În „Povestiri din copilărie” Viorel Ilișoi reface cu umor și sensibilitate lumea fabuloasă a satului natal și atmosfera orfelinatelor din anii comunismului. Cele 31 de povestiri sunt episoadele unei inițieri dure, în care copilul descoperă cruzimea și bunătatea oamenilor, frica, foamea, prietenia, moartea, iubirile esențiale și puterea salvatoare a cărților. În paginile volumului trăiesc părinți care își iubesc copiii mai mult decât le pot arăta, țărani hâtri, educatori brutali, prieteni, profesori, copii siliți să o ia înaintea vârstei lor. O lume întreagă văzută prin ochii unui copil. Întâmplările – trăite, nu scornite – sunt când năprasnic de comice, când greu de citit fără un nod în gât. Uneori, amândouă deodată. Piesa centrală, Evadarea, care adună toate temele cărții, este o parabolă a confruntării dintre inocența copilului și absurditatea sistemului. O lecție despre nevoia de libertate, de prietenie, iubire. Cu umor și cu sensibilitate, Viorel Ilișoi pune în mâna cititorului o carte cutremurătoare.
„Lucian mă scotea în părculețul din centrul comunei, îmi aduce cărți și îmi vorbea despre poeți despre care nu auzisem niciodată: Sandburg, Ahmatova, Lorca, Elytis. Îmi dădea și să trag câte un gât de bere, pe ascuns, iar eu nu refuzam, înțelegând că așa trebuie să facă poeții, altfel nu se poate. Îmi plăcea să fiu poet!”
Viorel Ilișoi revine cu unul dintre volumele sale memorabile, poate cel mai personal dintre toate, cel despre copilărie. „Povestiri din copilărie” conține texte din copilăria timpurie, din copilăria petrecută la una din casele de copii din județul Botoșani (la doar două dealuri de casă), la adolescență și primii ani de maturitate, spuse desigur din perspectiva adultului, dar cu atât mai importante și mai încărcate de lacrimi. Așa cum ne așteptam de la autor, sunt câteva povestiri care ne îndeamnă la zâmbete și la râs zgomotos, mai ales cele despre Moș Ion Sugubățul, dar mare parte din texte poartă lacrimi, nostalgie, dor. „Căminarul” și „Evadarea” sunt povestiri de zeci de pagini, în care Viorel Ilișoi reconstituie perioada petrecută la Orfelinatul din Trușești, trimis acolo pentru că familia sa era prea numeroasă și cu mari probleme financiare, așa cum reconstituie și toate încercările sale nereușite de evadare dintr-un spațiu care era prea sălbatic și îndepărtat (psihic) de casă. Însă cele emoționante sunt cele despre părinții săi, acum dispăruți, o mărturie pe care autorul era necesar să o scrie, astfel încât aceștia, din oamenii care i-au fost atât de apropiați, să devină personaje literare. Un volum plin de amintiri emoționante.
Am precomandat cartea și am citit-o de cum a apărut. Nu mă pricep eu să scriu recenzii de carte pompoase, dar, la fel ca la „Strălucitor” sau „Cele mai frumoase reportaje”, am fost captivată de fiecare pagină. Toate poveștile domnului Ilișoi sunt din gama „un ochi râde – un ochi plânge”. Încărcate de normalitate, inocență, dragoste, tragedii, dureri crunte – râzi cu lacrimi și apoi plângi de-ți saltă cămașa.
Minunat om, domnul Ilișoi, iar scrierea dânsului este balsam pentru suflet. Recomand!
Îmi e greu să mă adun după cartea asta. Îl urmăresc pe Viorel Ilișoi de mai mulți ani, i-am citit aproape toate cărțile și îi știam o mare parte din povestea de viață. Și totuși, toate aceste fragmente puse la un loc au avut un efect puternic asupra mea.
Deși a scris-o la maturitate, Ilișoi s-a întors acolo, cu fiecare episod povestit. Am oftat pentru copilul vesel și neastâmpărat știind că îl așteaptă casa de copii, m-am îngrozit și tulburat la Trușești și am oftat după „izbăvire”.
E o călătorie emoționantă, puternică și vie prin biografia unui autor care, cred, și-a găsit cea mai potrivită vocație într-o astfel de viață: să scrie cu și despre oameni, cu toate bunele și relele și cu el însuși în poveste, aici.