviei. Purta veşminte strălucitoare de aur şi nestemate ― care aduceau şi cu cele bisericeşti, şi cu cele ostăşeşti. Calu-i alb, cu o măreaţă coamă ce flutura în vânt, mergea în pas săltat şi părea că scoate foc pe nări; nimeni nu s-ar fi gândit că nobilul animal făcuse timp de o lună, în fiecare zi, câte t cincisprezece leghe pe drumuri aproape de nefolosit din pricina timpului urât.
Alături de episcop mergea palatinul Lasco, boier de vază, atât de aproape de capetele încoronate, încât era mândru şi bogat ca un rege.
În urma celor doi soli de căpetenie, care erau însoţiţi de alţi doi palatini de neam mare, veneau numeroşi boieri polonezi, ai căror cai, împodobiţi cu mătase, aur şi nestemate, stârniră admiraţia zgomotoasă a mulţimii. Într-adevăr, cavalerii francezi, cu toată strălucirea echipajelor lor, erau cu totul puşi în umbră de noii veniţi, cărora le spuneau cu dispreţ ― barbari.
Până în ultima clipă, Caterina nădăjduise că solemnitatea va fi amânată şi că regele, slăbit de boala de care nu se vindecase încă, va reveni asupra hotărârii luate. Când însă veni ziua solemnităţii şi-l văzu pe Carol, palid ca un spectru, îmbrăcat în minunata-i mantie regală ― ea înţelese că trebuie să lase impresia că se pleacă în faţa voinţei de fier a regelui şi cel mai bun lucru pentru Henric de Anjou era în surghiunul măreţ la care fusese osândit.
În afară de cele câteva cuvinte rostite când deschisese ochii şi o văzuse pe mama sa ieşind din cămăruţă, Carol nu mai vorbise cu ea, în urma discuţiei ce-i pricinuise boala de pe urma căreia era să i se tragă moartea. La Luvru, toată lumea ştia că se certaseră îngrozitor, fără să ştie din ce cauză şi chiar cei mai îndrăzneţi ― când vedeau tăcerea şi răceala lor ― tremurau ca păsările înaintea liniştii apăsătoare care vesteşte furtuna.
Totuşi, la Luvru se făcură pregătiri ― este adevărat ― nu ca pentru o sărbătoare, ci ca şi cum ar fi avut loc cine ştie ce ceremonie funebră. Fiecare se supunea morocănos şi apatic. Se ştia că însăşi Caterina se temea aproape de această solemnitate, şi toată lumea tremura.
Marea sală de recepţie a palatului fusese pregătită şi cum astfel de solemnităţi erau de obicei publice, oamenii din gardă şi santinelele primiseră ordin să lase să intre, o dată cu solii, cât popor putea să încapă în saloanele unde urma să se desfăşoare festivitatea.
Iar Parisul avea, ca întotdeauna, înfăţişarea marilor oraşe în asemenea împrejurări: pretutindeni animaţie şi curiozitate. Numai cine ar fi cercetat cu mai multă atenţie în acea zi populaţia Parisului ar fi observat între grupurile de burghezi cumsecade, care căscau gura prosteşte, şi un număr destul de mare de bărbaţi înfăşuraţi în mantii lungi, ce-şi făceau semne cu ochii sau cu mina, când erau departe unul de altul şi schimbau în şoaptă cuvinte cu tâlc atunci când se întâlneau.
March 13, 2018
Un second tome en parfaite continuité avec le premier, quoique plus palpitant malgré un coup de mou vers le milieu. J'ai aimé tout ce côté "romanesque sanglant" un peu kitsch qui, pour autant, n'empêche pas Dumas de puiser toute l'essence du XVIème siècle. Et la relation entre Charles IX et sa sœur Margot est particulièrement touchante… Un roman d'aventure, un vrai.
« Cette investigation avait été faite, vis-à-vis de ceux auxquels elle s'adressait, d'une façon tantôt si originale, tantôt si exigeante, ce qui est facile à concevoir quand on connaît le caractère excentrique de Coconnas, qu'elle avait suscité entre lui et les trois seigneurs de la Cour des explications qui avaient fini à la mode à l'époque, c'est-à-dire sur le terrain. Coconnas avait mis à ces rencontres la conscience qu'il mettait d'ordinaire à ces sortes de choses ; il avait tué le premier et blessé les deux autres, en disant :
— Ce pauvre La Mole, il savait si bien le latin !
C'était au point que le dernier, qui était le baron de Boissey, lui avait dit en tombant :
— Ah ! pour l'amour du Ciel, Coconnas, varie un peu, et dis au moins qu'il savait le grec. »
P. 165
[chronique complète à venir]
« Cette investigation avait été faite, vis-à-vis de ceux auxquels elle s'adressait, d'une façon tantôt si originale, tantôt si exigeante, ce qui est facile à concevoir quand on connaît le caractère excentrique de Coconnas, qu'elle avait suscité entre lui et les trois seigneurs de la Cour des explications qui avaient fini à la mode à l'époque, c'est-à-dire sur le terrain. Coconnas avait mis à ces rencontres la conscience qu'il mettait d'ordinaire à ces sortes de choses ; il avait tué le premier et blessé les deux autres, en disant :
— Ce pauvre La Mole, il savait si bien le latin !
C'était au point que le dernier, qui était le baron de Boissey, lui avait dit en tombant :
— Ah ! pour l'amour du Ciel, Coconnas, varie un peu, et dis au moins qu'il savait le grec. »
P. 165
[chronique complète à venir]
December 17, 2024
Kuninganna Margot on ajalooline isik nimega Marguerite de Valois, Prantsusmaa kuninga Charles IX õde, kes abiellus Navarra kuningas Henriga. Abielu sõlmiti katoliiklastest riigivalitsejate, eesotsas kuninga ema Caterina de Mediciga, vandenõu osana protestantlastest hugenottide vastu. Navarra Henri oli protestant ning pulmadega meelitati Pariisi suur hulk hugenottidest ülikuid. 1572. aasta 24. augusti ööd tuntakse Pärtliöö veresaunana. II osa.
Minu kommentaar: Muidu küllaltki hoogne sündmustik, kus on nii verd kui kirge, aga II osa kinnitas seda, et ei olnud mulle päris meelepärane duoloogia. Minu meelest oleks sobilikum pealkiri romaanile olnud "Navarra kuningas".
Minu kommentaar: Muidu küllaltki hoogne sündmustik, kus on nii verd kui kirge, aga II osa kinnitas seda, et ei olnud mulle päris meelepärane duoloogia. Minu meelest oleks sobilikum pealkiri romaanile olnud "Navarra kuningas".
March 24, 2021
Prima carte din serie (volumul II) prezinta aproape fidel modul de viata al epocii dar si apacuaturile clasei nobiliarea din Franata la sfârșitul secolului al XVI-lea, sub domnia capriciosului rege Carol al IX-lea
January 1, 2026
Ce livre est une masterclass
May 9, 2017
Juste Magnifique (beautiful), j'aurais juste voulu avoir plus de relations charnelles entre Margot et son mari, Henry de Navarre.
Très bien écrit, se lit avec beaucoup de fluidité.
Très bien écrit, se lit avec beaucoup de fluidité.
Displaying 1 - 14 of 14 reviews