Petronela Rotar nu are biografie literară. Maximum una pseudoliterară, cu indulgenţă. S-a născut la ţară, ca veşnicia lui Blaga, undeva lîngă Braşov, şi a făcut naveta la oraş. La şcoală, aia cîtă a făcut. La liceu, i-au apărut cîteva poezii în revista literară a şcolii, iar ăsta ar fi putut fi un început bun pentru o biografie literară, dar nu a fost. Apoi nu a mai apărut decît la televizor şi în ziare. Şi acolo, de partea greşită a microfonului. A fost reporter, editor sau prezentator la staţiile locale ale Pro TV, Antena 1, Realitatea. S-a apucat de două facultăţi, Litere şi Sociologie, şi nu a terminat-o pe niciuna. Are de gînd să nu o termine nici pe a treia. S-a apucat şi de doi copii, iar pe ăştia încă îi desăvîrşeşte. Sau aşa îşi imaginează, cînd se place pe sine. Cînd nu, nu îşi imaginează nimic. A scris toată viaţa pentru ea, sperînd că atunci cînd o să dea colţul va fi descoperită, publicată şi premiată. S-a prins tîrziu că nu va fi aşa, drept care şi-a făcut un blog. Aşa a ajuns să publice în Tiuk şi să scrie pentru Catchy. Şi să scoată prima carte, O să mă ştii de undeva. Gata.
O carte de poezie foarte personală, în care Petronela Rotar vorbește deschis despre relații, suferință și vindecare. Stilul este direct și emoțional, fără prea multe artificii literare. Chiar dacă nu toate poemele mi-au ajuns la suflet, apreciez sinceritatea și curajul autoarei de a pune pe hârtie experiențe dureroase.
citit dintr-un foc, un volum care arde și arde prin tine și prin fiecare cuvânt. seducător, mistuitor, tulburător, ca un apus dureors de iulie care se frânge în tine teribil de lent cu toate culorile și (ne)cuvintele lui.
"singurătatea e un bărbat căsătorit și nefericit care nu are curaj să plece din nicio parte în nicio parte"
"sunt o vilegiaturistă singură, necunoscută și bronzată mănînc halloumi și beau vin și fumez și uneori reușesc să trec neobservată"
"singurătatea e o spinare de femeie frumoasă care se strînge în poziție fetală în lenjeria de pat de două persoane noapte de noapte"
"o femeie frumoasă, puternică și foarte si(n)gură are destule constante firește"
Dacă e ceva ce a fost, este și va rămâne mereu subiectiv, acel ceva e poezia. Dar ce frumos când un volum de poeme reușește să se preschimbe într-o (aproape) poveste... Acum, nu știu cum sunteți voi, dar când vine vorba de lirică, mă interesează prea puțin cutumele după care se ghidează vreun critic sau altul. Nu mă interesează neaparat nici construcția „eu”-lui și nici ritmul. Mă interesează doar ca ea să spună cu adevărat ceva. Să înceapă de undeva, să aibă o direcție și să se încheie „cu un bang”, nu în coadă de pește. Mă interesează ca acel micro-Univers al ei să conțină o poveste, iar acest volum excelează la acest capitol. Nu doar că-i o carte sinceră (ar putea zice unii că e prea sinceră dar „prea sincer” nu există în artă) dar e și una cu cap, inimă și coadă. Iar asta nu-i puțin lucru. Cât despre povețele ei, pe acelea ar trebui să le extrageți singuri, aveți de unde. PS: Citatul din descriere chiar apare acolo unde te aștepți mai puțin. PPS: Coperta e o mică minune. Știu, știu, „nu judeca o carte după copertă”, dar asta nu înseamnă că n-ar trebui să ne bucurăm pentru reușitele altora și pentru orice salt calitativ, fie și când paote fi vorba despre ceva ce poate fi interpretat drept superficial. PPPS: La ora la care scriu review-ul ăsta cred că mai sunt exemplare cu autograf pe Libris. Fuguța acolo, orice volum cu autograf întregește cumva experiența unei cărți (și o spune cineva care chiar nu s-a gândit la asta până acum.
„n-am niciun bolovan și niciun buzunar dar nici marea nu e river ouse să am nevoie de unelte”
"Efectul pervers" de Petronela Rotar este un volum de poezii de o forță cutremurătoare, o esență tare într-o sticluță mică, ce odată desfăcută, emană parfumul unei femei ce a trecut prin multe 🥺 Mai multe despre cartea pe care am citit-o pe nerăsuflate, cu un nod în gât, am scris într-un articol publicat pe blog ✍️
Am citit această colecţie pe răsuflate, preferatele mele fiind: iarna, a treia iarnă, efectul pervers, cocoon, sindromul tourette, present, ultima oară când am făcut dragoste, IX.
Da, nu e poezie. E jurnal în vers liber, e manual de psihanaliză, e traumă și rușine și frică. Te face voyeur, părtaș indiscret la autoflagelarea și apoteoza altuia, dar te prinde, rămâi, și la un moment dat vine șocul. Chiar și-n poezia asta care nu-i poezie, interpretarea o dai tot tu; e despre și pentru tine. Și abia atunci doare. Efectul pervers? cărțulia asta e despre iubire de sine, despre cum timpul* vindecă tot, despre neinsurmontabil
* artileria grea cu care creierul ne trece peste șocurile adevărate; terapia; nevoia de a merge înainte
“tragediile celorlalți sunt infinit mai discrete îmi spun mereu cu autodispreț”
O cărțulie de doar 64 de pagini însă care conține în ea atâta durere, suferință, depresie. Este precum un răcnet de disperare și o ultimă terapie pe care și le poate permite naratorul. Un narator plin de traume și amintiri deloc dulci care i-au marcat mai întâi copilăria, adolescența și mai apoi tinerețea.
“…antebrațul puternic, mîna grea de muncitor, aspră, crăpată lovindu-mă peste cap, cu putere ocările, insultele apoi iar mâna lovind…”
Din primele pagini mi-a luat ceva să intru în esența cărții. Faptul că nu mă autoidentific cu naratorul m-a făcut să nu înțeleg pe deplin versurile. Însă, cu cât am avansat în filele sale, am simțit acea senzație de gol în stomac, acea energie apăsătoare și acel lanț lung de dezamăgiri și prăbușiri.
Nu sunt o cititoare a poeziei, în special a celei moderne, prefer poezia clasică semnată Mihai Eminescu sau Nichita Stănescu. Însă, revin uneori și la poeziile contemporanilor mei pentru a descoperi ce și cum se mai scrie…
“crede-mă totul e minunat preaminunat până și faptul că în secolul ăsta poeții încă mor de foame și poezia nu a salvat pe nimeni cu adevărat”
Petro trebuie prinsă, bătută și pusă să scrie poezie cât cuprinde. Prea își face ea de cap, nepriponită. Păi ce, ne lasă să gustăm doar o firimitură din pepită?! Doar 59 de pagini e inuman. Anca Zaharia și Petronela Rotar sunt Queens ale mele în poezie.
Atunci când o citeşti pe Petronela Rotar, limba ta devine amorţită, iar degetele tale sunt paralizate. Şi e greu să vorbeşti sau să scrii despre ţipătul ei poetic.
O carte care din nou mă face să mulțumesc pentru tot ceea ce am avut și am în viața. O carte dureroasa, după părerea mea, pentru cei ce se vor regăsi în aceste poezii.
Această carte explorează mecanismele subtile prin care rănile emoționale, traumele și tiparele vechi ajung să ne influențeze alegerile și relațiile. Cu o voce directă și introspectivă, autoarea vorbește despre contradicțiile interioare și despre efectele neașteptate ale lucrurilor pe care credem că le controlăm.
Am simțit această carte ca pe o confruntare sinceră cu sine. Nu este confortabilă, dar este clară și necesară. Unele pasaje m-au pus pe gânduri mult timp după ce le-am citit, tocmai pentru că nu oferă răspunsuri simple.
Îmi vine să o iau în brațe pe Petronela Rotar și să îi spun că m-aș simți de parcă m-aș lua pe mine în brațe pentru că în tot ce scrie mă regăsesc pe mine, iar asta mă face…mai puțin singură. :)