De la inima, spre cer

by Călin Kasper

De la inima spre cer este o carte document. Desi scrisa ca un roman, povestile spuse de Mos Ilarie Bichis se bazeaza pe evenimente reale din istoria moderna a Romaniei, concentrandu-se mai ales in jurul fenomenului legionar si al legiunii „Arhanghelul Mihail“, prezentand deopotriva si unele personajele care au gravitat, de o parte sau de alta a baricadei, in jurul Miscarii Legionare: Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, maresalul Ion Antonescu, Armand Calinescu, Constantin Argetoianu, regele Carol al II-lea, Gavrila Marinescu.

Romanul nu se limiteaza doar la legionari, autorul ne propune si o abordare originala a istoriei, opusa total materialismului dialectic, care priveste istoria ca o facatura exclusiv omeneasca. Autorul considera ca cea mai mare greseala este de a nega rolul divinitatii la faurirea istoriei, aducand in prim plan si alte personaje si intamplari ca sa-si sustina opiniile, precum Parintele Arsenie Boca sau Petrache Lupu, oameni care au avut legaturi certe cu cerul, ori evenimentele care au condus la „Minunea de pe Valtava“, unde divinitatea a intervenit direct ca sa schimbe istoria.

De la inima spre cer este, poate, cea mai lucida cronica a acestui „subiect“ delicat. Bazata pe o munca intensa de documentare si pe nenumarate marturii istorice, povestea acestui „roman istoric“ pare sa limpezeasca o serie de ape tulburi si sa darame cutumele impuse de regimul comunist tuturor celor care au trecut prin scoala societatii socialiste multilateral dezvoltate, pe care regimurile postrevolutionare le-au cultivat sarguincios mai departe, simtind ca le sunt si lor de folos.

„De la inima spre cer este o carte crestina si nationalista, in sensurile avute de cuvintele acestea cand Romania era Mare, ceea ce duce, aproape inevitabil, la o impartasire a legionarismului ca ideologie politica si culturala, in datele sale primare, emotionale si vizionare.

Atentie, insa! Cartea nu este o apologie a extremismului, nici prin ce povesteste, nici prin ce comenteaza, nici prin ce sugereaza. Figura parintelui Arsenie Boca, duhovnic al personajului din memorii si foarte elocventele exemple de cautare a solutiei non-violente sunt in stare sa indeparteze si mai mult legionarismul romanesc de miscarile cu adevarat fasciste si criminale. (De altfel, Legiunea a fost singura miscare politica nationalista, din tarile foste aliate cu Germania lui Hitler, care nu a fost condamnata de catre invingatorii din al doilea razboi mondial, ca fiind criminala.)

Asa cum am incercat sa nu intervenim cu nimic in fluxul memoriilor de front si de temnita ale lui mos Ilarion, tot astfel nu am lasat autocenzura politica sau snobismul cultural sa intervina asupra notatiilor despre personaje istorice.

Aveti in fata dumneavoastra, deci, viata si modelul de viata ale unor romani cu credinta lor puternica in Cruce si Tara. Este un document, inclusiv in momentele de mare subiectivitate“ – Catalin Badea-Gheracostea

Calin Kasper s-a nascut in Sighisoara, la 21 martie 1951, intr-o cladire din vechiul Burg, lipita de Turnul cu ceas si vecina cu casa Vlad Dracul. A terminat Facultatea de Transporturi Bucuresti, sectia Automobile. Lucreaza ca stagiar la Uzina de Automobile Dacia, apoi in alte „locuri de munca“ unde, aproape de fiecare data, s-a rafuit cu mentalitatile comuniste, intrand in conflict cu sistemul si fiind „degradat“ la stadiul de muncitor necalificat. Din 1984 se muta la Casa Pionierilor din Sighisoara, unde conduce si propulseaza in campionatul national clubul de Karting. In 1993 emigreaza legal si se stabileste definitiv in Germania.

Calin Kasper este, pana in acest moment, autorul a inca doua carti, Pui de tigan si Cei sapte beduini, ambele publicate in editii digitale si print si distribuite si in Romania.

ebook

Published October 1, 2014

About the author

M-am născut în Sighişoara, la 21 martie 1951, într-o clădire din vechiul Burg, lipită de Turnul cu Ceas şi vecină cu casa Vlad Dracul. Probabil că de aici mi se trage dragostea pentru istorie. La trei ani ne-am mutat însă la marginea oraşului, unde dealul Breite începea chiar din curtea noastră. Am avut astfel libertatea de a bate toate coclaurile cu piciorul, fără îngrădiri sau limitări, ceea ce mi-a marcat definitiv destinul. Crescut ca un mânz nărăvaş, neînvăţat cu hamul, am dat cu copita şi-am muşcat pe oricine s-a apropiat de mine ca să mă pună să trag la căruţa lui. Ajuns la vârsta şcolii, am avut parte în clasa a treia şi a patra de un învăţător mare admirator al realizărilor comunismului din Uniunea Sovietică, dar şi al socialismului din Republica Populară Română, ceea ce l-a determinat să încerce să facă din noi pionieri devotaţi cauzei. Nu ştiu ce-a reuşit cu alţii, dar cu mine a dat cu siguranţă chix, pentru că mie îmi stătea mintea pe vremea aia numai la joacă. Joaca la mine a ţinut, de fapt, până ce am terminat liceul, când, în vara lui 1970, jucam cu pruncii de pe stradă prinsa şi ascunsa prin porumbiştile din împrejurimi.[…]
Pui de ţigan l-am scris în perioada mea cea mai neagră din Germania, când am stat pe stinghie ca găinile, adică fără job, vreo şase luni. Ca să nu încep să cotcodăcesc, mi-am omorât timpul, între două aplicaţii, cu scrisul.
Ce-a ieşit, nu ştiu, dar poate voi afla de la tine, cititorule! Pentru bălăcăreală sau un gâdilat pe burtă, scrie-mi pe adresa calin.kasper(at)yahoo(punct)com. Cât timp voi primi mai puţin de zece mesaje pe zi, o să răspund la fiecare în parte. După aia, Dumnezeu cu mila!

Reviews

[Socrate · Rating 4 out of 5]

Doră-i de la Dumnezău!
Când o apărut printre noi, eram un flăcăiaş de vreo douăzeci de ani, căruia abia-i dădeau tuleiele. Nici n-am ştiut pe cine iau în căruţă, când am oprit caii şi l-am întrebat unde mere¹. În faţa noastră se vedeau deja primele case din Drăguş iar Părintele, care venise de la gara din Viştea de Jos, bătuse deja vreo cinci kilometri cu chiciorul. Era asudat şi însetat şi i-am dat să bea din ulcior, unde aveam apă de izvor curată ca lacrima şi încă rece. L-am privit cum o dus vasul la gură şi nefiind învăţat să bea din el, o parte din apă i s-o scurs în barba deasă, de preot tânăr. Şi-o şters-o c-o mânecă, apoi mi-o mulţămit.
— No, păi nu-i de ce, Părinte, că doră-i de la Dumnezău!
Abia când s-o urcat lângă mine m-au izbit ochii lui, albastru-luminoşi, plini de ceva cum nu mai văzusem la nimeni până atunci. Voia să ajungă la Mănăstirea Sâmbăta şi, deşi n-aveam drum până acolo, l-am dus totuşi, fiindcă Părintele avea un geamantan parcă plin cu chetri şi nu m-am îndurat să-l las în drum. Abia după un timp am aflat cine este, dar n-am povestit nimănui că eu am fost primul din sat care l-o cunoscut.
A doua oară l-am întâlnit la Mănăstire, unde venisem şi eu cu câţiva consăteni să dăm o mână de ajutor la lucrările de reparaţii pe care le pornise Părintele. Curtea mănăstirii era plină de buşteni pe care ne-am apucat să-i cioplim, după cum ne-o îndrumat diaconul Serafim, fiindcă Părintele era plecat la Făgăraş, cu treburi.
Pe la amiază, un sătean din Şinca pe nume Gheorghe, împiedicându-se de-un ciot ce-i stătea în cale şi pălindu-se rău, s-o apucat să înjure de dumnezei, de paşti şi de anafură. Doar noi cei care ne aflam în preajmă, i-am auzit blăstămăţiile şi afuriseniile.
Cătră sară iaca apare şi Părintele, venind de la treburile lui, plin de colb şi obosit din cale-afară. De la poartă s-o îndreptat oblu spre ciotul de care s-o poticnit Gheorghe, s-o uitat la lemn, apoi o vint spre noi şi aţintindu-şi o privire aspră asupra vinovatului, i-o spus:
— Ce-ai avut tu cu lemnul ăla Gheorghe, de-a trebuit să-l înjuri aşa de cumplit? Oare fost-a el de vină, ori tu?
Noi, toţi cei de faţă, am înmărmurit. Cum de aflase şi de unde-i ştia numele? Iar Gheorghe s-o făcut alb ca varul şi n-o mai putut scoate niciun cuvânt.
A treia oară l-am întâlnit în primăvara lui 1941, de Paşti. Se strânsese puhoi de lume la Mănăstirea Sâmbăta, pentru că deja se dusese vestea Părintelui în tot Ardealul şi veneau la el mulţi bolnavi, schilavi, îndrăciţi, sau cu beteşuguri de tot felul. Fără să apuci să-i spui o vorbă, el ştia cine eşti, cum te numeşti, ce necazuri te aduc la el, dar şi ce păcate ai. În Sfânta zi de Paşti mă aflam în biserică, prăpădit de tot de postul aspru pe care-l ţinusem anul acela, cu gândul că voi fi luat în curând în armată iar războiul bătea deja la uşă. Când o apărut Părintele în odăjdii albe, încins cu un chimir lat din chele, toate privirile s-au îndreptat cătră el. Dar în loc să înceapă Sfânta Slujbă
din Duminica Paştelui, o rugat mai întâi pe toţi cei care n-au ţinut Postul Mare, să iasă din biserică. Cum nimeni nici n-o clipit, Părintele o repetat rugămintea, dar nici de data asta nu s-o văst nici cea mai mică mişcare printre enoriaşi. Văzând că nimeni nu-l ascultă, Părintele Arsenie i-o cătat cu privirea şi i-o arătat cu degetul pe rând, pe toţi aceia care nu postiseră şi care, cu capetele plecate, o trebuit să se îndrepte spre ieşirea din biserică. Toată suflarea omenească o amuţit, parcă nimeni
nu mai cuteza nici să respire, doar din când în când câte un suschin de femeie mai tulbura liniştea ce se lăsase.