John Ringer primi mesajul în biroul lui de la universitate. Auzi semnalul, îşi scoase din buzunar mobilul, unul din seria Q, şi citi mesajul încifrat. Sună-mă: H. Nimic mai mult. Niciun indiciu privind identitatea lui H sau cum să ia legătura cu el. Când tastă „răspuns”, primi doar „utilizator de negăsit”. Imediat se gândi la Helen.
Îşi aminti că citise undeva, în instrucţiuni, despre o aplicaţie, „depistarea apelantului”, dar, întrucât până şi schimbarea tonului de sonerie al acestui aparat de ultimă generaţie era peste puterile lui, puţine şanse să se folosească de ea. Strângând telefonul subţire în mână, apăsând cu stângăcie tastele minuscule, menite unor degete de adolescent, trecu prin mai multe meniuri – în maniera aleatorie, empirică, impusă de tehnologia modernă – şi, după câteva reclame şi o linie de shopping, se trezi în faţa unor liste cu activităţile campusului. Ora 13:00 – Conferinţă (literatură modernă): Cicloide feroce.
Voia să ştie cine e H, nu care era programul facultăţii de litere. Încercă să se întoarcă pe acelaşi drum, prin aceleaşi meniuri, regretând că el, profesor de fizică teoretică, trecut de patruzeci de ani, nu aparţinea „ultimei generaţii”, care nu numai că manipula cu dexteritate aceste maşinării, ci o făcea şi în timp ce mesteca gumă şi vorbea neîntrebată în timpul tutorialelor. Apelantul, gândi el, nu putea fi Helen. De ani întregi n-o mai văzuse şi nici nu mai auzise de ea. Dar poate că sensul mesajului era altul: „Sună-mă în legătură cu H”. O veste importantă. Poate chiar ocazia de a o reîntâlni.
Ori, mai degrabă, un mesaj rătăcit, un număr greşit. O bucăţică neînsemnată din existenţa altei persoane, ajunsă din neatenţie în existenţa lui, silindu-l să-i dea de capăt. Căutăm mereu şabloane. Evoluţia ne-a adus aici.
Exact precum titlul conferinţei peste care dăduse: Cicloide feroce. Ringer îl găsi din nou pe telefon, părea că şi acesta i se adresa tot lui. Cicloida este o curbă geometrică; un subiect departe de a se preta unei conferinţe despre literatură. Poate că telefonul lui Ringer (ca şi creierul lui) avea felul lui de a filtra informaţiile relevante; ştia că o cicloidă este un exemplu clasic de frumuseţe matematică: locul în care se întâlnesc ştiinţa şi arta. Poate că-i şi pomenise lui Helen despre asta.
Se hotărî să meargă la conferinţă. Văzând că se apropie ora unu, Ringer părăsi departamentul de fizică, înarmat cu cutia în care îşi ţinea prânzul, şi se aventură într-o clădire a universităţii pe care nu o mai explorase până atunci; una de pe ai cărei pereţi lipseau fotografiile cu Hubble şi anunţurile privind o conferinţă sau alta, atât de familiare în specialitatea lui, dar care te intimida, cel puţin la nivel intelectual, deoarece coridoarele înguste te duceau cu gândul la o secţie de chirurgie prost concepută, ca un labirint fără scăpare. În cele din urmă găsi sala de seminar în care avea loc conferinţa, se aşeză – înconjurat de masteranzi şi membri ai departamentului de literatură care, probabil ca şi el, nu găsiseră un mod mai agreabil de a-şi petrece pauza de masă – şi aşteptă, plin de speranţe, să înceapă spectacolul.