Heidegger: El fracaso del ser

Biblioteca Descubrir la Filosofía #24

by Arturo Leyte

La filosofía de Heidegger (1889-1976) ilustra una ambigüedad original que recorre toda su obra: culminar la tradición filosófica que vine de Aristóteles y Platón y llega hasta Hegel y Nietzsche, y al mismo timepo ejecutar su destruccción. En su libro principal, Ser y tiempo (1927), hace su última aparición escénica y retórica la cuestión del ser (la ontología), pero precisamente para revelr su fracaso como tal cuestión: el sentido del ser resulta refractario a cualquier teoría y no puede en consecuencia ser tratado como un objeto , porque precede a toda tematización. A la filosofía le cabe, por tanto, la doble tarea de desmontar la historia de la ontología y pensar el ser ligado exclusivamente a su manifestación e interpretación. La filosofía se vuelve asi fenomenología y hermenéutica.

La recepción de Heidegger hoy resulta indisociable por igual de su controversia biográfica, ligada a su vinculación con el nazismo, y de su deslumbrante avantura filosófica, que envuelve a las principales corrientes del pensamiento del siglo XX –la fenomenología, el existencialismo, el marxismo, esl estructuralismo, el deconstruccionismo– y le convierte en la figura principal de su época.

Manuel Cruz (Director de la colección)

Genres: Philosophy, Nonfiction

140 pages, Hardcover

First published January 1, 2015

Reviews

[Robert- Alexandru Nitu · Rating 3 out of 5]

Dificil de inteles ansamblul gandirii lui Heidegger, dar nu atat de mult pentru ca ideile in sine sunt greu de inteles, ci pentru ca modul in care sunt expuse este destul de indirect si ambiguu. Se mai adauga la dificultatea lecturii si faptul ca filosofia lui Heidegger vine ca o critica a intregii traditii filosofice dinaintea sa, deci anumite referinte din text (desi explicate intr-o anumita masura) pot ingreuna sarcina cititorului de a digera informatia sau de a-si reprezenta imaginea de ansamblu.

Inceputul cartii atrage atentia asupra faptului ca dificultatea este inerenta filosofiei lui Heidegger, pe de o parte datorita temei abordate (incearca practic sa stabileasca ce anume este "acum-ul", "prezentul" in cel mai restrans mod posibil, "granita" dintre ce vedem in realitate si ce nu ni se prezinta in realitate (care se sustrage perceptiei datorita faptului ca e inerent si imperceptibil, ce nu poate fi captat nici macar prin limbaj), iar pe cealalta parte datorita faptului ca limbajul sau metoda de expunere a lui Heidegger necesita improvizatii gramaticale si utilizari contraintuitive ori ambigue ale unor termeni comun precum "fiinta", "sens", "tehnica", etc, precum si jocuri de cuvinte ("fiinta fiintarii") si constructii gramaticale de tipul "faptul-de-a-fi-aici" (care au scopul de a ilustra mai degraba un anumit sens pe care un singur cuvant nu-l poate capta). Personal m-am pierdut de cateva ori in anumite explicatii si a trebuit sa mai caut pe google o explicatie alternativa in engleza (limba ce se apropie mai mult de germana prin flexibilitatea termenilor - de exemplu daca vrei sa vorbesti despre caracterul de apa al unui lucru poti crea un termen de tipul "waterness", iar in acest fel se joaca si Heidegger cu termenii in germana). Parcursul cartii la mine a alternat intre chestiuni pe care le-am inteles foarte usor si altele la care citeam dar simteam ca nu cuprind intelesul. In fine, majoritatea chestiunilor neintelese s-au clarificat in ultima parte a cartii unde are loc o sinteza mai lucida a obiectivului pe care si l-a propus Heidegger precum si traseul pe care l-a urmat, asa ca prin ultimele 40 de pagini am trecut mult mai repede decat prin mijlocul cartii.

E posibil ca un cititor care se apropie de Heidegger fara sa fi avut vreo tangenta in prealabil cu filosofia sa se afle in ipostaza in care considera ce citeste o adunatura de obscuritati, ceea ce e de inteles. Din perspectiva cititorului care nu este familiar cu filosofia, i-as acorda probabil 2 stele (pana la urma, scopul cartii este acela de a populariza sau a explica pe intelesul comun anumite idei filosofice). Dar i-am dat totusi mai mult pentru ca spre finalul cartii mi se pare ca sinteza o face mult mai usor de inteles sau pune piesele cap la cap intr-o maniera mult mai clara.

Acum, judecand strict continutul filosofic, sarcina pe care si-o propune Heidegger este inedita. Pe scurt si simplificand mult, incearca sa explice inexplicabilul, ceea ce poate parea un paradox, dar care se dovedeste a nu fi chiar asa deoarece inexplicablul nu se datoreaza faptului ca ceea ce se vrea explicat nu poate fi conceput, sesizat, perceput in niciun fel (altfel nu ar avea sens sa vorbim despre acest "inexplicabil"), ci faptului ca obiectul de cercetare (adica inexplicabilul) este atat de inerent structurii fiintei noastre si atat de lipsit de diferentiere sau delimitare incat singura modalitate de a-l percepe este indirecta, prin metafore sau contraste. In alte cuvinte, Heidegger porneste de la ideea ca toata filosofia pana la el a omis o chestiune fundamentala care odata sesizata, rastoarna toate argumentele, o chestiune care apare precum o fisura la baza edificiului filosofiei.

Toata activitatea filosofica (de la grecii antici, presocratici) pleaca de la ontologie (ce este fiinta ?) si metafizica (care sunt conditiile de posibilitate sau principiile dupa care functioneaza realitatea ?). Aceste doua ramuri ale filosofiei merg mana in mana si se influenteaza reciproc (daca raspunzi la o intrebare metafizica, asta conditioneaza pozitia ontologica si vice versa, iar Heidegger vine si arata cum pozitia ontologica se bazeaza pe o eroare fundamentala, deci si metafizica la randul ei pica, iar daca aceste doua domenii pica, se duce si tot restul filosofiei, deoarece aceste doua ramuri conditioneaza tot ce putem spune despre lume in sens larg, dar si daca sau cum putem cunoaste lumea, sau cum sa ajungem la adevar). Toata filosofia pre-moderna (in special pornind de la Platon pana la Descartes) vede lumea intr-un mod dualist (exista un "aici" si un "acolo", o lume sensibila si o lume ideala. Termenii acestia se vor schimba pe parcursul timpului, dar formula dualista ramane. Felul acesta dualist de a vedea si intelege lumea (care pentru Heidegger porneste de la Mitul Pesterii al lui Platon) a inceput o traditie metafizica care a perpetuat aceeasi greseala, dar cu alti protagonisti. Conform lui Heidegger, nu exista diferenta aceasta spatiala de tipul exista lumea noastra si ceva dincolo de ea (lumea ideilor sau formelor la Platon), ci atat vizibilul cat si invizibilul sunt parte din aceeasi realitate (din aceeasi "fiinta"), doar ca sunt fete diferite ale aceleasi monede. Mai tarziu pornind de la Descartes, in perioada moderna, omul este plasat in centrul existentei ca sursa sau motiv pentru care totul poate fi inteles (cuget, deci exist, singura certitudine pe care omul o poate avea zice Descartes). Astfel omul se "separa" in modernitate de lume, devine un fel de martor exterior al lumii, nu parte inerenta a acesteia. De la conceptia dualista "lumea aceasta" / "lumea aceea" s-a ajuns la "eu, subiectul" si "lumea", ceea ce face si Kant atunci cand incearca sa explice lumea pornind de la ratiunea omeneasca. Heidegger descrie aceasta eroare structurala a metafizicii, care a devenit mai mult o istorie a unei erori (cum ar zice Nietzsche), adica aceeasi eroare perpetuata pe parcursul a sute de ani, sub diferite forme. Deci, Heidegger afirma ca nimeni nu a luat in considerare "pragul" sau insasi existenta cea mai prezenta care dispare atunci cand incercam sa o percepem, "clipa" pe care nu o putem surprinde, dar care exista in mod absolut in lucruri, deci insasi existenta, ancorarea in "acum" pe care limbajul nu o poate suprinde pentru ca vine "dupa" ce clipa s-a intamplat, astfel singura metoda de apropiere este fenomenologica (adica experimentarea ei directa) si interpretarea hermeneutica a experientei fenomenologice (adica utilizarea anumitor instrumente conceptuale, imagini sau constructii ce permit captarea sensului). Fiinta (Dasein-ul sau mai simplu, subiectul ce experimenteaza realitatea la prezent) fiind incapabil sa sesizeze acest "este" ascuns, cauta sa afle ce este fiinta pornind de la incercarea de a identifica un nucleu universal al lucrurilor (cum ar fi substanta la Aristotel) sau o pereche de concepte in antiteza (lumea fizica pe care ne-o putem reprezenta si noumena sau lucrul in sine, cum e la Kant, sau opozitia dintre subiect si obiect cum e la Descartes) in loc de la a porni de la intelegerea felului in care lucrurile exista in prezent si modul in care ele sunt conditionate de temporalitate (sau posibilitatea lucrurilor de a fi afectate de timp, al caror sens emana din propria limita sau "mortalitate", "finitudine"). Heidegger separa astfel "ontologia generala", adica ce care se face pornind de pe picior gresit de "ontologia fundamentala" (adica in loc sa ne intrebam "ce este fiinta ?" ar trebui sa intrebam "ce este existenta fiintei in sine ?", deci a merge astfel si mai adanc). Heidegger incearca print-o imagine sa explice ce este acest "este" sau existenta pre-ontologica. Foloseste imaginea unei case. Daca ne imaginam o casa, structura casei in sine delimiteaza spatiul intr-un interior si un exterior, intre "partea asta" si "partea de acolo" (dar aici trebuie sa intelegem in termeni de timp delimitarea, chiar daca imaginea este una spatiala), deci "partea asta" ar fi trecutul, iar "partea de acolo" viitorul. Pragul, sau zona de trecere dintre aceste doua parti temporale este insasi ce Heidegger incearca sa explice, zona de tranzitie sau clipa continua si efemera ce nu poate fi niciodata captata de perceptia noastra, zona de tranzit in care lucrurile se afla in mod constant de la aparitie ori nastere pana la moarte ori distrugere. Heidegger evita sa tematizeze existenta in acest sens pentru ca a o tematiza inseamna a aborda o pozitie ontologica specifica si a cadea in aceesi eroare ca predecesorii sai, asa ca se limiteaza la a o descrie si atat sau in fine, la o conceptualiza in mod arbitrar din nevoia de a ne oferi o imagine de referinta pentru a intelege mai bine. Sensul fiintei consta in acest "a fi" constant si imposibil de captat sau analizat in mod conventional, este cea mai fundamentala conditie a fiintei ce prin temporalitate si implicit limita (moartea sau eventuala incetare a existentei) confera sensul fiintei (de aici si conjunctia in titlul lucrarii sale: Fiinta si Timp). Dar in acest sens inteleasa fiinta, aceasta isi pierde din semnificatie, singurul sau "scop" natural fiind acela de a muri sau inceta sa mai existe eventual. Astfel, filosofia ajunge intr-un impas, i se da un ultimatum: ori continua sa incerce sa explice acest "este", sarcina ce pare imposibila ori sa se resemneze, iar asta sa fie sfarsitul filosofiei. Asta e provocarea pe care Heidegger o aduce filosofiei.

Heidegger s-a inspirat din filosofia lui Nietzsche, mai exact din conceptul de vointa de putere (lucrurile cauta pur si simplu sa obtina cat mai multa putere in vederea satisfacerii propriei vointe, deci ele exista pentru ele insele) si prin eterna reintoarcere (ciclicitatea timpului / realitatii). Heidegger vede in aproximativ acelasi fel lucrurile. Tot ce exista, exista ca eveniment constant ce isi consuma existenta pana cand nu mai e (moare). Astfel, nu exista nimic special cu privire la natura fiintei, deci ajungem la nihilism (care aici pentru Heidegger reprezinta o reintoarcere la greci, deoarece nihilismul exista inca de pe vremea anticilor, dar a luat amploare recent din punct de vedere istoric). Heidegger situeaza fiinta intr-o stare permanenta de incertitudine sau inospitalitate. Locuim intr-un univers neprimitor, iar sensul existentei noastre se bazeaza intr-un "a fi" orb si constant pana cand existenta ni se scurge, pana cand ne consumam. Partea pozitiva totusi este ca concluziile lui Heidegger nu invalideaza efortul uman de a progresa sau de a-si face viata mai usoara, in fine, de a face din acest loc neprimitor (universul sau lumea) un loc mai placut.

[Juan Nalerio · Rating 2 out of 5]

Ufffff. Lectura entreverada y muy difícil de entender.
Me vi superado por la expuesto en el libro.

En algunos momentos me parecía estar flotando en una nube de la que quería bajar. Una lástima.
A ver si le puedo entrar por otro lado. Acá, perdí.

[Irina Constantin · Rating 4 out of 5]

Filosofia lui Heidegger încheie marea tradiție de la antici până la Nietzsche.
Prin "Ființa și timp", filosoful Heidegger pune în ascensiune "ființa" și apoi o doboară cu totul.
Aventura ontologica finală începe cu însuși întrebare de ordine: "ce este ființa?".
Răspunsul este la fel de retoric și ambiguu ca în filosofiile care l-au precedat pe Heidegger.
Însă, înțelesul practic al "ființei", îl descoperim prin intermediul termenulu "dasein", ceea ce înseamnă "faptul de a fi aici".
Dasein relevă prezența, existența ființei din prezent și nu se distinge prin atemporalitate.

Heidegger este privit ca un ultim reper al filosofiei ontice începute cu milenii în urmă.
De fapt, Platon este inițiatorul acestei "ambiguități filosofice" prin mitul "peșterii".
Peștera este un concept fundamental al filosofiei platoniciene, reluat de Heidegger în "Ființă și timp".
Platon a fost de părere că ființele nu concep în general adevărata realitate, ci doar umbrele ei, ca cei sechestrați într-o peșteră și legați la perete.
Ieșirea la lumină adevărului este o adevărată aventură, complexă și de durată.
Ființa trebuie să întrevadă de sine stătător această ieșire.

Filosofia lui Heidegger este, tot odată, hermeneutica și fenomenologie.
Principalul filosof al epocii sale, a avertizat și despre pericolul tehnologiei folosite în exces care reduce ființele umane la simple resurse sau obiecte de utilizat.
Omul își pierde conexiunea cu ființa autentică, astfel se distruge ființa, piere printr-un spectacol incert.
Văd cartea lui Arturo Leyte și ca pe o punere în scenă a " ființei" lui Heidegger printr-o ultimă reprezentație.
La fel cum "dumnezeu a murit" la Nietzsche, la Heidegger a murit "ființa".
Suntem doar niște entități finanțate din exterior.
Desigur că aștept să descopăr însuși opera de bază a lui Heidegger " Ființă și timp".
Autorul acestei cărți știe cum să te avertizeze despre obstacolele și complexitatea pe care o vei întâlni la Heidegger.
O ciocnire cu însuși "ființa", ar putea fi incomoda și dureroasă la început, ai răbdare.

Sunt de acord aproape în totalitate cu aceste ipoteze ale lui Heidegger, despre pericolul iminent al tehnologiei de astăzi. Realitatea înconjurătoare ne arată împlinirea acestei profeții.

În ciuda legăturilor sale cu nazismul și apartenența sa la el până în 1945, Heidegger este un filosof de actualitate, printre ultimii cei mari.

Filosofia lui mai este privită azi și drept o critică împotriva modernității. Un anti-modernism.
Cert este că, prin cartea lui Arturo Leyte, prima citită din această serie, m-am inițiat un pic în filosofia lui Heidegger, deși sunt multe lucruri echivoce și discutabile, există multe întrebări acum în mintea mea, însă, a fost o lectură nobilă, estetică și de luare a notițelor.
O lectură completă.
În spațiul românesc, Constantin Noica este considerat un "Heidegger" al nostru.

[Estevo Raposo · Rating 2 out of 5]

Puede que este librito sobre la filosofia de Heidegger Martisea una genialidad, pero a pesar de habérmelo leído todo, soy consciente de que no he entendido la mayor parte.

Me queda una idea general de los asuntos tratados en su obra filosófica, sé que su gran obra El ser y el tiempo quedó inconclusa, y que fue abiertamente nazi, pero me sería imposible explicar con detalle sus ideas (este libro lo intenta, así que el que tenga paciencia y capacidad suficiente, puede leerlo como introducción).

[Ştefan Bolea · Rating 5 out of 5]

One of the best introductions of this series (not for the average reader though).

[Flavio Grieco · Rating 3 out of 5]

Para ser una introducción, me pareció bastante compleja.

Me dio la impresión de que necesitaba una introducción a esta introducción, como si necesitara una pre-introducción.

De hecho terminé viendo un par de videos, a mitad del libro, porque se me estaban escapando muchísimas cosas que no entendí con la lectura.

El libro hace un buen seguimiento de la obra de Heidegger, que de por sí es un filósofo bastante difícil de abordar.

Sin embargo, es poco accesible para un primer contacto con Heidegger.

[Joe Malpica · Rating 1 out of 5]

Decía Voltaire estar a favor de los diccionarios en lugar de las enciclopedias porque facilitaban el conocimiento al ir de frente al grano.
Este librito, debería de ser una especie de introducción a la filosofía de Heidegger y no un ensayo de un biógrafo (sin ánimos de ofender a nadie que es una manera de ganarse la vida) con ínfulas de demostrar a todos su propia inseguridad... vamos, es como que un critico de Miguel Angel arruinara la boveda de la Capilla Sixtina intentando superar al maestro.

Los biógrafos tienen que entender aquí que el rol protagónico lo tiene el filosofo y su obra no ellos y sus “interpretaciones”.

[Ana Luiza · Rating 4 out of 5]

Gostei muito da leitura. Livro muito bem escrito e de linguagem acessível, acredito que funciona bem como leitura introdutória para um leigo que queira começar a aprender mais sobre Heidegger e sua filosofia – justamente o meu caso.

[dani · Rating 1 out of 5]

Mirá amigx, lo único que voy a decir es que fue una poronga y que si el punto de este “acercamiento” a Heidegger era hacerme odiarlo lo logró. Era más fácil quemarme las pesteñas leyendo directamente a Heidegger que a este señor.

[Josué González Rivera · Rating 4 out of 5]

El bagaje que se requiere para estos temas debe ser complejo, ahora después de la licenciatura sigo pensando que con este autor siempre son más las intuiciones y sugerencias que las conclusiones que puede mostrarte.

[Carlos Merchan · Rating 5 out of 5]

Is good..

[Cristhian Gz · Rating 3 out of 5]

Fib.

[Diego Pedregal · Rating 1 out of 5]

Parece que esté escrito en esperanto. Qué tortura de lectura

[Cristina Munster · Rating 2 out of 5]

Otro día explico mi calificación, le tuve mucha fe al libro.

[Jaume · Rating 3 out of 5]

Tan ininteligible como el autor sobre el que versa.

[Valentín Serrano García · Rating 4 out of 5]

Aunque no tiene la accesibilidad de las clásicas introducciones de Vattimo o Polt pensadas para un público culto pero necesitado de cierto margen de divulgación, Arturo Leyre hace una de las síntesis más heideggerianas posibles.

Sin traicionar el "método" de pensar poético del pensador alemán, atento a su callada claridad en los márgenes del decir, Leyre consigue circunnavegar su Cosa mística de tal manera que casi parece que el mismo Heidegger pudiese haber redactado el opusculo. Es, en este sentido, un trabajo muy respetuoso y honesto.

Muy disfrutable, pero hay que leerlo con demora para que haga surco.