Regina Margot II

by Alexandre Dumas

264 pages, Paperback

Published January 1, 1991

About the author

This note regards Alexandre Dumas, père, the father of Alexandre Dumas, fils (son). For the son, see Alexandre Dumas fils.

Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso

Reviews

[Socrate · Rating 3 out of 5]

A doua zi, toată populaţia Parisului se îndrepta spre cartierul Saint-Antoine, pe unde solii Poloniei urmau să-şi facă intrarea în oraş. Un lanţ de gărzi elveţiene stăvileau mulţimea şi pâlcuri de călăreţi ocroteau circulaţia seniorilor şi a doamnelor de la curte, care ieşeau în întâmpinarea cortegiului.

Curând se zări, în dreptul mănăstirii Saint-Antoine, un grup de călăreţi înveşmântaţi în roşu şi galben. Căciuli şi haine îmblănite şi purtând în mână spade late şi încovoiate ca iataganele turceşti. Ofiţerii mergeau de o parte şi de alta a alaiului.

Urma apoi un alt pâlc, îmbrăcat cu un lux în adevăr oriental. Veneau după aceea solii, patru la număr, care reprezentau cu strălucire cel mai legendar dintre regatele cavalereşti ale secolului al XVI-lea.

Unul din soli era episcopul Cracoviei. Purta veşminte strălucitoare de aur şi nestemate ― care aduceau şi cu cele bisericeşti, şi cu cele ostăşeşti. Calu-i alb, cu o măreaţă coamă ce flutura în vânt, mergea în pas săltat şi părea că scoate foc pe nări; nimeni nu s-ar fi gândit că nobilul animal făcuse timp de o lună, în fiecare zi, câte t cincisprezece leghe pe drumuri aproape de nefolosit din pricina timpului urât.

Alături de episcop mergea palatinul Lasco, boier de vază, atât de aproape de capetele încoronate, încât era mândru şi bogat ca un rege.

În urma celor doi soli de căpetenie, care erau însoţiţi de alţi doi palatini de neam mare, veneau numeroşi boieri polonezi, ai căror cai, împodobiţi cu mătase, aur şi nestemate, stârniră admiraţia zgomotoasă a mulţimii. Într-adevăr, cavalerii francezi, cu toată strălucirea echipajelor lor, erau cu totul puşi în umbră de noii veniţi, cărora le spuneau cu dispreţ ― barbari.

Până în ultima clipă, Caterina nădăjduise că solemnitatea va fi amânată şi că regele, slăbit de boala de care nu se vindecase încă, va reveni asupra hotărârii luate. Când însă veni ziua solemnităţii şi-l văzu pe Carol, palid ca un spectru, îmbrăcat în minunata-i mantie regală ― ea înţelese că trebuie să lase impresia că se pleacă în faţa voinţei de fier a regelui şi cel mai bun lucru pentru Henric de Anjou era în surghiunul măreţ la care fusese osândit.

În afară de cele câteva cuvinte rostite când deschisese ochii şi o văzuse pe mama sa ieşind din cămăruţă, Carol nu mai vorbise cu ea, în urma discuţiei ce-i pricinuise boala de pe urma căreia era să i se tragă moartea. La Luvru, toată lumea ştia că se certaseră îngrozitor, fără să ştie din ce cauză şi chiar cei mai îndrăzneţi ― când vedeau tăcerea şi răceala lor ― tremurau ca păsările înaintea liniştii apăsătoare care vesteşte furtuna.

Totuşi, la Luvru se făcură pregătiri ― este adevărat ― nu ca pentru o sărbătoare, ci ca şi cum ar fi avut loc cine ştie ce ceremonie funebră. Fiecare se supunea morocănos şi apatic. Se ştia că însăşi Caterina se temea aproape de această solemnitate, şi toată lumea tremura.

Marea sală de recepţie a palatului fusese pregătită şi cum astfel de solemnităţi erau de obicei publice, oamenii din gardă şi santinelele primiseră ordin să lase să intre, o dată cu solii, cât popor putea să încapă în saloanele unde urma să se desfăşoare festivitatea.

Iar Parisul avea, ca întotdeauna, înfăţişarea marilor oraşe în asemenea împrejurări: pretutindeni animaţie şi curiozitate. Numai cine ar fi cercetat cu mai multă atenţie în acea zi populaţia Parisului ar fi observat între grupurile de burghezi cumsecade, care căscau gura prosteşte, şi un număr destul de mare de bărbaţi înfăşuraţi în mantii lungi, ce-şi făceau semne cu ochii sau cu mina, când erau departe unul de altul şi schimbau în şoaptă cuvinte cu tâlc atunci când se întâlneau.

[Marius-Cristian Sava · Rating 5 out of 5]

Prima carte din serie (volumul II) prezinta aproape fidel modul de viata al epocii dar si apacuaturile clasei nobiliarea din Franata la sfârșitul secolului al XVI-lea, sub domnia capriciosului rege Carol al IX-lea

[Maija · Rating 4 out of 5]

So much plotting! Can't wait to read the conclusion (this is the Finnish translation of Queen Margot, splitting one book into three).