The Encounter

by Gabriela Adameșteanu, Alistair Ian Blyth (Translation)

Pushed around by ticket takers who demand his ticket in several languages, a middle aged man goes through a nightmare of hiding and getting away until he manages to cross a frontier guarded by soldiers and dogs. He s made it back to his native village. There he finds his whole family gathered around a big table, as if for a wedding, a baptism or a wake, but no one recognizes him, not even his mother."

Genres: Fiction, Romanian Literature, Romania, Ebooks

277 pages, Paperback

First published January 1, 2003

About the author

Gabriela Adameșteanu is a Romanian novelist, short story writer, essayist, journalist, and translator. The author of the celebrated novels The Equal Way of Every Day (1975) and Wasted Morning (1983), she is also known as an activist in support of civil society and member of the Group for Social Dialogue (GDS), as well as editor of Revista 22.

Reviews

[Pavel Nedelcu · Rating 3 out of 5]

NICIO ITACA PENTRU ACEST ULISE



O întoarcere acasă, în România, a unui profesor universitar de origine română stabilit de ceva vreme în Italia. Anul este 1986, suntem în plin (și cel mai dur) comunism, iar Traian Manu este invitat oficial în țară cu un pretext, după decenii de absență.

La finalul acestei călătorii aventuroase, mult așteptata întâlnire însă nu are loc, fie pentru că, dintr-un motiv sau altul, Traian nu mai are timp (sau este împiedicat deliberat) să se întâlnească cu cine voia, fie pentru că acest context românesc s-a schimbat atât de mult sub comunism, încât protagonistul nostru nu îl mai recunoaște. Îi e, în orice caz, greu să fie independent într-o țară acum controlată de Securitate, iar în așa zișii prieteni chaperoni nu se (mai) poate încrede: oricine l-ar putea spiona.

Romanul este scris printr-o tehnică narativă foarte originală. La fel ca în cazul DIMINEAȚĂ PIERDUTĂ, punctul de vedere este în continuă schimbare, autoarea dând glas unui personaj mereu diferit – și, de asemenea, documentelor pline de erori gramaticale și logice redate de către agenţii securității, aflați în permanență pe urmele lui Traian.

Descrierile acestui context românesc sunt extrem de precise și, ca întotdeauna când e vorba de Adameșteanu, bine documentate: încet încet, pagina cu pagină, ia contur un portret istoric-literar al sistemului comunist, dar și al imigrantului ca „persona non grata”, sau „grata” doar dacă poate fi exploatat în scopuri personale.

Nu e grea de ghicit nici intenția autorului de a compara această întoarcere în România cu cea a lui Ulise în Itaca. Protagonistul adoră Odiseea: citește din când în când pasaje întregi, citează poemul în permanență.

Sunt, așadar, suficiente motivele pentru ne întâlni cu Adameșteanu.

[Alexandra · Rating 3 out of 5]

Ich sitze schon zum zweiten Mal innerhalb kürzester Zeit etwas fassungslos, ein bisschen überfordert und konsterniert vor einem rumänischen Roman, habe irgendwie das Gefühl, zwar etwas Gutes, sehr Lyrisches gelesen, aber nicht wirklich verstanden zu haben und frage mich, warum diese Art zu beschreiben und mir diese Welt so fremd erscheint, beziehungsweise warum sie so schwer für mich zu verstehen ist. Nachdem ich ein bisschen in den Pressestimmen der Leipziger Buchmesse, deren Gastland Rumänien ja 2018 war, recherchiert habe, fällt mir die Antwort wie Schuppen von den Augen. Diese rumänische Strömung nennt man literarischen Surrealismus und genauso surreal, unverständlich und verklausuliert stellen sich mir aus bisheriger Erfahrung rumänische Romane dar. Fast könnte man meinen, die Securitate wäre noch immer hinter allen Schriftstellern her und würde alle Romane zensieren, so indirekt und über tausend Ecken wird hier Gesellschaftskritik angebracht. Die Inhalte sind irgendwie spannend-kurios, die literarische Reise ist weit wie in die Walachei und bis ans Schwarze Meer, aber der Sinn bleibt mir doch ein böhmisches Dorf (beziehungsweise ein walachisches).

Manu Traian hat sein Heimatland bereits vor dem Krieg verlassen, ist nach Italien emigriert und lebt dort ein sehr erfolgreiches Leben als anerkannter Intellektueller. Obwohl er die Schrecken der Securitate gar nicht am eigenen Leib erlebt hat, dürfte sich dennoch im Exil ein Trauma in ihm festgesetzt haben. Die erste Szene der Geschichte ist schon sehr heftig. Manu verfolgt ein immer wiederkehrender Alptraum: Er ist in den Westen gegangen und dann hat er sich nach Jahrzehnten ohne Ticket zu seiner Familie zurückgeschummelt. Alle sitzen an einem Tisch, aber erkennen ihn nicht und glauben, er ist von der Securitate geschickt worden, um alle auszuhorchen. Er soll verschwinden, keiner der Familie ist in den Westen gegangen, sagen sie.

Im Kernstrang der Erzählung kehrt Manu Traian als erfolgreicher Westler auf Einladung offizieller Stellen in seine Heimat Rumänien zurück, permanent verfolgt, bespitzelt und vernadert* von seinen eigenen Verwandten, der Familie seiner ehemaligen Geliebten und seinen beruflichen Bekanntschaften. Manu will nicht wahrhaben, dass die gesamte Reise unter der Regie des Geheimdienstes gleich einem Theaterstück aufgeführt wird und kann nicht zwischen Freund und Feind unterscheiden, im Gegenteil, in den schlimmsten Spitzeln glaubt er seine eigentlichen Freunde zu erkennen.

Alles, was in Rumänien spielt, hat was von Kafka in der Securitate-Hochburg: die exzessiv bürokratische Verwaltung und das hierarchische Human-Ressource-Management von Bespitzelung, Vernaderung*, Terror und Folter durch papiererne Aktenberge und beamtische Speichelleckerei. Wie sagt man bei uns in Österreich „Nach oben buckeln und nach unten treten“. Vor allem die ältere Generation der kommunistischen Geheimdienstschergen wird extrem primitiv und als grobschlächtige, dumme Säufer ohne Manieren dargestellt. Manus gesamte Rumänienreise ist gekennzeichnet von permanentem seichtem Geplapper seiner Verwandten, die alle etwas von ihm wollen, es aber nicht wirklich artikulieren, Aktennotizen, die an die Vorgesetzten der Securitate zwecks Bespitzelung von Taijan verfasst wurden und von Zitaten aus der Odyssee, die das Lieblingswerk von Manu darstellt und irgendwie auch das Heimkommen symbolisiert. In diesem Ballett aus nutzloser Geschwätzigkeit, Finten, Lug, Betrug, Spionage und Reminiszenzen an den Sagenstoff kann der Protagonist die einzige Person, die es gut mit ihm meint und die einfach keine Gelegenheit findet, mit Manu zu reden, einfach nicht identifizieren. Das Gespräch zwischen Daniel und Manu scheitert in vielen Anläufen an Sprachlosigkeit und Zurückhaltung des jungen Mannes und an der Fehleinschätzung von Manu.

Warum Adamesteanu mit der Figur der Christa, der deutschen Freundin des Protagonisten, auch noch eine Nazifamilienbiografie in die totalitäre Schlacht der Geschichte wirft, erschließt sich mir inhaltlich nicht so ganz, denn für eine intensive Aufarbeitung der beiden totalitären Systeme in Ost und West hat sie diesen Handlungsstrang für meine Begriffe nämlich viel zu wenig in den Fokus der Story gesetzt. So bleibt diese Verzweigung für mich nur ein kleines aufblitzendes Schlaglicht in der Gesamtkonstellation. Auf dem blauen Sofa der Leipziger Buchmesse hat die Autorin zugegeben, dass sie von Anfang an den Roman auch für den deutschen Markt schreiben wollte. Das erklärt natürlich vieles, hätte dann aber auch in der Gegenüberstellung für meine Begriffe weitaus intensiver und konfliktreicher mit dem Protagonisten betrieben werden sollen.

Fazit: Ich bin unschlüssig. Eine nicht unspannende Geschichte, die ich in ihrem Aufbau und in der Botschaft nicht ganz verstanden habe. Tonalität und Inhalt sind für mich ein bisschen ambivalent. Auf jeden Fall regte sie mich zur intensiven Recherche an. Vielleicht sollte ich noch mehr rumänische Schriftsteller lesen, um in diese literarische Kultur tiefer einzutauchen und sie in letzter Konsequenz auch wirklich zu verstehen.

*vernadern – denunzieren

[Stela · Rating 4 out of 5]

Am citit Întîlnirea Gabrielei Adameșteanu aproape imediat după romanul Rutei Sepetys I Must Betray You fără să știu (că așa mi se mărită mie miraculos lecturile) că au o temă comună: activitatea securității în ultimii ani ai comunismului. Și totuși, ce diferență! La Sepetys, în ciuda documentării serioase (și de apreciat), narațiunea sună fals, ca o știre de senzație, pe cînd la Adameșteanu curge firesc, verosimil și nesfîrșit de trist.

Nu știu dacă trebuie să fii român ca să capturezi cenușiul acelor ani (dar nu cred, lui Kaplan, de exemplu, i-a reușit foarte bine), dar știu prea bine că o reconstituire, oricît de veridică, rămîne în sfera anecdoticului dacă nu transcende evenimentul. Și, ca de obicei, Gabriela Adameșteanu o face cu măiestria caracteristică, căci Întîlnirea, în ciuda nenumăratelor citate și aluzii, nu e o Odisee, ci o descensus ad inferos care se confundă, straniu și disperat, cu o regressus ad uterum.

[alex ✨ · Rating 5 out of 5]

man....

The Encounter is a disorientating haze of memory and nostalgia associated with leaving home. Written in many different POVs, completely different styles, and hopping between reports and prose, the novel is purposely confusing.

The English summary does a poor job of selling the book, but in its essence, it is about a professor—Traian Manu—who had defected from the Romanian communist regime and is invited back to his country of birth. Although I think a bare understanding of Romanian history is a must for this, I really think Adameșteanu captures an evocative feel of confusion, nostalgia, and, ultimately, the sense of having no home to return to.

I truly was impacted by this read, and the emotional value of it makes it a no-brainer 5 stars from me.

I got my copy through the library :)

[Vava' · Rating 4 out of 5]

Esperienza di lettura a tratti disorientante, ma nondimeno scorrevole, densa e appagante.

Avvio della narrazione è il breve e temporaneo ritorno a casa del transfugo romeno Traian, professore di successo in Italia e novello Ulisse, che scatena l’incontro-scontro con il mondo da cui è fortunosamente riuscito a sfuggire decenni prima, del quale è ormai estraneo. Il suo nos-talgico nostos è accompagnato dal dolore e dal senso di colpa di chi ha abbandonato i propri cari ma anche dallo scontro con la realtà di una famiglia di estranei:

“Chi sono tutte queste persone?, mi sono chiesto. Sono davvero gli eredi di coloro i quali mi sono stati un tempo cari, altrettanto cari di quanto mi siete divenuto voi, o solo degli estranei, addestrati a recitare questo ruolo?”
“Non si trattava affatto di una metafora. Quando mi trovavo tra loro, laggiù, in effetti, mi sono chiesto più volte: ma saranno davvero i miei parenti? Povero me, dove mi trovo, in che paese, presso che popolo selvaggio?”

Opportunamente intitolato “Incontro”, dal latino incontra, ovvero “trovarsi davanti a”, il romanzo contrappone Traian, fuggiasco da una dittatura disumana che riduce gli individui a approfittatori, servi o schiavi, alla sua compagna Christa, tedesca sopravvissuta al nazismo e alla barbarie della guerra. Entrambi posti di fronte al proprio passato, alla memoria e alla rielaborazione dei traumi e delle proprie scelte, sono personaggi per certi versi antitetici e complementari. Fuggiasco lui, che trova salvezza nell’altrove ma che sente l’esigenza di tornare a una madrepatria di estranei dai quale si sente soffocato, e sopravvissuta lei, che non riesce a sfuggire a ricordi dolorosi, a ferite inguaribili. Terreno comune è un passato che è una terra straniera, la salvezza come altrove e allontanamento da una massa di individui il cui fanatismo, servilismo e debolezza hanno sostenuto regimi disumani e infami.

Ma questo romanzo non mette solo in scena una binaria contrapposizione tra questi due personaggi. Altrettanto interessante è l’insieme di voci e punti di vista di tutti i personaggi che Traian incontra in patria, con le loro debolezze e meschinità, figli del loro tempo e del loro paese. Un vortice di varia umanità che lo cattura a sua insaputa e lo fa cadere subdolamente nella tela del ragno.

Ricco di suggestioni letterarie e di citazioni, questo testo è pervaso da un senso di morte e declino, di spaesamento e disperazione. Rincuora pensare che è ambientato nel 1986, quando l’alba di una nuova era stava per profilarsi in Europa.

[Anda · Rating 2 out of 5]

Intilnirea este primul roman al Gabrielei Adamesteanu care NU mi-a placut. E un roman de constructie, de recuperare si dezvoltare a unor texte scrise demult, insa mie compunerea asta mi s-a parut fara nerv. Prafuita si revizuita doar la nivel de text; trecutul (prezent) in carte e cumva obscur si ramine autocenzurat. Viitorul (devenit prezent) este la fel fad si lipsit de culoare ca si Romania anilor 80 la care face referire Intilnirea. Personajele sint neconvingatoare, fortate chiar. Se exprima de parca ar fi in transa, iar contrastul puternic dintre textle Odyseei si fisele Securitatii, dintre amintirile in permanenta ajustare ale Chrsitei si elucburatiile infantile ale lui Daniel nu reusesc sa creeze un echilibru stilistic care sa confere coerenta intregului continut.

[Alin · Rating 3 out of 5]

Gabriela Adameșteanu este probabil una dintre autoarele mele preferate din literatura contemporană românească și până acum niciuna din cărțile ei nu m-a dezamăgit. Pornind de la ideea romantizării și a utopizării unor locuri și oameni prin prisma unor amintiri distorsionate de timp, uitare și, mai ales de nostalgie, cartea trasează o paralelă (deloc subtilă) cu călătoria lui Ulise. Pe hârtie o rețetă cel puțin interesantă, dar care, din păcate, se pierde într-o val-vârtej de amintiri și flashback-uri cu personaje slab conturate de care cartea nu reușește să ne convingă să ne pese.

Sunt câteva fire narative care se derulează în paralel în încercarea construirii unui tablou unitar. Din perspectiva personajului principal, Traian Manu, întoarcerea lui în țară este un prilej de a fi asaltat de fețe nescunoscute, multe dintre care sunt urmași ai rudelor și prietenilor pe care i-a lăsat în urmă atunci când a plecat, imediat după război. Toți lasă impresia că vor ceva de la el, ajungând chiar și el să se întrebe dacă nu cumva sunt niște actori jucând niște roluri, folosindu-se de amintiri pentru a încerca crearea unor legături cu un personaj care nu mai aparține acelei lumi pentru a obține diverse avantaje.

Pe de altă parte, povestea lui Traian se intercalează cu povestirea din perspectiva lui Daniel Izvoranu, nepotul lui Buni, dintre toți singura lui legătură reală cu "viața cealaltă", iubirea lui din tinerețe. Acesta are un stil de a povesti destul de degajat, presărat cu englezisme și care vrea să fie elementul de "modernitate" românească al anilor 80, tânjirea societății de a ieși din austeritate și limitare și de a gusta minunile occidentului. Timiditatea lui îl ține din a avea un raport real cu Traian, pe care îl stimează evident, atât ca pe un element de noutate în gri-ul comunist, dar și ca om care și-a făcut o viață în tărâmul făgăduinței de peste graniță. Nu pot să nu observ aici o paralelă cu poporul român în comunismul târziu care visa pe ascuns valorile occidentale, dar nu îndrăznea să își exprime admirația în public de teama represaliilor și a presiunii psihologice exercitate de paranoia anilor 80.

Între aceste două perspective ale vizitei lui Traian sunt intrepătrunse note ale Securității și interacțiuni între ofițerii care îl urmăresc pe savantul dezertor de țară pe parcursul vizitei lui. Aceste pasaje sunt clar menite să inducă și cititorului aceeași paranoia care îl frământă și pe Traian spre finalul cărții: câți dintre oamenii din țară care l-au primit care pe o curiozitate erau de fapt informatori ai Securității, câți nu doar jucau un rol pentru a-l atrage spre discuții și promisiuni care să le dea material de raportat? Autoarea lasă intenționat motivațiile multora dintre aceștia în aer în încercarea de a ne face și pe noi să ne întrebăm, totuși, câte din acele personaje erau doar figuranți, marionete în mâna puterii din umbră.

Un ultim fir narativ sunt interacțiunile dintre Traian și soția sa Christa, mai exact paralela dintre traumele tinereții acesteia în Germania nazistă precum și după căderea Reich-ului într-o încercare de a întări ideea că locurile spre care tânjim cu nostalgie și către care vrem să ne întoarcem nu sunt de fapt locuri, ci vremuri, sunt doar o scuză inventată de creierul nostru pentru a ne ține ancorați de trecut, mereu visând la lucruri care nu mai există sau, dacă există, nu mai au nicio legătură cu proiecția noastră despre ele. Și totuși, deși ocupă un spațiu considerabil în această narativă, cumva nu a reușit să mă convingă că Christa are mai multe dimensiuni decât o femeie care nu a reușit să depășească traumele (într-adevăr grele) ale tinereții, iar relația ei cu Traian se face din perspectiva proiecției acestor traume în atitudinea ei către "țara lui" Traian. Astfel, Christa reiese mai mult ca un element unidimensional care reprezintă teama întoarcerii în trecut, frica de a retrăi traumele, vizibilă și prin încercarea insistentă de a-l întoarce pe Traian din drum.

Câte planuri narative, tot atâtea stiluri. Deși la suprafață ideea este foarte bună, din păcate cartea se învârte amețitor între aceste fire narative sacrificând dezvoltarea personajelor. Până la urmă, deși mi-a trezit niște sentimente legate de ideea de apartenență, alergarea după trecut, rădăcini și comunismul românesc care a secerat multe familii, spre deosebire de alte cărți ale autoarei nu a reușit să îmi dea aceeași fiori, să mi se înfiripe în sânge pe măsură ce o parcurgeam. Nu este o carte nici pe departe slabă, ci cred că, mai degrabă, Gabriela Adameșteanu m-a răsfățat atât de tare cu alte opere ale ei încât probabil așteptările mele erau din start foarte ridicate.

PS: La un moment dat, există și o trimitere pasageră către magnifica trilogie formată de "Drumul egal al fiecărei zile", "Provizorat" și "Fontana di Trevi" printr-un subtil "cameo" al personajelor Letiția Branea și Petru Arcan. Un semn clar că universul literar al comunismului românesc aparținând autoarei este unul unitar, unde viețile din fiecare carte se întretaie, chiar și pasager.

[janna.g · Rating 4 out of 5]

,,Cum ar putea ea, de pilda, sa inteleaga ca, desi ei mesteca atat de vulgar aceasta limba stalcita, el se duce, ca tras de un magnet, spre locul unde o aude?! El se duce intins spre sunetele care vin de undeva din adancul lui si fac dintr-o data lumea sa devina pe loc atasanta, transparenta. Ce limba e asta si de ce o inteleg atat de bine? De ce ma relaxez dintr-o data cand o aud? Limba asta e, poate, tara mea adevarata?"

doamneee, nu am apreciat cartea asta indeajuns pana nu am terminat-o
cumva, "Intalnirea" prezinta o realitate atat de cunoscuta si acumulata culturii noastre, insa cu un stil de scris original, fortandu-te sa vezi toate aspectele si fetele pe care refuzai sa le constientizezi, dezamagirea si usoara disperare in viata cu care ne-am nascut, am crescut, si pe care o vom cara mereu cu noi Dincolo

povestea lui Traian, plecat in strainatate, unde si-a facut astfel o intreaga viata si casatorie, intors pentru prima oara in Romania comunista, de la inceputul febril, contrastul aici-acolo, pana la finalul care te zguduie si te lasa confuz, inlatura toate greutatile si adevarurile care vin cu o astfel de viata, plecare si intoarcere
mi-a placut cum au fost introduse capitolele agentilor politici, precum si documente, alaturi de povestea tragica a christa, un personaj absolut minunat (christa merita mai mult 2k19), si daniel. of daniel. in densitatea narativa, daniel reimprospateaza complet cartea, si ofera o perspectiva atat de necesare si relatable, dar se termina (si incepe de altfel) cu propria-si tragedie tipica
romania istorica, cultura noastra si a comunismului si a conceptului de dincolo au fost capturate perfect, traian fiind unul dintr-un cerc infinit de vicii romanesti. finalul lui, in simetrie cu inceputul in vis, de abia revenit in italia, dupa o ultima intoarcere in tara "lui", a fost complet zguditor, dar adevarat, cum a fost, pana la urma, aceasta intreaga carte

[Andreea Lipovan · Rating 3 out of 5]

A fost o lectura destul de ușoară. La început mi-a fost greu sa îmi dau seama cine vorbește, dar pe parcurs am înțeles. Am citit-o pentru un curs la facultate, dar chiar a reușit sa ma transpun in perioada comunista din România.

[Bogdan · Rating 5 out of 5]

It raises so many questions for me and so well written that it got to be a 5 star. I may come later and add up more on this review, but for now this is enough.

[Bill Perrin · Rating 2 out of 5]

Difficult book to read. Could not finish it. Seems to require an understanding of the mental mechanisms of too many people.

[Ancuța-Maria Smădu]

87y8

[Mihaela Lupu · Rating 5 out of 5]

"Non puoi tornare in un luogo sperando di tornare indietro nel tempo! Ciò che vuoi ritrovare non esiste più da nessuna parte se non nella tua testa..." [p.55]

[World Literature Today]

"Can horrific psychic wounds from wartime ever really heal? Can one merely will oneself to forget? These are the major themes explored in this newly translated novel by Gabriela Adameșteanu." - Virginia Parobek

This book was reviewed in the November/December 2016 issue of World Literature Today magazine. Read the full review by visiting our website:

http://www.worldliteraturetoday.org/2...

[Alberto · Rating 4 out of 5]

Primer libro que leo de esta escritora y me ha gustado bastante. La manera de narrar la historia es amena y el tema de la dictadura de Rumanía está muy bien integrado. Recomendable.

[Garryvivianne · Rating 2 out of 5]

Traian Manu is a Romanian scientist. He is considered a deserter by the Ceaușescu regime after defecting to Italy after the war. He is forbidden to return until he unexpectedly receives an invitation to speak at a University in Bucharest. His old friend that invited him is a Communist party informant, which Manu does not know.

The story goes into old memories, both he & his wife's. Both had bad memories, she with her living under the Hitler rule in Germany & he had depressing views of his country during the war.

The book is somewhat hard to keep up with, you never can figure out who is talking, thinking of these stories, be it Manu, his wife Crista or the many people that are waiting for him at the station. Each one has their own ideas, their own thoughts on how they knew him, or even who he is.

Throughout the book there are files being kept on him by the authorities who follow his every move while he is there, which some are quite comical. Those bring a little lightheartedness to these otherwise serious, dark writings.