Citind această carte, am rămas cuprinsă de un sentiment ambiguu și paradoxal, aflat între uimire și cutremur. Epilogul cărții a constituit o frescă tenebroasă, dar realistă a sacrificiului tinerilor iranieni, un imn al istoriei necruțătoare. În acest sens, autoarea a încercat să își contureze propria poveste, făcând aluzie la istorie. Cronica autoarei este mai mult decât o istorisire personală. Este un document istoric autentic, făcând din acestă relatare o cronică a poporului iranian contemporan, aflat pe culmile instabilității politice.
Iranul conturat de autoare pare să fie iadul. Închisorile politice din aceea perioadă tumultoasă devin porțile către iad pentru mulți cetățeni. Nu numai că sunt privați de libertate, dar au și ocazia de a fi martorii unor execuții. Femeile sunt la fel de vinovate precum bărbații, nescăpând de chinul barbariei necruțătoare. În acest sens, destinul scriitoarei pare să fie aproape dostoievskian. O femeie ce ajunge în închisorile politice numai din cauza paranoiei unei coalaiții autoritare. Ceea ce merită remarcat este, și în acest caz, cenzura scriitorilor. Totalitarismul își pune amprenta prin această tăcere impusă cu forța.
Este uimitor cum aceste timpuri par să fie aproape suprarealiste, ireale, privite de către cei din societatea vestică. Această societate iraniană pare să fie desprinsă din romanele lui Kafka. Predomină o atmosferă cenușie, aprope absurdă, iar civilii par să cadă victime unui destin existențial absurd, fără logică, care dă într-un umor negru. Astfel, autoarea descrie cu lux de amănunte detalii legate de Poliția Moravurilor și motivele aproape absurde care îi fac pe aceștia să închidă oameni nevinovați, un exemplu fiind o tânără obeză ce fusese arestată fiindcă meregea într-un mod ciudat. Pe de o parte, iți vine să râzi datorită absurdității, iar, pe de altă parte, plângi datorită injustiției ridicate la rang de artă.
Primele dăți, autoarea este închisă în diferite închisori politice ce descriu mici grupuri de femei ce ajung să trăiască în captivitate. Grupul este surprins în activitățile cotidiene, naratoarea preluând parcă o perspectivă aproape antropologică. Ea nu își uită studiile de sociolog și este, de multe ori, o mediatoare între diferite persoane. Alteori, ea este profesoară de franceză, indicând înclinațiile intelectuale ale femeilor iraniene captive. Gardenii sunt, la rândul lor, menționați în treacăt, ei sunt prezențe mai fantomatice.
Ultima închisoare în care ajunge scriitoarea este o închisoare de femei, închise pentru trafic de droguri și alte delicte penale. Ajunge aici după ce scrie într-un roman despre un subiect tabuu pentru societatea islamică. Culmea ironiei este că personajul ei era o prostituată, iar ea nu se întâlnise cu niciuna înainte. Însă acest lăcaș al sufletelor pierdute conturează o societate cu mult diferită de cele anterioare. Aceasta fiind pătura de jos a sociatății, o lume a sărăciei și a viciului, dar care nu iși pierde umanitatea. Este posibil ca autoritățile să fi avut în vedere acest lucru, trimițând-o acolo pentru a-și bate joc de ea.
Ceea ce merită remarcat este tăria de caracter a celei care iși descrie amintirile. Fără să exagereze, redând cu autenticitate toate întâmplările prin care a trecut, ea reușește să își păstreze integritatea sufletească și demnitatea. Nu are libertatea de a se revolta, încercă să accepte situațiile, însă se înarmează cu spiritul caustic al unui biruitor al adevărului. Se consieră socialistă, democrată, pledând pentru drepturile umane. Este plină de curaj, însă ieșirea din închisoare o zdruncină la nivel psihologic. Are o cădere nervoasă, și chiar se pot identifica elementele unui psihoze incipiente. Aceasta este, fără îndoială, consecința unui sistem totalitar halucinant. Într-un final, ea nu renunță la Cuvânt, aceasta fiind arma ei de bază, amintindu-ne de povestea uimitoarei Șeherezada, portretul ei folcloric rămânând atât în imaginarul oriental, cât și în cel universal.