Am terminat cartea de cîteva zile, mi-am făcut note, am recitit fragmente, pagini, paragrafe, sentențe, dar tot nu mă încumet să scriu despre ea. Am găsit și cîteva recenzii în engleză...
Nu pot spune cu mare acuratețe ce este și ce semnifică Laur. Roman neistoric: este negreșit o poveste de iubire (printre multe altele), pot spune mai degrabă ce nu este. Nu este, de pildă, deși toată lumea repetă această naivitate (editorii îndeosebi), o „rescriere” a Numelui trandafirului. Pista mi se pare cu totul greșită. Cărțile nu fac parte din aceeași familie, chiar dacă acțiunea lor se petrece, deopotrivă, în Evul Mediu. Romanul lui Vodolazkin se situează, am impresia, mai aproape de Piatra filosofală, romanul lui Marguerite Yourcenar, decît de thrillerul monahal al lui Umberto Eco.
Ceea ce mă frămîntă pe mine e infailibilitatea automată a lui Arseni. Protagonistul va purta pe rînd patru nume: Arseni, Ustin, Ambrozie și Laur(us), după vîrstele și treptele pe care le va străbate într-o viață de 80 de ani (1440 - 1520). Mai întîi, e un simplu vraci. În timpul unei epidemii de ciumă o primește în izba lui izolată pe Ustina. Îi dă de mîncare, o îmbracă, îi îngrijește rănile. Apoi o ascunde de ochii celorlalți. Fac un copil, Ustina moare la naștere, peste un an. Acesta este păcatul celor doi. Cum numai Arseni supraviețuiește, mîntuirea celor trei vieți (a lui, a Ustinei și a copilului) îi revine tînărului vraci. Povara e uriașă. Numai un sfînt o poate purta. Ca atare, Arseni va duce viața unui sfînt. Va tămădui, va deveni un nebun întru Christos, va merge în pelerinaj la Ierusalim (împreună cu un prieten italian, Ambrogio), va cere să fie monah și, către sfîrșitul vieții, pustnic (sub numele ultim de Laur).
De aici încolo urmează nedumerirea mea. În lunga lui viață, Arseni pur și simplu nu mai greșește nici măcar o dată. Nici cu gîndul, nici cu fapta. Se află mereu deasupra instinctelor. Respinge cu succes toate ispitele (ce-i drept, minore), iese cu bine din toate încercările, oricît de primejdioase. Cînd e pe cale de a fi spînzurat, scapă în ultima clip din ștreang. Corabia străbate o furtună năprasnică. Catargul se rupe. Valurile imense îi aruncă pe marinari în abis. Arseni scapă. El însuși se prăbușește în mare. E ridicat numaidecît de corăbieri. Cade prizonier în mîinile tîlharilor mameluci, un individ îl lovește cu paloșul în obraz. Scapă doar cu o cicatrice.
În pofida faimei crescînde, rămîne umil, taciturn, egal cu sine, invulnerabil. Pretutindeni lumea îl primește cu maximă bunăvoință. Nu mai este un simplu muritor, a devenit un ales al lui Dumnezeu, un sfînt. Toți bolnavii care îi solicită ajutorul pleacă vindecați. Găsește pentru orice împrejurare o soluție, o ieșire, un leac, un cuvînt magic. Nu mai este un simplu vraci, ca bătrînul Hristofor, e un tămăduitor, un taumaturg. Viața îi este de multe ori amenințată, nu numai în timpul călătoriei. Prietenii mor, apropiații lui sfîrșesc mai bine sau mai rău (bunicul Hristofor, starețul Nikandru, tînărul Vlas, unul din păzitorii caravanei de negustori, prietenul Ambrogio Flecchia, starețul Inokenti), el continuă să trăiască. Poartă ciumații în spinare, doarme alături de ei. Se scoală teafăr și nevătămat. Arseni trăiește cu gîndul exclusiv, orbitor, că numai el o poate salva pe Ustina. Iar Dumnezeu îl păstrează în viață, îl păzește de cel rău, pînă la a doua încercare, ispita finală (are tot un nume feminin: Anastasia), fiindcă i-a dat o misiune, un țel aproape imposibil. Dar i-a trasat realmente un țel? De aici începe toată discuția...
Problema mea este, prin urmare, legată de providență, de determinism. Ca să trăiești precum Arseni, infailibil, invulnerabil și de neatins, ai nevoie de o asistență divină. Dar dacă o ai deja, de la bun început, nu cumva ești mîntuit fără voie și fără ca tu să fi făcut mare lucru pentru ispășire? Dumnezeu a avut, deci, un gînd și un plan cu tine. Și, în acest caz, tot efortul tău devine inutil, gratuit. Descoperi planul abia la sfîrșitul existenței. Și atunci îți dai seama că te-ai străduit degeaba. Pînă la urmă cine o răscumpără pe Ustina?
Arseni discută adesea despre determinism și liberul arbitru. El susține o formă slabă de necesitate: „Dacă istoria e un sul în mîinile Creatorului, înseamnă că tot ce gîndesc și fac eu - nu eu gîndesc și fac, ci Creatorul meu” (p.193). Ambrogio îl învață că omul e liber. Liber ca un purice care sare bezmetic într-un vas împreună cu alți purici, este drept, dar liber.
Am pomenit de Marguerite Yourcenar și de Piatra filosofală. Zenon duce o existență dramatică, se ascunde adesea, dă greș, are îndoieli, este o ființă failibilă. Din hagiografia lui Evgheni Vodolazkin tocmai dramatismul lipsește. Dincolo de întrebările mele,Laur. Roman neistoric este o carte foarte frumoasă. Vă invit s-o citiți și să meditați asupra soartei lui Arseni-Ustin-Ambrozie-Laurus... (luni, 29.12.14)
P. S. Din păcate, după scrierea textului de mai sus, am găsit în interviurile lui Vodolazkin, dar și în Istoria insulei, o ideologie profund reacționară. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar trebuie s-o spun... (25.02.23, sîmbătă)