What do you think?
Rate this book
The Last Valois #7
L'Horoscope
Decembre 1559, le conseiller Dubourg est condamne a mort pour avoir remis en liberte un protestant, ce qui est interdit par le roi Francois II. Robert Stuart, son fils, cherche un moyen pour obtenir du roi la grace de son pere. A cette histoire politique se mele celle du prince Louis de Conde. Epris de Charlotte de Saint-Andre - hote du Louvre en compagnie du marechal, son pere - il se tient tous les soirs dans la cour du palais afin de la contempler de loin, a travers sa fenetre.Un soir, Stuart lance un message par la fenetre du marechal, esperant qu'il sera remis au roi. Un remue-menage s'en suit..."
290 pages, Paperback
First published January 1, 1858
6 people are currently reading
166 people want to read
About the author
Alexandre Dumas
6,977 books12.3k followersThis note regards Alexandre Dumas, père, the father of Alexandre Dumas, fils (son). For the son, see Alexandre Dumas fils.
Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso
Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
October 15, 2021
Cand te gandesti la autori care scriu bine, care reusesc sa transmita, sa impresioneze si sa placa cititorului, n-ai cum sa-l omiti pe Alexandre Dumas. Cred ca sunt putini oameni care nu au citit ceva scris de celebrul scriitor ori de fiul sau, chiar din frageda adolescenta.
Opera de fata desi este mai putin cunoscuta este la fel de satisfacatoare si promite la fel de multe aventuri ca si cele cu care autorul ne-a obisnuit.
Actiunea se contureaza pe doua planuri; cel principal, amoros, care ii are ca protagonisti pe printul de Conde, Charlotte de Saint-Andre si regele Francisc al doilea, iar cel secund, religios, ce infatiseaza lupta de afirmare a protestantilor asupra catolicismului impus al acelor vremuri.
Romanul debuteaza cu un prolog ce contine o descriere superba a iarmarocului de pe strada Saint Denis, la care autorul exceleaza prin abundenta de metafore si mentionarea unor evenimente istorice care aduc veridicitate naratiunii. Aici il cunoastem pe unul dintre eroii protestantilor considerat eretic, viteazul Robert Stuart care promite varsare de sange in numele religiei. Pe de alta parte, destinul le aduce laolalta si pe celelalte personaje, in frunte cu printul de Conde, caruia i se face o prezicere crunta, cum ca va fi asasinat.
Dupa 6 luni, Robert Stuart se lupta sa-si salveze tatal condamnat la moarte din cauza credintei sale, iar printul de Conde se lupta si el pentru iubirea neimpartasita a lui Charlotte, asemuita cu Venus, care ambitioasa fiind, devine amanta regelui Francisc al doilea. Temuta Catherine de Medici, care-si manipuleaza fiul, va avea si ea un cuvant de spus in aceasta vanatoare de eretici.
Printul de Conde, un adevarat erou si un cavaler mereu drept va ajunge, din cauza amaraciunii si a necazurilor provocate de dragostea pentru Charlotte, care ii pun chiar si viata in pericol, sa devina unul dintre conducatorii rezistentei ereticilor.
Ca incheiere, romanul este jovial, plin de cavaleri, printi, domnite si eroi care incanta cititorul, fiind totodata o lectura erudita, autorul uzitand de o serie de trimiteri la evenimente istorice sau legende celebre.
Opera de fata desi este mai putin cunoscuta este la fel de satisfacatoare si promite la fel de multe aventuri ca si cele cu care autorul ne-a obisnuit.
Actiunea se contureaza pe doua planuri; cel principal, amoros, care ii are ca protagonisti pe printul de Conde, Charlotte de Saint-Andre si regele Francisc al doilea, iar cel secund, religios, ce infatiseaza lupta de afirmare a protestantilor asupra catolicismului impus al acelor vremuri.
Romanul debuteaza cu un prolog ce contine o descriere superba a iarmarocului de pe strada Saint Denis, la care autorul exceleaza prin abundenta de metafore si mentionarea unor evenimente istorice care aduc veridicitate naratiunii. Aici il cunoastem pe unul dintre eroii protestantilor considerat eretic, viteazul Robert Stuart care promite varsare de sange in numele religiei. Pe de alta parte, destinul le aduce laolalta si pe celelalte personaje, in frunte cu printul de Conde, caruia i se face o prezicere crunta, cum ca va fi asasinat.
Dupa 6 luni, Robert Stuart se lupta sa-si salveze tatal condamnat la moarte din cauza credintei sale, iar printul de Conde se lupta si el pentru iubirea neimpartasita a lui Charlotte, asemuita cu Venus, care ambitioasa fiind, devine amanta regelui Francisc al doilea. Temuta Catherine de Medici, care-si manipuleaza fiul, va avea si ea un cuvant de spus in aceasta vanatoare de eretici.
Printul de Conde, un adevarat erou si un cavaler mereu drept va ajunge, din cauza amaraciunii si a necazurilor provocate de dragostea pentru Charlotte, care ii pun chiar si viata in pericol, sa devina unul dintre conducatorii rezistentei ereticilor.
Ca incheiere, romanul este jovial, plin de cavaleri, printi, domnite si eroi care incanta cititorul, fiind totodata o lectura erudita, autorul uzitand de o serie de trimiteri la evenimente istorice sau legende celebre.
Read
March 17, 2019"...а когато жените престават да обичат, започват да мразят."
November 2, 2021
Către mijlocul lunii iunie a anului 1559, într-o dimineaţă însorită de primăvară, piaţa Sainte-Genevieve din Paris era înţesată de o mulţime de aproape patruzeci de mii de inşi.
Unui om care ar fi picat acolo chiar atunci, venind din provincia lui natală şi aflându-se în inima străzii Saint- Jacques, de unde mulţimea se putea zări foarte bine, i-ar fi fost foarte greu să-şi dea seama în ce scop se adunase atâta lume în acel punct al capitalei.
Vremea era superbă. Aşa că nu era nevoie, ca în 1551, să se facă o procesiune cu moaştele sfintei Genevieve ca să se invoce oprirea ploilor.
Pe deasupra, plouase cu două zile înainte. Aşa că nu era cazul să scoată pe străzi moaştele sfintei Genevieve ca să ceară de la Cel de Sus să plouă, ca în 1556.
Nu avusese loc nicio bătălie dezastruoasă, de felul celei de la Saint-Quentin. Deci nu era vorba de o procesiune a moaştelor sfintei Genevieve, în scopul de a obţine protecţia Celui de Sus, ca în 1557.
Şi totuşi, era evident că tot poporul care se strânsese în piaţa de lângă bătrâna mănăstire venise anume pentru o sărbătoare ieşită din comun.
Dar ce sărbătoare să fi fost?
Nu era vorba de o sărbătoare religioasă. Căci, deşi puteai vedea, pe ici-pe colo, prin mulţime, câteva rantii călugăreşti, erau prea puţine ca să dea întâlnirii un caracter religios.
Nu era vorba nici de o sărbătoare militară. Căci nu se prea zăreau uniforme militare iar cei care se aflau aici nu aveau asupra lor nici suliţe nici muschete[1].
Nu era nicio solemnitate a nobilimii; căci nu se vedeau fluturând pe deasupra capetelor steguleţele cu armoariile gentilomilor şi nici coifurile împodobite cu penaje ale seniorilor.
Un singur amănunt bătea la ochi în această mulţime foarte pestriţă, multicoloră, un furnicar în care se înghesuiau, fără deosebire, gentilomi, călugări, pungaşi, burghezi, prostituate, bătrâni, scamatori, ţigani, meşteşugari, vrăjitori, vânzători de bere, cerşetori, unii călare, alţii pe catâri ori pe măgari, câţiva, puţini, în trăsuri (trăsurile erau o invenţie foarte nouă, chiar din acel an), dintre care cei mai mulţi dădeau din coate, împingeau, se zbăteau din toate puterile ca să ajungă în mijlocul pieţei; acest amănunt care bătea la ochi era mulţimea studenţilor, care predominau; studenţi de patru naţionalităţi diferite, scoţieni, englezi, francezi şi italieni,
Adevărul era acesta: ca în fiecare an, în prima zi de luni de după Sfântul Barnabe, lumea se adunase ca să ia parte la un iarmaroc vestit, denumit cu un cuvânt care nu mai spunea de mult nimic nimănui: landi. Suntem dar obligaţi să facem aici un pic de etimologie, asemenea distinşilor membri ai Academiei de înscripţii şi litere. Acest landi provenea, prin câteva transformări succesive, care s-au produs de-a lungul secolelor, din indictum, un cuvânt latin care vrea să însemne un loc şi o zi anume fixate pentru o anume adunare populară.
În vremurile îndepărtate ale lui Charlemagne, regele teuton care îşi stabilise capitala la Aix-la-Chapelle, într-o anumită zi din an erau arătate pelerinilor sfintele moaşte ale preacuvioasei în capelă.
Carol cel Pleşuv a poruncit apoi să fie duse aceste relicve preţioase de la Aix la Paris şi, o dată pe an, ele erau arătate poporului pe un câmp destinat târgurilor şi iarmaroacelor şi care se afla în apropiere de bulevardul Saint-Denis.
După o vreme, episcopul Parisului găsise că, având în vedere pietatea tot mai accentuată a credincioşilor, acel maidan nu se potriveşte deloc cu solemnitatea evenimentului şi stabilise ca sărbătoarea de landi să aibă loc pe câmpul Saint-Denis.
Unui om care ar fi picat acolo chiar atunci, venind din provincia lui natală şi aflându-se în inima străzii Saint- Jacques, de unde mulţimea se putea zări foarte bine, i-ar fi fost foarte greu să-şi dea seama în ce scop se adunase atâta lume în acel punct al capitalei.
Vremea era superbă. Aşa că nu era nevoie, ca în 1551, să se facă o procesiune cu moaştele sfintei Genevieve ca să se invoce oprirea ploilor.
Pe deasupra, plouase cu două zile înainte. Aşa că nu era cazul să scoată pe străzi moaştele sfintei Genevieve ca să ceară de la Cel de Sus să plouă, ca în 1556.
Nu avusese loc nicio bătălie dezastruoasă, de felul celei de la Saint-Quentin. Deci nu era vorba de o procesiune a moaştelor sfintei Genevieve, în scopul de a obţine protecţia Celui de Sus, ca în 1557.
Şi totuşi, era evident că tot poporul care se strânsese în piaţa de lângă bătrâna mănăstire venise anume pentru o sărbătoare ieşită din comun.
Dar ce sărbătoare să fi fost?
Nu era vorba de o sărbătoare religioasă. Căci, deşi puteai vedea, pe ici-pe colo, prin mulţime, câteva rantii călugăreşti, erau prea puţine ca să dea întâlnirii un caracter religios.
Nu era vorba nici de o sărbătoare militară. Căci nu se prea zăreau uniforme militare iar cei care se aflau aici nu aveau asupra lor nici suliţe nici muschete[1].
Nu era nicio solemnitate a nobilimii; căci nu se vedeau fluturând pe deasupra capetelor steguleţele cu armoariile gentilomilor şi nici coifurile împodobite cu penaje ale seniorilor.
Un singur amănunt bătea la ochi în această mulţime foarte pestriţă, multicoloră, un furnicar în care se înghesuiau, fără deosebire, gentilomi, călugări, pungaşi, burghezi, prostituate, bătrâni, scamatori, ţigani, meşteşugari, vrăjitori, vânzători de bere, cerşetori, unii călare, alţii pe catâri ori pe măgari, câţiva, puţini, în trăsuri (trăsurile erau o invenţie foarte nouă, chiar din acel an), dintre care cei mai mulţi dădeau din coate, împingeau, se zbăteau din toate puterile ca să ajungă în mijlocul pieţei; acest amănunt care bătea la ochi era mulţimea studenţilor, care predominau; studenţi de patru naţionalităţi diferite, scoţieni, englezi, francezi şi italieni,
Adevărul era acesta: ca în fiecare an, în prima zi de luni de după Sfântul Barnabe, lumea se adunase ca să ia parte la un iarmaroc vestit, denumit cu un cuvânt care nu mai spunea de mult nimic nimănui: landi. Suntem dar obligaţi să facem aici un pic de etimologie, asemenea distinşilor membri ai Academiei de înscripţii şi litere. Acest landi provenea, prin câteva transformări succesive, care s-au produs de-a lungul secolelor, din indictum, un cuvânt latin care vrea să însemne un loc şi o zi anume fixate pentru o anume adunare populară.
În vremurile îndepărtate ale lui Charlemagne, regele teuton care îşi stabilise capitala la Aix-la-Chapelle, într-o anumită zi din an erau arătate pelerinilor sfintele moaşte ale preacuvioasei în capelă.
Carol cel Pleşuv a poruncit apoi să fie duse aceste relicve preţioase de la Aix la Paris şi, o dată pe an, ele erau arătate poporului pe un câmp destinat târgurilor şi iarmaroacelor şi care se afla în apropiere de bulevardul Saint-Denis.
După o vreme, episcopul Parisului găsise că, având în vedere pietatea tot mai accentuată a credincioşilor, acel maidan nu se potriveşte deloc cu solemnitatea evenimentului şi stabilise ca sărbătoarea de landi să aibă loc pe câmpul Saint-Denis.
December 11, 2016
Чуден разказвач е Дюма. Хваща читателя за ръка и го води из "епохата на любов и омраза", из тъмните коридори на Лувъра и зараждащото се протестантство във Франция. Брилянтен е и диалогът:
"- Ако се разсърдите, господине, това би означавало, че имате непоносим характер.
- Значи, вие твърдите, че имам непоносим характер?
- Аз, господине, се изразявам в условно, а не в изявително наклонение."
И още от него:
"- В момента обаче Париж спи.
- Париж няма право да спи, когато кралят е буден."
"- Ако се разсърдите, господине, това би означавало, че имате непоносим характер.
- Значи, вие твърдите, че имам непоносим характер?
- Аз, господине, се изразявам в условно, а не в изявително наклонение."
И още от него:
"- В момента обаче Париж спи.
- Париж няма право да спи, когато кралят е буден."
July 28, 2011
The book is one of the Valois romances of Alexandre Dumas, one of his best and more underrated novels. It's about the political conditions of France during the 16th century and the rise of the protestantism. More spesifically it's about a french nobleman called comte Gabriel de Montgomery and the way he tries to find his family rootes by changing history.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews