“Huliganii”, al doilea episod din ciclul “Întoarcerea din Rai” (cum însuși Eliade numește romanul), concetrează suferințele, visele, deschiderile, închiderile, pătrunderile, răsucirile, calamitățile și beatidunile unei generații. Într-un anumit sens, toată fervoarea și toropeala din Huliganii se resimte și în sufletul generației de astăzi, măcinată de aceeași nefastă fatalitate. Neputința de a ieși din starea de fatum…
Nu pot descrie romanul lui Eliade mai bine decât a făcut-o Emil Cioran, comentariul lui părându-mi-se cu adevărat relevant (și intens), pătrunzând adânc în intențiile romanului (acele intenții resimțite de mine, ca cititior); acesta spune:
Un roman atât de bine scris, atât de rotunjit și complet și care este revelația purgatorului nostru, a ratării noastre ascunse, a fatalității noastre secrete. Huliganii m-a făcut să-mi dau seama cât suntem de pierduți, cât ireparabil ascund frământările generației noastre, în ce măsură suntem condamnați.
Chiar și acum, după 78 de ani de la publicarea romanului, eu resimt aceeași neliniște, aceeași condamnare, aceeași neputință… Și nu doar în fața romanului, ci în fața lumii întregi, în fața existenței însăși. M-a doborât și fascinat de-o potrivă acest roman; deși simt Noaptea de Sânziene ca fiind, într-un anumit sens, un roman cu mult mai bun, tot nu mă pot desprinde de fascinația acestuia -a trebuit să îi dau o notă onestă, sinceră raportată schimbărilor și trăirilor mele interne …pe parcursul lecturii am experimentat tot soiul de stări, desprinzându-mă cu greu, buimacă, fascinată, secată.
Eliade m-a fascinat încă o dată : am observat părți din mine aruncate întâmplător în carte, ceea ce m-a tulburat, dar nu m-a mai surprins ca altădată. M-am obișnuit să mă regăsesc și deprim prin intermediul cărților lui. Cumva, mi se pare că acesta cunoștea foarte bine sufletul generației românești, când -pe de altă parte- era atât de cunoscător în raport cu stările sufletești, metafizice ascunse, nepătrunse poate încă de mințile unei generații confuze, mai apoi în declin. Cărțile lui nu le pot comenta cu adevărat niciodată. Aruncă asupra mea un soi de pânză, o ceață subțire, dar de nepătruns. Nu pot ieși din ea -romanele lui Eliade le pot simți, le pot gândi, le pot intensifica prin trăiri personale, subiective, pur interioare la un nivel la care nu o pot face, probabil, cu nici o altă lectură (cel puțin până în prezent). Mă regăsesc, însă, aproape incapabilă de a face un comentariu lucid și/sau demn la adresa unei cărți de-a lui. La nivel de limbaj, mă depășește și sufocă, la nivel de limbaj -eu exprimându-mă -parcă nu mai reușesc să îl înțeleg…
Există cel puțin două moduri -probabil fundamentale- în care, în general, se poate privi un roman: raportându-se la contextul strict al romanului, rămânând în sfera personajelor, a poveștii propriu zise, a lumii zugrăvite de autor sau / și raportându-se la ceea ce transmite mai departe de poveste, ieșind din sfera romanului și întinzându-se mai departe, oricât de departe (dând poate semnificații inexistente în unele opere literare). Consider ambele moduri de a privi interesante, plăcute și de-o potrivă la fel de demne.
Pe Eliade eu îl privesc îndeosebi în a doua manieră (fără a mă raporta, însă, la autor). Rămân în sfera implicațiilor metafizice ale romanului, întinzându-mă pe culmi infinite, nepătrunse în roman, probabil necunoscute autorului… Dau povestea la o parte. Există un punct în care încep s-o ignor. De aceea uit întotdeauna numele personajelor lui Eliade. Mi se par oricum lipsite de importanță, îmi apar ca niște fețe necesare într-o piesă în care se vorbește despre suflet, în care trupurile nu sunt decât niște păpuși uitate de întreg publicul fascinat și pătruns de spectrele care zboară deasupra…
Mi-ar fi întotdeauna să vorbesc despre personaje -dar nu mi se pare că m-ar lămuri cu adevărat ceva (deși în acest roman, mai mult ca în altele, personajele mi s-au părut mai degrabă vii, ascunzându-și spectrele în trupurile lor nesemnificative, devenind astfel importante…
Nu mă pot oricum raporta decât subiectiv la Eliade. Cuvântul “huligan” l-a descris Eliade exact așa cum mă gândeam că ar trebui perceput, interpretat și înțeles – nu neapărat de lume, ci de mine, ca cititor și ca participant pasiv și sufocant la toată desfășurarea metafizică:
“Huligan” este în primul rând un om viu, adică un om tânăr, stăpânit numai de biologia lui, fascinat de puterea lui obscură, de libertatea tinereții sale și care nu recunoaște, nu poate recunoaște nicio rigoare din afară, nicio morală, nicio superstiție legitimă.
Este adevărat că exact acest lucru l-am resimțit citind, tulbuată și mică -infinit mai mică decât m-aș fi crezut -în fața acestor cuvinte și a tuturor cuvintelor scrise de acesta. Îmi permit să-l numesc pe Eliade, actual, unul dintre cei mai buni scriitori pe care i-am citit în cei 20 de ani de viață, dintre care doar 5 de lectură oarecum intensă și pe parcurs mai serioasă. Pătrunsă de sentimente atât de adânci și profunde citind, am mai fost… Am mai resimțit senzații asemănătoare, și totuși complet distincte, citindu-l pe Dostoievski, citindu-l pe Platon. Dar toate aceste sunt… Distincte în felul lor, toate mă cuprind de senzații într-un fel diferite unele de celelalte. Eliade se apropie de Platon pentru mine, dar se despart la prima atingere mentală, ca două chestiuni făcând parte din lumi fizice și metafizice -desigur, doar la nivel mental -complet separate. Sunt și nu pot să nu fiu fascinată de Eliade. Îl aplaud în mintea mea întotdeauna, îl invidiez și îl admir mai mult decât pe orice alt autor român, uneori decât pe orice alt autor în general. Poate pentru că tot ceea ce scrie e de-o potrivă identic și diferit de mine. O absurditate, o confuzie, o… O chestiune asupra căreia nu mă pot raporta în cuvinte. Îmi apare în minte și în ființă ca inspirație, dar din pricina genei lui creatoare, din pricina misticismului și farmecului scrierilor sale, mă sufoc și nu mai pot lega două cuvinte. O binecuvântare și un blestem -datorită lui, izvor de inspirație; din pricina-i, neputința de-a pătrunde la izvor.
Huliganii este tot un astfel de roman – te lasă fără respirație. Pentru mine, nu din pricina acțiunii, ci a implicațiilor servite sau nu pe tavă. Mă regăsesc și eu într-o astfel de generație. Mi se pare uneori că vorbește tocmai de trecerea noastră la maturitate, la maturitatea adevărată și responsabilă, din păcate materială în care toate grijile noastre ne-fizice, toate iubirile, pasiunile și visurile noastre din nopți albe, din nopți în care ni se pare că putem cuceri totul… Dispar. Dispar pentru că nu ne putem agăța de ele în timp ce încercăm să trăim și să ne facem loc, să supraviețuim într-o lume de care suntem în curând ingurgitați. Ne respingem și ne acceptăm în același timp; fără să știm, suntem condamnați. Ne complacem, începem să ne simțim confortabil… Ne-am obișnuit…
Și în cele din urmă concluzionăm prin a ne pierde inocența, puritatea și brutalitatea pe care o țineam în noi ca un soi de dar divin. Aveam libertatea de a face orice -de a ne desfășura ființa până în cele mai adânci și periculoase oceane, momente de libetate divină pentru care luptăm egoist… Și, într-un final, începem să vedem în jurul nostru, începem să vedem oamenii, începem să simțim și altceva decât superbul sine ce trebuie desăvârșit, începem să ne pierdem în iubiri și să abandonăm disperarea creației. Începem să devenim sociali, începem să ne sufocăm și vrem să respingem toată această idee, toată această suferință, toată această năpastă. Vrem să fugim -dar devenim iresponsabili, începem să ne dăm seama că nu mai suntem copii, adolescenți, ființe cu fascinația purității profund impregnată în gesturi brutale și egoiste…
Cel mai lucid personaj din acest punct de vedere mi se pare David Dragu -chiar cel care numește această stare de huligan. El, lucid, a renunțat la această stare, abandonându-se fatalitătii… Alexandru a descoperit prima etapă a maturizării și suferinței sociale, a responsabilității actuale, concrete, lipsită de absurd : se împleticește, refuză, luptă greșit, nu e la fel de rațional și docil ca Dragu. Se îndreaptă spre direcții periculoase. Mitică este inconștient, nebun, lipsit de orice idee față de huliganism, trăiește și nu știe că face parte și el din aceeași generație, din același ciclu al fatumului…n-are cum să iasă, și -a croit o cale abruptă. Iar Petru Anicet luptă pentru creația și viitorul lui, e barbar și egoist, e un huligan veritabil… Dar curând, curând se va transforma și el.
Din toți aceștia, îl compătimesc și sufăr cel mai mult pentru Anicet -îl admir și disprețuiesc, îl disprețuiesc și pe Alexandru, îl compătimesc și pe Mitică. Îl iubesc pe David Dragu pentru suferința sa – suferită, în mare parte, și din pricina lucidității reci, a conștiinței visurilor necesare pierdute.
Huliganii e o operă tulburătoare și totodată un roman foarte reușit. Oglinda fatalității unei generații. Reflecția condamnării mele.