Mihai Eminescu, românul absolut: facerea și desfacerea unui mit

by Lucian Boia

Istoria nenumăratelor distorsionări pe care le-a produs în ultimul secol și jumătate cultul „poetului național“ merită astăzi parcursă. Volumul de față o prezintă cu detașare, acuitate critică și finețe a observației. Oare vom reuși cândva să-l vedem (și să-l citim) pe Eminescu eliberați de mitologia creată, de un secol și ceva, în jurul imaginii lui? În orice caz, istoria exagerărilor pe marginea numelui său e plină de învățăminte.
Pentru intelectualul român din vremurile moderne, n-a existat de altfel piatră de încercare mai mare decât „Eminescu“ – un nume în fața căruia nu oricine și-a păstrat luciditatea și discernământul. La început victimă a detractorilor din epocă, el a căzut curând pradă zelului glorificatorilor, care l-au sechestrat în irealitatea omagiului lor. Și cine, astăzi, în afară de Lucian Boia, ne poate ghida mai bine pe acest teritoriu minat de fantasme, pentru a reveni pe tărâmul istoriei reale?

„Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfățișează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului. În ce mă privește, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esențiale ale transfigurării mitice a poetului. Nu e o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene.“ (Lucian BOIA)

Genres: Nonfiction, History, Romanian Literature, Romania, Biography, 21st Century, Essays

224 pages, Paperback

First published October 1, 2015

About the author

Lucian Boia is a Romanian historian, known especially for his works debunking Romanian nationalism and Communism.

Reviews

[Sebastian · Rating 4 out of 5]

Documentată, aşezată în capitole scurte care se citesc destul de repede, este evident că e o carte scrisă cu gîndul la generaţia actuală de cititori.
Mie mi s-a părut destul de amuzantă, pentru că Boia ni-i prezintă - aşezaţi frumos, cronologic - pe toţi cei care şi-au dat cu părerea critică despre Eminescu, şi nu ai cum să nu te pufnească rîsul la ce fantasmagorii debitau unii.
Boia prezintă faptele şi contextele în care a fost creat mitul Eminescu, concluziile le tragem fiecare dintre noi, în funcţie de afinităţile literare/politice.

[Horia Bura · Rating 4 out of 5]

Boia loveste din nou: asa vor spune cei care cred ca-i cunosc cartile, dar care l-au citit superficial sau chiar deloc. In acest caz, se va spune ca autorul s-a gasit sa-l demitizeze (si) pe Eminescu, "poetul national", "nepereche" s.cl., cand, de fapt, Boia nu face decat sa invite cititorul la un periplu prin viata postuma a lui M.E., marcata de cele mai diverse reprezentari/interpretari/analize ale vietii si operei poetului, de la cele critice in raport cu stilistica poetica si pana la cele absolut laudative, de la insusirea poetului de catre extrema dreapta si pana la "confiscarea" sa in beneficiul extremei stangi, atat antinational-dejiste, cat si nationalist-ceausiste.

Oricum ar fi, cartea reprezinta o lectura interesanta, si datorita talentului lui Boia de (re)aducator la viata a unor surse livresti astazi quasiuitate si a modului inteligent si subtil-ironic in care le prelucreaza pentru a-si argumenta teza. La final, "ca sa n-avem vorbe la proces" cu eventualii scandalizati de "cum si-a permis Boia sa-l discute pe Eminescu, sa-l dea jos de pe soclul sau", iata si concluzia autorului, din finalul cartii:
"Va veni poate vremea cand vor obosi si cei care-l inalta atat de sus, si cei care-l coboara atat de jos, iar Eminescu va reveni la conditia lui originara. El e pur si simplu, atat si nimic mai mult (dar nu inseamna deloc putin), un mare poet romantic, cu siguranta cel mai de seama, si inca de departe, pe care l-a dat literatura romana in epoca ei clasica."

[Paul Ispas · Rating 5 out of 5]

Am văzut că sunt vreo 2-3 cititori care au dat o stea cărțuliei. Probabil se așteptau să afle din carte fix lucrurile pe care Boia le demontează. Altfel, în ignoranța mea, nu mi-am imaginat niciodată că Eminescu a fost atât de important pentru construirea imaginii României din perspectiva ideologică a regimurilor sau liderilor de-a lungul istoriei. De la elemente logice, precum naționalismul eminescian, până la elucubrații precum ”Einstein a furat teoria relativității de la Eminescu”, Boia trece prin toate fazele ideologice și arată cu degetul falsurile grosolane. Ba chiar se ”ia” și de contemporani fără vreo rușine prea mare, cum ar fi Ioan-Aurel Pop sau Dan Alexe.
Într-adevăr, departe de a fi o carte exhaustivă pe subiect, este un duș rece recomandat tuturor, în special fanaticilor care au tendința să dea o stea atunci când nu le convine realitatea.

[Valeriu Gherghel · Rating 2 out of 5]

Istoricul Lucian Boia și-a propus să arunce „o privire asupra reprezentărilor poetului” (pp.6, 107) și, pentru a formula o concluzie corectă, investighează istoria receptării sale, care e și istoria formării mitului. Procesul de mitizare a fost facilitat, în primul rînd, de emotivitatea populară (din intervalul 1883 - 1889): un tînăr poet moare nebun, în „mizerie”. Un contemporan, Vasile Tasu, exclamă: „dacă [Eminescu] n-ar fi murit nebun, ar fi rămas obscur” (p.22). Era și convingerea lui I.L. Caragiale. Mai mult: Eminescu și-a scris opera într-un „limbaj seducător pe înțelesul oricui” (p.16), iar poemele sînt adevărate performanțe melodice.

În plus, același Caragiale (care nu l-a simpatizat foarte tare pe Eminescu, deși pretinde că i-a „fost multă vreme confident”) exclamă, în 1890, pe un ton aproape credibil: „trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; este o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Pe cine vrem noi să amăgim?” („Ironie”). Imaginea poetului sărac era în curs de formare. Caragiale a pus piatra de temelie. Pentru exegeza proletară de după 1945, articolele dramaturgului au fost mană cerească. Tot Caragiale: „Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nefericită pentru om...” („În Nirvana”). În recenzia la Viața lui Eminescu de G. Călinescu, am sugerat că această „imagine” (valabilă, poate, după 1887, cînd poetul se afla la Botoșani și nu mai era „ajutor de bibliotecar” la Iași) e exagerată.

Mitul lui Eminescu nu s-a născut din văzduh sau din Nirvana. Lucian Boia ar fi putut numi precis cîțiva contributori (îi citează, de altfel), unul dintre ei fiind cuviosul Caragiale. Altul: „divinul critic” G. Călinescu. Al treilea, abjectul plastograf Octav Minar: a falsificat fără nici o rușine scrisori și le-a atribuit lui Eminescu. Istoricul Boia nu o face. Imaginea plină de inexactități a lui Eminescu a prins contur îndeosebi prin puzderia de mărturii (foarte dubioase) ale micilor admiratori, publicate după 1890. Toți jurau că „l-au cunoscut bine” pe Eminescu. Unul dintre ei a fost, desigur, Teodor V. Stefanelli. Gloria în creștere a poetului a dat un impuls decisiv „mărturiilor” celor mai delirante, pe care nimeni n-a îndrăznit (și nu îndrăznește) să le pună la îndoială. Episodul cu doamna din Viena, impresionată, prin 1870, de versurile lui Eminescu și gata să-l sărute pe poet, o invenție evidentă a memorialistului, e folosit și astăzi pentru a ilustra impactul instantaneu al liricii eminesciene asupra publicului feminin (cf. Mihai Eminescu, Versuri din manuscrise, București: Humanitas, 2016, p.215).

Unii au elogiat lecturile vaste ale istoricului. Întîmplător, am citit cam toate cărțile menționate de Lucian Boia. Nu sînt chiar așa de numeroase. Autorul vorbește de formarea unui mit, dar în locul formării oferă un catalog sumar comentat al cărților mai importante despre viața și opera lui Mihai Eminescu. Ce-i drept, Boia scrie simplu și limpede. Complimentul pe care i-l aduce poetului i se poate întoarce. A scrie simplu nu impune, totuși, a simplifica argumentele. Lucian Boia e adesea schematic.

Poezia lui Eminescu nu poate fi redusă la trei termeni: cantabil, romanță, inteligibilitate. Rezultatul pare a-l mira și pe istoric: „Să nu fie Eminescu decît un cîntec, o melodie obsedantă? S-ar putea însă ca tocmai Vianu să aibă dreptate. Toată mitologia eminesciană s-a înălţat pe celebritatea dintîi, izvorîtă din muzicalitatea obsedantă a versurilor” (p.127). Nu e clar în ce chip au contribuit la consolidarea mitului (și nu înțeleg de ce sînt pomeniți) exegeți minori, precum Leca Morariu, Gheorghe Bogdan-Duică, I.E. Torouțiu (p.105).

„Mutația valorilor estetice” a lui E. Lovinescu nu înseamnă că Odiseea lui Homer a fost un poem epic valoros pentru grecii lui Pericle și a încetat să mai fie valoros în 2015 (sau 2023). Valorile nu dispar și nu apar după voia și placul nimănui. Și nici după placul „istoriei”. Ceea ce a desemnat Lovinescu prin sintagma lui e faptul că nu mai citim Odiseea ca grecii sau medievalii. Avem alte reguli de lectură. Asta e cu totul altceva. Dacă poezia lui Eminescu a fost valoroasă la 1883, ea nu a încetat să fie în epoca noastă, a „destructurării canoanelor” (pp.10, 175). Timpul nu provoacă un declin al valorilor, cum pare a crede istoricul Boia.

În treacăt fie zis și în pofida vorbăriei de la serbări și parastase, noi nu știm încă data (20 decembrie 1849 sau 15 ianuarie 1850) și locul (Ipotești sau Botoșani) nașterii poetului. Eminescu a susținut toată viața că s-a născut în 1849. Oare de ce?

P. S. M-am uitat zilele trecute (pe net) ce se mai scrie despre Eminescu și cum sînt interpretate poeziile sale. M-a apucat groaza. Citiți, rogu-vă, pe Wikipedia în limba română, interpretarea poemului Floare albastră, construită după lungi parlamentări hermeneutice de un grup de „experți”. N-am parcurs de mult un text mai inept. Bănuiesc că măcar unii elevi, amenințați de chinurile Bacalaureatului, memorează această salată de cuvinte. Rar găsești o propoziție cu sens.

Pentru „experții” în cauză, titlul e compus din două „sintagme” (sic!), fiecare dintre ele simbolizează ceva. Neapărat trebuie să simbolizeze ceva, altfel nu se poate. Dacă nu simbolizează, nu e poezie. Așadar, „floarea” trimite la fragilitate și efemer, „albastră” ar sugera imediat infinitul cosmic. Bun. Dar titlul, titlul, el ce înseamnă? O fragilitate fără sfîrșit? Nu ne dumirește nimeni. În rest, comentariul este înfricoșător. Poezia ar avea două „planuri”, unul al femeii și celălalt al bărbatului. În planul femeii, vorbește femeia ș.a.m.d. Exact asta înseamnă mutarea în mitologie a unui „mare poet romantic” (p.126): imposibilitatea de a comenta simplu titlul unei poezii cunoscute de mulți pe de rost. Exemplele de analize proaste pot fi înmulțite, dar la ce bun? „Moara de palavre” nu mai poate fi oprită de nimeni...

[Diana Crainiciuc · Rating 4 out of 5]

Pentru cei ce sunt în căutarea adevăratului Eminescu, studiul lui Lucian Boia este de ajutor.

Autorul propune disocierea dintre Eminescu - marele poet și Eminescu - gazetarul reacționar. Este adus în discuție și mitul intangibil al poetului Eminescu supus ideologiilor vremii. Interesantă este multiplicarea lui Eminescu în așa măsură încât să corespundă intereselor și simpatiilor unora ca Ceaușescu și/sau Cioran. În acest sens, Lucian Boia ridică o întrebare cu umor: "Cât se va fi replicat Eminescu ca să se potrivească atât de bine cu Ceaușescu și cu Cioran?"

Poate cea mai vehementă opinie contra mitului eminescian este cea a lui Dan Alexe. Acesta ne cere să creștem și să ne desprindem din propaganda manualelor școlare care îl glorifică pe poetul nostru național. Totuși, Lucian Boia consideră că e forțată această invitație cu iz de extremism: "De ar trebui să plătească Eminescu pentru felul în care l-au instrumentalizat postum?" (afirmă Lucian Boia)

Stilul de analiză a lui Lucian Boia este neutru, echilibrat și clar. Scriitorul prezintă pe rând contestatarii mitului eminescian, îi încadrează potrivit vremurilor și ideologiilor istorice, fiind doar observatorul dezbaterilor pe tema valorii poetului național. Cu toate acestea, concluzia lui Lucian Boia este că, deși mitul eminescian nu este atât de intangibil pe cât ni se inoculează, poetul Eminescu a fost unul de seamă în literatura română de factură romantică.

[Sorin Crăcană · Rating 5 out of 5]

Boia se prezinta (mereu) excelent la datorie pentru trecerea in revista a 125 de ani de mitologie eminesciana. E o munca care ti aduce injuraturi si review-uri de o stea si ar trebui sa i multimim as he takes one for the team every time! As adauga si contributia recenta la "santierul Eminescu" a animatiilor Misu si Ionica. Ma intreb daca le stie https://www.youtube.com/user/emymirelu

[Alex Pamfile · Rating 5 out of 5]

O lectură ușoară și interesantă despre transformările pe care le-a suportat mitologia din jurul lui Eminescu de-a lungul istoriei noastre.

Deși dl. Boia a născut polemici cu alte cărți, aici prezentarea este una obiectivă, de istoric al mentalităților.

O lectură care curge, informativă, iar de vreo două ori m-a făcut și să râd puternic.

[Stela · Rating 4 out of 5]

Mi-aduc aminte că singura dată cînd am picat o elevă la examenul de bacalaureat, proba orală, a fost pe la sfîrșitul anilor 90, cred, din cauză că nu a știut răspunsul la nici o întrebare despre Eminescu, n-a putut să spună nici măcar un titlu de poezie, ceea ce la vremea aia m-a indignat teribil. Acum nu m-ar mai indigna (dar tot aș pica-o 😊), pentru că am reușit să mă desprind de stereotipiile culturale românești (a ajutat și distanța, e drept).

Spun stereotipii pentru că am crescut și eu, ca atîția alții, în credința nestrămutată (în sensul că multă vreme nu mi-a trecut prin cap s-o pun la îndoială) că Eminescu este, cum spune Lucian Boia în eseul său Mihai Eminescu, românul absolut, „exponentul suprem al românismului”. N-aveam nici 12 ani cînd am făcut concurs cu prietena mea cea mai bună cine învață mai repede pe de rost Luceafărul (și pot să mă laud că-l știu și azi pe de rost). Nici acum nu-i contest valoarea dar, ca și autorul cărții de față, o pun în context și încerc s-o dezbrac de exagerări și de credința naivă că este imună în fața timpului.

Eseul urmărește etapele creării mitului „românului absolut” (celebra sintagmă împrumutată de autor de la Petre Țuțea), proiectat în mitologie prin combinarea a două ingrediente: accesibilitatea aparentă a poeziei sale și boala care-l așază în galeria geniilor neînțelese și a poeților blestemați, căci în ultimii șase ani de viață „Eminescu își supraviețuiește sieși. E ca un „mort viu" care rătăcește printre contemporani”. Din momentul în care Maiorescu depunea lada cu manuscrisele poetului la Academia Română (în 1902), și pînă după Revoluție, mitul s-a consolidat perpetuu, orice critică fiind considerată o impietate.

Manuscrisele din ladă i-au revelat naționalismul, românismul și au adus în prim plan articolele sale politice, prea puțin luate în seamă pînă atunci. Călinescu pune și el umărul la mit, atît prin biografia Viața lui Mihai Eminescu din 1932, carte primită sau cu entuziasm deplin sau cu respingere totală, fără cale de mijloc, dînd „un impuls considerabil eminescologiei tocmai prin reacțiile contrastante pe care le-a suscitat”, cît și prin capitolul Poetul național din monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent din 1941, istorie al cărei prestigiu a crescut neîncetat în ciuda adversităților (căci a fost interzisă și de regimul Antonescu și de cel comunist):

Așa că Eminescu a rămas „poetul național", dacă însuși Călinescu a spus-o!

În perioada comunistă mitul capătă noi valențe, disidenți, expați și membri de partid și-l revendică, iar un A. Toma îl face de rușine pe Vlahuță în ale pastișării (trebuia să preiau citatele, sînt savuroase):

„Câte sute de catarge/ Dârze lasă malurile/ Multe sunt ce nu le-or sparge/ Vânturile, valurile.//Duc belșug, solii de viață/ Și străbat pământurile/ Ști-vor înfrunta prin ceață/ Valurile, vânturile.

Mergi spre vremea care vine/ Crezi în om; ce vrea, el poate;/ Ce e rău tu schimbă-n bine,/ Faur vieții te socoate;/ Speră, luptă fără teamă/ Fapta nu e val ce trece;/ Frați de-îndeamnă, frați de cheamă/ Cum poți sta-împietrit și rece?”

Însuși Ceaușescu va apela la el într-o ultimă încercare disperată de a-și salva tronul citînd din Doina, iar Cioran consideră că e singurul scriitor care a scos România din neînsemnare.

Cât se va fi multiplicat Eminescu, ca să se potrivească atât de bine și cu Ceaușescu, și cu Cioran!

(delicioase comentariile exclamative ale lui Boia!)

Abia după Revoluție opinia publică se scindează, apărînd, ca să zic așa, fluierătorii în biserică, cei care îndrăznesc să-l acuze pe Eminescu de xenofobie și să-l considere un protolegionar, ca Ion Negoițescu, sau care-l consideră un poet demodat, ca autorii textelor adunate în dosarul anti-Eminescu din numărul 265 din 27 februarie 1998 al revistei Dilema, din inițiativa scriitorului și publicistului Cezar Paul-Bădescu, texte care se opun ideii de poet național, desacralizîndu-l. Nicolae Manolescu e de părere că idolatria n-a făcut decît să submineze imaginea poetului, iar Marius Chivu, „spune pe șleau: „elevii fug când aud de Eminescu"; este ,,nu ignorat, ci urât de elevi".” Reacțiile la acest dosar au fost adunate mai apoi în volum (Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacții din presa anului 1998) de același Cezar Paul Bădescu: printre alți indignați, de remarcat poeta Leonida Lari, care ține un discurs furibund în Camera Deputaților, în care îi face „Nulități și trădători" pe autori.

Ultimele capitole trec în revistă cîteva teorii conspiraționiste referitoare la moartea poetului și demontează credința în universalitatea poetului, un mare necunoscut în lume.

Concluzia sobră a studiului, pe care o împărtășesc și eu, este următoarea:

Va veni poate vremea când vor obosi și cei care-l înalță atât de sus, și cei care-l coboară atât de jos, iar Eminescu va reveni la condiția lui originară. El e pur și simplu, atât și nimic mai mult (dar nu înseamnă deloc puțin), un mare poet romantic, cu siguranță cel mai de seamă, și încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică.

[compassion_for_all · Rating 5 out of 5]

Poeziile lui Eminescu mi-au plăcut de mic copil. Poezii ca Glossa, La Steaua sau Sara pe deal încă sunt tare dragi sufletului meu și recitinfu-le regăsesc încă acea dulce melodie și bucurie melancolică de demult...

De mic însă mi s-au părut ciudate poeziile sale violente, xenofobe - nu înțelegeam contextul. La fel nu am înțeles de ce profesorii și profesoarele de română așa de mult făceau din viața sau un mit!

Cartea lui Boia reușește să aducă un context bine-cuvenit acestor întrebări pe care mulți elevi care mai citesc și le pun. Boia reușește să facă asta într-o care micuță, plină de umor. Descoperim partea despre care nu învățăm la școală a unor personalități istorice și scriitori. Este o carte excelentă, un drum prin evoluția mitului lui Eminscu, prin viața sa postumă ca să spun așa.

Tinerii de azi învață despre Eminescu din animația Mișu și Ionică de pe youtube mai mult decât din cărți de istorie sau cometariu literar. Și cine poate să îi învinovățească? Acele cărți sunt pline de limbaj de lemn, de acuzații puerile sau de exaltări lungi, plictisitoare, interminabile, anoste și deloc atrăgătoare publicului de azi.

O cărticică ca a lui Boia e mult mai interesantă, fără a insulta sau exalta pe omul care a fost Eminescu.

[Vasile Rotaru · Rating 4 out of 5]

Provocator și polemic, dar necesar (și hazliu).

Lucian Boia nu citează „rugăciunea” eminescologilor amatori (de la Chișinău?), pe care o recitam în cor la școală pe 15 ianuarie, așa că o reproduc aici:

„Doamne, Eminescu – Sfinte,
Tatăl Nostru din cuvinte,
Dă-ne nouă râsu-plânsu,
Toate câte sunt într-însu’!
 
Dă-ne floarea cea albastră,
Inima fie măiastră;
Pâinea cea spre nemurire
Fie-ţi versul de iubire.
 
Şi ne iartă, de-am greşit,
Cârtitori ce te-au hulit.
Cu IUBIRE ne-mpresoară
Şi acum, ca-ntâia oară!”

[Libeg Ovidiu-Teodor · Rating 4 out of 5]

Tot ce am stiut despre viata lui Eminescu provine de la scoala, dar cartea aceasta mi-a oferit mult mai multe informatii si pareri, formulate dea lungul timpului.
Stilul specific si usor de citit al autorului din pacate devine mai ingramadit si academic, dar mesajul cartii nu are in final de suferit.

[Oprea · Rating 5 out of 5]

Eminescu a reuşit performanţa de a face poezie înaltă în termeni accesibili, abordând temele fundamentale, triplul registru: filozofic, patriotic şi erotic, într-un limbaj seducător şi pe înţelesul oricui.

[Andra · Rating 4 out of 5]

O analiza extrem de pertinenta a mitului eminescian. Genul de carte ce te pune pe ganduri.

[Cristian N. · Rating 3 out of 5]

Spiced and witty.
3.5

[Andrei · Rating 5 out of 5]

It's a great book. Lucian Boia proves (again) to be one of most objective Romanian historians :)

[Arthur · Rating 4 out of 5]

Cartea tratează exhaustiv modul în care a fost văzut Eminescu din timpul vieții și până acum. Autorul încearcă să explice de ce adevenit un poet național și expune modul în care a fost receptat și exploatat de-a lungul timpului. Considerat un poet minor în timpul vieții începe să fie apreciat de unii după moarte dar și criticat pentru că în poeziile publicate, care sunt aproape toate din genul erotic, nu se observă patriotismul sau o valorificarea temelor importante în momentul respectiv - Războiul de independență, eforturile de obținerea a unui loc în concertul european, etc. După predarea de către Maiorescu a cufărului cu manuscrise nepublicate ale lui Eminescu și după studierea articolelelor politice trecute cu vederea se descoperă printre acestea atât elementul naționalist cât și scrierile cu teme filosofice ale poetului (care studiase filosofia la Viena și la Berlin). Eminescu devine atunci poetul complet, geniul național obiect al unui adevărat cult. Boia descrie cum este insușit de diverse curente, printre care cel legionar sau cel comunist, dar nu uită să expună nici criticile aduse poetului pe care unii îl consideră nesemnificativ iar alții șovin și antisemit. Cartea nu este o biografie a lui Eminescu ci o istorie a opiniilor despre Eminescu, un efort de a clarifica motiviul pentru care el a fost considerat cel mai important poet și om de cultură român, românul absolut.

[Bogdan · Rating 4 out of 5]

De data aceasta, istoricul Lucian Boia ne prezintă miturile care s-au născut și au dispărut în jurul persoanei lui Mihai Eminescu, geniu în poezie.
Stilul autorului este ușor diferit în această operă față de cărțile anterioare, ironiile fine sau mai acide fiind la ordinea zilei. Lucrarea este foarte bine documentată, Lucian Boia menționând o sumă de surse impresionante și păstrând părerile personale până la ultima pagină a cărții. Personal, mi s-a părut fascinant felul în care s-au folosit diverși oameni de imaginea lui Eminescu în scopurile proprii, de-a lungul istoriei.

[Vincent · Rating 4 out of 5]

Scrisă pe un ton ironic și, cred eu, bine documentată, această carte reușește să prezinte în mod accesibil felul în care opera lui Mihai Eminescu a fost receptată și interpretată în România de la moartea acestuia (în 1889) și până la apariția acestui text (în 2015).

Foarte interesant mi s-a parut capitolul în care se vorbește despre perioada postcomunistă și schimbările mari care au avut și încă au loc în maniera în care îl percepem pe Eminescu.

[Ghemot · Rating 5 out of 5]

O carte foarte frumoasă despre „poetul național”!
Scrisă în maniera binecunoscută a autorului Lucian Boia, nu e cu nimic mai prejos decât toate celelate cărți ale sale.
O carte care merită citită!