Nel 1935, quando "Gli Huligani" viene pubblicato in Romania, Mircea Eliade ha solo 28 anni, ma nel suo paese è già molto celebre. Il romanzo ottiene immediatamente un grande successo e diviene un caso editoriale. La critica reputa impudica l'intraprendenza delle ragazze di buona famiglia che animano il racconto, ma in realtà la ragione dello scandalo andrà ritrovata altrove. Attraverso la descrizione lucida e ironica della giovane borghesia romena affascinata dall'ideologia fascista e intossicata da un mito collettivo, Eliade dà un volto agli huligamn, quella generazione della barbarie nouvelle che vuole affermare se stessa costruendo l'uomo nuovo, l'unico - degno e coraggioso - del quale la Romania potrà andare fiera. L'accattivante impianto narrativo e le multiformi sfaccettature dei personaggi e dei loro sentimenti creano un'atmosfera che molto più di qualsiasi saggio prelude alle tragedie che incombono sull'Europa.
Romanian-born historian of religion, fiction writer, philosopher, professor at the University of Chicago, and one of the pre-eminent interpreters of world religion in the last century. Eliade was an intensely prolific author of fiction and non-fiction alike, publishing over 1,300 pieces over 60 years. He earned international fame with LE MYTHE DE L'ÉTERNAL RETOUR (1949, The Myth of the Eternal Return), an interpretation of religious symbols and imagery. Eliade was much interested in the world of the unconscious. The central theme in his novels was erotic love.
Nu pot descrie romanul lui Mircea Eliade mai bine decât a făcut-o Emil Cioran:
”Un roman atât de bine scris, atât de rotunjit și complet și care este revelația purgatorului nostru, a ratării noastre ascunse, a fatalității noastre secrete. Huliganii m-a făcut să-mi dau seama cât suntem de pierduți, cât ireparabil ascund frământările generației noastre, în ce măsură suntem condamnați.”
Eliade este pretutindeni bântuit de grandomania intelectuală. În nici o carte aceasta nu reușește să depășească complexul de superioritate a geniului masculin care mereu simte amenințarea dezintegrării din cauza eternului feminin. Misoginismul său preconceput îi condamnă eroii la o inteligență stearpă, care nu se poate depăși, fructifica, accede la idei în detrimentul considerațiilor colocviale, anoste până la banalitate. Huliganii nu sunt nici pe departe adevărați huligani ai spiritului, aceștia nu reușesc nicidecum să acceadă prin sine, să iasă din mocirla psihologiei și a sufletului. Geniul supurează de maladii care nu se pot curma. Într-un final, cerebralitatea nu îi face pe oameni mai puțin monștri decât sunt.
Ce salt teribil de literatură face Eliade de la mediocrul (dar cu mari pretenții de superioritate) “Întoarcerea din rai“ la magnificul “Huliganii“! Probabil ăsta e motivul pentru care Eliade e Eliade.
Un roman tulburător, în care toate personajele sunt devorate, într-un final, într-un fel sau altul, de tumultul trăirii lor intense. Ce este mai grav e că unii tind să îi distrugă pe alții prin cuvinte aruncate cu multă răutate și orgoliu. Cred că unele drame ar putea fi atenuate dacă tinerii din această carte ar avea o credință adevărată, autentică și puternică în Dumnezeul pe care ei nici nu îl iau în considerare în elanurile existențiale. Recunosc că acest titlu e un monument al literaturii române și este o poveste inspirată, mai mult ca sigur, din propria viață a autorului ei.
Mircea Eliade is in my opinion one of the best Romanian writers ever. I am not also saying this due to his novels but also taking into account his scientific books.
This novel continues the series Eliade started with "Intoarcerea din Rai" meant to showcase the 20s and 30s youth generation. It is a generation that felt the urge to change the society. They found a world where the older generations tried to kept it from changing but after World War I could never be the same again. This conflict is at the root of the novel and the youths are all feeling the urge to do "something great" to "leave an impact on the world".
*4,5* m-am pierdut în lumea asta a libertinilor creată de Eliade și mi-a plăcut. o carte care dezbate subiecte grele, dar necesare. mi s-a părut interesant să-l văd pe Eliade aducându-mi în față toate aceste personaje fucked-up și prezentându-mi modul în care ele se revoltă asupra societății din care fac parte. Eliade a fost unul dintre autorii mei preferați în liceu și ceea ce am citit de la el pentru facultate nu m-a dat așa de tare pe spate, dar cartea asta m-a făcut să îmi amintesc de ce îmi plac cărțile lui: mi se pare că tot ce a scris e actual și că se poate aplica zilelor noastre, așa cum și personajele de aici se pot regăsi în zilele de azi.
"Vă e teamă de consecinţele grave ale faptelor dumneavoastră şi atunci inventaţi o morală sau o filosofie prin care vă puteţi dispensa de ele. Dar eu nu respect şi nu admir decât pe omul care acceptă toate consecinţele actelor sale, cât ar fi ele de grave şi de primejdioase. De altfel, acesta este singurul mijloc de a verifica tăria unui om."
Carte si autor care negresit nu se vor demoda vreodata. Nu m-a socat,dar recunosc ca m-a marcat intens,pot spune ca m-a "framantat". Am citit-o in vreo patru zile,mereu reluand cateva pagini din urma cand puneam ochii din nou pe ea. Huliganul lui Eliade nu e un huligan de dictionar,e unul pe care inca-l intalnim printre noi,sigur putin inteles in zilele astea,privit cu neincredere,cu spaima...debutul lui "fertil"in viata ,vocatia de huligan : "sa ai atata viata in tine incat adevarurile sa nu te poata patrunde nici intimida" era si este inca foarte tentanta. Morala proprie,care te tine departe de tot ce poate anula statusul de "huligan",care permite sa faci orice,oricand,oricui...ramane proprie putinor personaje din aceasta lume interbelica animata de atatea ganduri,pe cand frica de consecinte,lasitatile,raman pacate comune multora dintre ele. Iubirile....iubirile din cartea asta sunt toate neimplinite,cu putine reciprocitati...mereu lipseste ceva,dar sunt ancorate in real. Simt ca firul cartii merge in aceeasi directie cu ideile mele. Prietenei mele dragi care m-a indemnat sa recitesc "Intoarcerea din rai" ,ii multumesc... cand am sa pun mana pe ea,nu o sa-i mai dau drumul. Este sigur,o carte peste care,asa cum a spus deja altcineva ,nu se va asterne praful daca o aveti pe raftul bibliotecii.
"Rămâi tot atât de perfect şi de real și la New York, şi la Paris, ca și la Turnu-Măgurele. Un Newton, un Dante, un Kant, ar fi supraviețuit și ar fi creat în orice oraș de provincie românesc. (...) într-un asemenea om cred. Care n-are nevoie de decor ca să viseze, n-are nevoie de confort ca să se simtă fericit, n-are nevoie de mediu ca să gândească." (Mircea Eliade, Huliganii)
“Huliganii”, al doilea episod din ciclul “Întoarcerea din Rai” (cum însuși Eliade numește romanul), concetrează suferințele, visele, deschiderile, închiderile, pătrunderile, răsucirile, calamitățile și beatidunile unei generații. Într-un anumit sens, toată fervoarea și toropeala din Huliganii se resimte și în sufletul generației de astăzi, măcinată de aceeași nefastă fatalitate. Neputința de a ieși din starea de fatum…
Nu pot descrie romanul lui Eliade mai bine decât a făcut-o Emil Cioran, comentariul lui părându-mi-se cu adevărat relevant (și intens), pătrunzând adânc în intențiile romanului (acele intenții resimțite de mine, ca cititior); acesta spune:
Un roman atât de bine scris, atât de rotunjit și complet și care este revelația purgatorului nostru, a ratării noastre ascunse, a fatalității noastre secrete. Huliganii m-a făcut să-mi dau seama cât suntem de pierduți, cât ireparabil ascund frământările generației noastre, în ce măsură suntem condamnați.
Chiar și acum, după 78 de ani de la publicarea romanului, eu resimt aceeași neliniște, aceeași condamnare, aceeași neputință… Și nu doar în fața romanului, ci în fața lumii întregi, în fața existenței însăși. M-a doborât și fascinat de-o potrivă acest roman; deși simt Noaptea de Sânziene ca fiind, într-un anumit sens, un roman cu mult mai bun, tot nu mă pot desprinde de fascinația acestuia -a trebuit să îi dau o notă onestă, sinceră raportată schimbărilor și trăirilor mele interne …pe parcursul lecturii am experimentat tot soiul de stări, desprinzându-mă cu greu, buimacă, fascinată, secată.
Eliade m-a fascinat încă o dată : am observat părți din mine aruncate întâmplător în carte, ceea ce m-a tulburat, dar nu m-a mai surprins ca altădată. M-am obișnuit să mă regăsesc și deprim prin intermediul cărților lui. Cumva, mi se pare că acesta cunoștea foarte bine sufletul generației românești, când -pe de altă parte- era atât de cunoscător în raport cu stările sufletești, metafizice ascunse, nepătrunse poate încă de mințile unei generații confuze, mai apoi în declin. Cărțile lui nu le pot comenta cu adevărat niciodată. Aruncă asupra mea un soi de pânză, o ceață subțire, dar de nepătruns. Nu pot ieși din ea -romanele lui Eliade le pot simți, le pot gândi, le pot intensifica prin trăiri personale, subiective, pur interioare la un nivel la care nu o pot face, probabil, cu nici o altă lectură (cel puțin până în prezent). Mă regăsesc, însă, aproape incapabilă de a face un comentariu lucid și/sau demn la adresa unei cărți de-a lui. La nivel de limbaj, mă depășește și sufocă, la nivel de limbaj -eu exprimându-mă -parcă nu mai reușesc să îl înțeleg…
Există cel puțin două moduri -probabil fundamentale- în care, în general, se poate privi un roman: raportându-se la contextul strict al romanului, rămânând în sfera personajelor, a poveștii propriu zise, a lumii zugrăvite de autor sau / și raportându-se la ceea ce transmite mai departe de poveste, ieșind din sfera romanului și întinzându-se mai departe, oricât de departe (dând poate semnificații inexistente în unele opere literare). Consider ambele moduri de a privi interesante, plăcute și de-o potrivă la fel de demne.
Pe Eliade eu îl privesc îndeosebi în a doua manieră (fără a mă raporta, însă, la autor). Rămân în sfera implicațiilor metafizice ale romanului, întinzându-mă pe culmi infinite, nepătrunse în roman, probabil necunoscute autorului… Dau povestea la o parte. Există un punct în care încep s-o ignor. De aceea uit întotdeauna numele personajelor lui Eliade. Mi se par oricum lipsite de importanță, îmi apar ca niște fețe necesare într-o piesă în care se vorbește despre suflet, în care trupurile nu sunt decât niște păpuși uitate de întreg publicul fascinat și pătruns de spectrele care zboară deasupra…
Mi-ar fi întotdeauna să vorbesc despre personaje -dar nu mi se pare că m-ar lămuri cu adevărat ceva (deși în acest roman, mai mult ca în altele, personajele mi s-au părut mai degrabă vii, ascunzându-și spectrele în trupurile lor nesemnificative, devenind astfel importante…
Nu mă pot oricum raporta decât subiectiv la Eliade. Cuvântul “huligan” l-a descris Eliade exact așa cum mă gândeam că ar trebui perceput, interpretat și înțeles – nu neapărat de lume, ci de mine, ca cititor și ca participant pasiv și sufocant la toată desfășurarea metafizică:
“Huligan” este în primul rând un om viu, adică un om tânăr, stăpânit numai de biologia lui, fascinat de puterea lui obscură, de libertatea tinereții sale și care nu recunoaște, nu poate recunoaște nicio rigoare din afară, nicio morală, nicio superstiție legitimă.
Este adevărat că exact acest lucru l-am resimțit citind, tulbuată și mică -infinit mai mică decât m-aș fi crezut -în fața acestor cuvinte și a tuturor cuvintelor scrise de acesta. Îmi permit să-l numesc pe Eliade, actual, unul dintre cei mai buni scriitori pe care i-am citit în cei 20 de ani de viață, dintre care doar 5 de lectură oarecum intensă și pe parcurs mai serioasă. Pătrunsă de sentimente atât de adânci și profunde citind, am mai fost… Am mai resimțit senzații asemănătoare, și totuși complet distincte, citindu-l pe Dostoievski, citindu-l pe Platon. Dar toate aceste sunt… Distincte în felul lor, toate mă cuprind de senzații într-un fel diferite unele de celelalte. Eliade se apropie de Platon pentru mine, dar se despart la prima atingere mentală, ca două chestiuni făcând parte din lumi fizice și metafizice -desigur, doar la nivel mental -complet separate. Sunt și nu pot să nu fiu fascinată de Eliade. Îl aplaud în mintea mea întotdeauna, îl invidiez și îl admir mai mult decât pe orice alt autor român, uneori decât pe orice alt autor în general. Poate pentru că tot ceea ce scrie e de-o potrivă identic și diferit de mine. O absurditate, o confuzie, o… O chestiune asupra căreia nu mă pot raporta în cuvinte. Îmi apare în minte și în ființă ca inspirație, dar din pricina genei lui creatoare, din pricina misticismului și farmecului scrierilor sale, mă sufoc și nu mai pot lega două cuvinte. O binecuvântare și un blestem -datorită lui, izvor de inspirație; din pricina-i, neputința de-a pătrunde la izvor.
Huliganii este tot un astfel de roman – te lasă fără respirație. Pentru mine, nu din pricina acțiunii, ci a implicațiilor servite sau nu pe tavă. Mă regăsesc și eu într-o astfel de generație. Mi se pare uneori că vorbește tocmai de trecerea noastră la maturitate, la maturitatea adevărată și responsabilă, din păcate materială în care toate grijile noastre ne-fizice, toate iubirile, pasiunile și visurile noastre din nopți albe, din nopți în care ni se pare că putem cuceri totul… Dispar. Dispar pentru că nu ne putem agăța de ele în timp ce încercăm să trăim și să ne facem loc, să supraviețuim într-o lume de care suntem în curând ingurgitați. Ne respingem și ne acceptăm în același timp; fără să știm, suntem condamnați. Ne complacem, începem să ne simțim confortabil… Ne-am obișnuit…
Și în cele din urmă concluzionăm prin a ne pierde inocența, puritatea și brutalitatea pe care o țineam în noi ca un soi de dar divin. Aveam libertatea de a face orice -de a ne desfășura ființa până în cele mai adânci și periculoase oceane, momente de libetate divină pentru care luptăm egoist… Și, într-un final, începem să vedem în jurul nostru, începem să vedem oamenii, începem să simțim și altceva decât superbul sine ce trebuie desăvârșit, începem să ne pierdem în iubiri și să abandonăm disperarea creației. Începem să devenim sociali, începem să ne sufocăm și vrem să respingem toată această idee, toată această suferință, toată această năpastă. Vrem să fugim -dar devenim iresponsabili, începem să ne dăm seama că nu mai suntem copii, adolescenți, ființe cu fascinația purității profund impregnată în gesturi brutale și egoiste…
Cel mai lucid personaj din acest punct de vedere mi se pare David Dragu -chiar cel care numește această stare de huligan. El, lucid, a renunțat la această stare, abandonându-se fatalitătii… Alexandru a descoperit prima etapă a maturizării și suferinței sociale, a responsabilității actuale, concrete, lipsită de absurd : se împleticește, refuză, luptă greșit, nu e la fel de rațional și docil ca Dragu. Se îndreaptă spre direcții periculoase. Mitică este inconștient, nebun, lipsit de orice idee față de huliganism, trăiește și nu știe că face parte și el din aceeași generație, din același ciclu al fatumului…n-are cum să iasă, și -a croit o cale abruptă. Iar Petru Anicet luptă pentru creația și viitorul lui, e barbar și egoist, e un huligan veritabil… Dar curând, curând se va transforma și el. Din toți aceștia, îl compătimesc și sufăr cel mai mult pentru Anicet -îl admir și disprețuiesc, îl disprețuiesc și pe Alexandru, îl compătimesc și pe Mitică. Îl iubesc pe David Dragu pentru suferința sa – suferită, în mare parte, și din pricina lucidității reci, a conștiinței visurilor necesare pierdute.
Huliganii e o operă tulburătoare și totodată un roman foarte reușit. Oglinda fatalității unei generații. Reflecția condamnării mele.
,,Dragostea absoluta e un mic atentat biologic.Nimeni nu poate rezista..Singuratatea barbatului o fi ea egoista dar tot atit de egoista este dorinta femeii de a fi intotdeauna alaturi de iubitul ei,in carnea lui ,in sufletul lui,in visurile lui chiar.''
Huliganii, în concepția autorului, sunt tineri care nu țin cont de nici un fel de moralitate, care nu respectă nimic și care nu cred decât în tinerețea lor. Egoiști, egocentrici, lipsiți de empatie și, aș mai adăuga eu, pierduți. În acest tipar se încadrează personajele principale ale acestui roman, acțiunile lor fiind încadrate de rama creată de autor. Romanul pare aproape un elogiu adus nebuniei tinerești prin brutalitatea descrierii întâmplărilor, dar mai ales a dialogurilor dintre personaje. - motivul sinuciderii, prezent constant în roman; autorul oferă oportunitatea de a prevedea o parte din șirul întâmplărilor prin prezența accentuată a motivului în începutul romanului - contrastul puternic dintre discuțiile intelectuale și fibra morală a personajelor - actul creației ca țel suprem, supraordonat oricărui alt lucru - toate personajele feminine sunt lipsite de caracter, construite în jurul acțiunilor personajelor masculine; lipsite de voință și obiective proprii - structura romanului: povești diferite care se întrepătrund pe alocuri; tema huliganismului le unește
This entire review has been hidden because of spoilers.
Ultimamente mi imbatto sempre più spesso nella letteratura Romena, che per me era del tutto sconosciuta. Chi sono gli Huligani? Richiamano gli Hooligans, e lo sono, ma non lo sono. L'ambiguità si scioglie leggendo il libro, ovviamente. Una generazione, la generazione a cavallo delle due grandi guerre del novecento. La giovane generazione borghese o nobile. Quella che ha tempo e modo e possibilità di interrogarsi sul futuro e sulla nuova morale. La generazione che rinnega i vecchi valori, ma è priva dei nuovi. La generazione che inneggia alla collettività intesa come esprit de corps (l'esercito, per intendersi), o per converso al più sfrenato individualismo. C'è tutto in questo libro, tutto l'humus che porterà al "partito d'azione " per eccellenza, tortura e infamia del '900, come c'è tutto l'individualismo sfrenato dell'uomo moderno. C'è pure una certa dose di violenza, inevitabile se il valore che si perde è quello del rispetto dell'alterità.
Mi-a placut. As putea zice ca seamana cu un "The Great Gatsby" autohton(desi ma idoiesc ca v-a juca DiCaprio vre-un rol intr-o adaptare). Fiind scris in 1935, surprinde La Belle Epoch-ul Bucurestiului, atat peisagistic cat si din punct de vedere al personajelor. Actiunea se desfasoara in jurul a trei tineri (20-25 de ani) ce incearca sa isi gaseasca drumul in viata atat pe plan sentimental cat si in plan profesional. Este surprinsa si provincia si capitala, atat familii mai sarace si indoliate(Anicet) cat si cele mai inalte ranguri ale societatii (fam. Lecca). Cred ca ar putea face parte din aceasi categorie cu Enigma Otiliei, comparatie in care acest roman iese invingator, datorita multiplelor perspective de povestire.
"Huliganii" este un roman care mi-a placut, am savurat fiecare pagina din el. Mircea Eliade contureaza in cartea sa profilul tanarului intelectualului roman din perioada interbelica prin cateva personaje cheie: Petru Anicet, Alexandru Plesa, Mitica Gheorghiu. Aceste personaje prin viata tocmai prin inversunarea, prin "huliganismul" cu care se opun normelor societatii din perioada respectiva. Cei 3 au impresia ca pot schimba totul, ca deciziile lor sunt intotdeauna cele corecte, ca ei invart pamantul pe degete si actioneaza astfel pe tot parcursul romanului. Am ramas placut impresionat si recomand aceasta carte cu caldura.
Eliade a încercat, şi chiar a reuşit, să zugrăvească o societate care chiar şi acum, la 80 de ani distanţă, este actuală. Dileme, conflicte, dragoste şi ţeluri, toate amestecate în mintea unor oameni din diferite categorii sociale, toţi având un singur scop: să ajungă undeva…
O excelentă carte despre viața studențească a Bucureștiului de secol trecut. Eliade surprinde în linii fine aventurile tinerilor studenți ce se zbat între descoperirea de sine, dragoste, studii și dorința de a schimba societatea în care trăiesc.
"Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi 《opinia publică》, numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura."
Și eu mi-aș îneca amarul în pastramă și vin după ce am citit chestia asta. Întoarcerea din Rai mi-a plăcut mai mult, spre deosebire de majoritatea cititorilor :))
”De ce nu ne-am născut în alte clase, unde bărbații n-au gânduri, unde femeile n-au îndoieli, unde dragostea e simplă și monotonă?...” You know... i'm also a kind of "Huligan".
Huliganii e o carte foarte frumoasa si foarte tragica in acelasi timp. Frumusetea rezida in dialogurile in care te regasesti, in cuvintele care iti mangaie sufletul si cele care iti soptesc ca poti. Tragismul, insa, consta in evenimentele atat de importante in fata carora esti pus, fara voia ta; evenimente care iti testeaza puterea si vointa, facandu-te sa iti pui o sumedenie de intrebari, despre rostul omenirii, despre viata, despre moarte, si despre limitele pe care le simti, dar nu le vezi, si pe care, din frica sau lasitate, nu ai incercat niciodata sa le treci.
În acest roman se alternează două momente: discuțiile filosofice și acțiunea. Cea din urmă ușurează un pic citirea, îi dă romanului ceva adâncime și arată consecințele punctelor filosofice discutate. Când am citit Huliganii, vroiam în primul rând să mă distrez nu neapărat să fac o analiză a textului, așa că n-am citit discuțiile filosofice decât superficial. Și totuși, mi-a plăcut și aș putea citi această carte o a două oară când voi avea chef să citesc filosofia cu mai multă atenție.
“- Dacă ai ști totuși cât îl invidiez, dacă ai ști ce greu de purtat sunt acești opt ani care ne despart… Primii ani după debutul în viață sunt oribili, sunt crânceni. Ai făcut ceva, și totuși n-ai realizat nimic temeinic. Ai făcut ceva, și asta te-a limitat, te-a sărăcit. La optsprezece ani ești încă liber, în opinii, în acte, liber chiar pe teoria pe care ți-o vei alege în interpretarea vieții... La douăzeci și cinci de ani, după ce ți-ai spus primul cuvânt – și orice ai face, la acea vârstă, nu e decât un cuvânt – ești deja secat, fixat. Trebuie să rămâi tu însuți, să fii tu însuți, să te realizezi, să creezi... Dacă ai ști cât vă invidiez, pe d-ta, pe Petru, pe toți huliganii...
Alexandru tresări. Îl întrerupse, dar cu glas serios: - De ce ai spus huligani?... - Nu e nicio insultă, nu te teme, îl lamuri Dragu, blând. Cuvântul acesta e frumos, e un cuvânt foarte frumos.... Și cuprinde foarte multe lucruri... De aceea îmi place, si-l întrebuințez des.... Exista un singur debut fertil în viată; experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decât în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei... Cine nu debutează așa față de el însuși sau față de lume – nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleșit de adevăruri. Să poți uita adevărurile, să ai atâta viată în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocația de huligan.”
"Există un singur debut fertil în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta... Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume – nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleşit de adevăruri. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida - iată vocaţia de huligan."
4.5 ⭐️ Mai bun și mai intens decât “Întoarcerea din rai”, cu personaje mai plăcute și intrigi mai bine conturate. Eram pregătită să îi dau 5 stele, dar finalul m-a răscolit foarte tare și mi-a lăsat un gust amar. Totuși, trebuie să recunosc că tehnica lui Eliade este deosebită. Un autor profund filosofic, cu o minte excepțională!
“- Dacă omenirea ar fi adoptat criteriul acesta de la începutul istoriei, n-ar mai fi existat istorie, continuă mai vehement Dragu. Nu s-ar fi descoperit nimic, nu s-ar fi creat nimic. Primatul colectivului pur, împotriva oricărei elite, înseamnă reîntoarcerea la zoologie. Aceleași legi economice biologice conduc și o turmă de vaci ca și o societate umană. Și vacile luptă între ele pentru cât mai multă și mai bună hrană, pentru libertatea sexuală, pentru minimul de muncă. Tot ce-mi vorbiți mie despre colectivitate, știam cu mult înaintea voastră, știam din zoologie. Suprimă pe acei oameni care te irită pe tine pentru că iubesc pe Eddington în loc să iubească pe Greta Garbo, și ai să obții o umanitate condusă numai de instincte: al foamei, al libertății animale, al sexului și al cruzimei.”