După titlul și după cuprinderea acestui mic volum, fieșcine va vedea c‑am avut drept model frumoasa nuvelă istorică a domnului C. Negruzzi asupra lui Alexandru Lăpușneanu. Ca orice imitație, încercările mele sunt, negreșit, cu mult mai prejos de acel mic cap d‑operă; în lipsa talentului, m‑am silit cel puțin să păstrez, pre cât s‑a putut, formele și limba Letopisițelor naționale, cu care, în dreptate, se poate lăuda mai vârtos Țara Moldovei; să adun datine, numiri și cuvinte bătrânești, spre a colora aceste două episoduri culese din cronicele vechi. Faptele istorice ale unei țări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul și ideile, obiceiele și graiul de acolo sau de atunci ne sunt cunoscute. Scopul romanțelor istorice este, în parte, d‑a ni le arăta; ăsta este și folosul lor instructiv.
Alexandru Ioan Odobescu was a Romanian author, archaeologist and politician.
He was born in Bucharest, the second child of General Ioan Odobescu and his wife Ecaterina. After attending Saint Sava College and, from 1850, a Paris lycée, he took the baccalauréat in 1853 and studied literature and archaeology at the University of Paris, graduating two years later. In 1858, he married Pavel Kiselyov's daughter Alexandra (Saşa) Prejbeanu; they had one daughter, Ioana. He was often apart from his wife and had affairs with other women.
Odobescu served as cabinet minister for religion and education in 1863, as head clerk at the Ministry of Foreign Affairs in 1865, and as prosecutor at the Court of Appeal. In 1870, he travelled in Switzerland and Italy, in connection with his discovery and description of the Pietroasele treasure, a collection of objects made from precious metals, of Gothic origin, found on Romanian territory; he also travelled to several other countries, including Denmark, Russia and Turkey. He opposed the tendency toward artificially Latinizing the literary Romanian language. He was elected to the Romanian Academy in 1870 and was professor of archaeology at the University of Bucharest from 1874, the year he was named chairman of the National Theatre Bucharest. He served as secretary of the Romanian legation at Paris in 1882, was principal of a teacher-training institute in Bucharest, and principal of the National Educational Institute in 1892.[1] Poor, sick with gout, separated from his wife and daughter, around 1891, he fell passionately in love with Hortensia Racoviţă, a geography professor thirty years his junior. She rejected a marriage proposal made by Odobescu's wife, and he committed suicide by morphine overdose in Bucharest in 1895
După moartea soţului ei, doamna Chiajna îşi instalează fiul pe tronul Munteniei şi se pregăteşte să zdrobească o revoltă a boierilor pribegi. Unul dintre ei, Radu se îndrăgosteşte de Ancuţa, fiica cea mică a doamnei, dragostea lor încurcă planurile Chiajnei de a-şi căsătorii fiicele pentru motive politice. Între timp, Dumbravă Vodă îşi pregăteşte atacul.
Nuvela este inspirată de figura istorică a Chiajnei, care şi-a ajutat sotul Mircea Ciobanul să conducă ţara în numele Porţii otomane, dar Odobescu nu descrie tot adevărul istoric, crează o eroină machiavelică . Mi-a plăcut lectura, dar aş fi vrut ca autorul să nu bată câmpii în unele părţi pentru ca ritmul lecturii să fie mai alert.
Dragă cititor, dacă te încumeți să citești această carte, te rog să fii pregătit pentru o lectură scurtă, dar dificilă. Scurtă, pentru că are doar 40 de pagini, dificilă, pentru că stilul este unul rupt din secolele XV-XIV.
Unele pasaje sunt chiar complicate, iar unele expresii sunt atât de întortocheate, încât am avut nevoie să deschid dexul sau să întreb de nenea Google dacă știe asemenea îmbinări de cuvinte.
Am reușit să o scot în capăt și să înțeleg că George Martin a citit cartea înaintea mea, deoarece “Doamna Chiajna” e un fel de “Urzeala tronurilor”, varianta soft românească. Soția fostului domnitor încearcă din răsputeri să mențină puterea din stat cu ajutorul Porții, al căsătoriilor aranjate, și, desigur, nemijlocit prin festine însoțite de masacru.
Zicem noi că femeile erau slabe, dar istoria ne arată câteva caractere care ies din tiparele educației smerite din acele vremuri. Pe parcursul celor 40 de pagini găsim de toate: crimă și pedeapsă pentru cei însetați de justiție, poveste de dragoste pentru cei îndrăgostiți, disperare și răzbunare pentru cei cu sânge rece!
După ce am terminat de citit cartea mă bântuia o întrebare - dat fiind faptul că lectura este dificilă, eram eu la fel de mulțumită dacă istoria era mai lungă?!
Mai băgăm o cafeluță, mai citim câteva rânduri, mai terminăm o nuvelă. Limbajul a fost cel care m-a făcut să o citesc toată. Frumusețea scrisului și cuvintele vechi. Căci altfel, destul de greu de urmărit acțiunea și destul de neînțeles pe alocuri, mai ales pentru o "afoană" în ale istoriei. Dar na...e frumos să citești și despre femei care conduc o luptă, fac politică și învârt lucruri pentru a atinge scopuri.
Prin acest feliu de scrisoare vrut-a conul Odobescu să să vadă că și istoria noastră avut-a o Catherine de Medicis de-adevăratelea, Doamna Chiajna chemându-se ea, iar la vederea ei să spăria și gându'. Vorba cronicarului.