Mi-am dat eu insumi seama de sfarsitul cuvantului in teatru, si inca de multa vreme folosesc obiecte: scaune, cesti, ciuperci, mobile etc. Cred ca piesa cea mai tacuta pe care am scris-o este Noul locatar, in care doar obiectele mai fac cate ceva, precum mesele pentru spiritism care s-ar misca, ascultand de ultima proiectie a energiei nervoase extraconstiente.
In Rinocerii, am incercat sa arat cum devine cu putinta delirul colectiv, orbirea colectiva, si cum un anume adevar poate fi salvat, mentinut intact, intr-o constiinta individuala. Tot ce s-a inteles pana la urma a fost faptul ca Gustave Lebon descrisese cu mult inainte fenomenul de isterie a multimii.
Este foarte posibil ca Rinocerii sa devina de neinteles – sper – intr-o lume in care toti oamenii vor fi lucizi, vor avea o personalitate libera, o autonomie de gandire, fara sa fie despartiti unii de altii. In acel moment, nu se va mai intelege ce am vrut sa spun. Sau se va incerca sa mi se descifreze piesa ca pe un document al unui timp revolut. Sper ca asa se va intampla.
Eugène Ionesco, born Eugen Ionescu, was a Romanian playwright and dramatist; one of the foremost playwrights of the Theatre of the Absurd. Beyond ridiculing the most banal situations, Ionesco's plays depict in a tangible way the solitude and insignificance of human existence.
Rinocerii - antibrechtiana, demitizanta. in timp ce toti ceilalti se transforma (vizibil) si devin un tot unitar, o turma, unul singur ramane intact (nu fara un moment de slabiciune), "moral" pana la capat
Aş vrea să vă împărtăşesc câteva impresii despre piesa „Rinocerii”, care, deşi Ionesco însuşi şi-ar fi dorit ca ea să devină în timp de neînţeles, este mai actuală decât oricând 🔍.
Pe scurt, pe durata celor trei acte ale piesei, locuitorii unui mic oraş francez se transformă încet-încet în rinoceri 🦏. Personajul central al piesei, Berenger, un om obişnuit, destul de simplu, subestimat şi criticat pentru dependenţa sa de alcool, se dovedeşte a fi singurul om care supravieţuieşte acestei epidemii de rinocerită.
Subiectul în sine este unul extrem de provocator, lucru ce m-a făcut să devorez această piesă în câteva ore 🕒. Deşi registrul e un pic diferit, pentru că aici e vorba de teatru, n-am putut să nu mă gândesc la absurdul din povestirile lui Kafka, chiar şi din „Procesul” 📚.
Ceea ce nu face să fie totul chiar atât de apăsător ca la Kafka sunt personaje precum Logicianul, ale cărui peroraţii nu au cum să nu stârnească râsul 😂. De pildă, silogismul pe care i-l prezintă Domnului Bătrân: „Toate pisicile sunt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică.” 🐱
Nu lipseşte nici autoironia, atunci când Jean îi spune lui Berenger: „În loc să arunci toţi banii pe băutură, nu-i mai bine să cumperi şi tu bilete la teatru, ca să vezi un spectacol interesant? Cunoşti teatrul de avangardă, despre care se vorbeşte atâta? Piesele lui Ionesco le-ai văzut?” 🎟️
În ciuda episoadelor comice, e evident că piesa m-a intrigat şi m-a lăsat cu destul de multe întrebări fără răspuns 🧐. Una dintre ele a fost: ce se ascunde în spatele acestei epidemie de rinocerită? Care-i metafora? Ce a vrut să spună autorul?
Am descoperit cu surprindere că ideea de la care a plecat Ionesco a fost „fanatismul care desfigurează oamenii… îi dezumanizează”, oameni căzuţi în animalitate, cu care nu te mai poţi înţelege 🧩. Evident că trebuia să-i zugrăvească cumva pe aceşti oameni şi trebuia să găsească un animal în care să-i ascundă. S-a dovedit ca rinocerul să fie cel mai potrivit, chiar dacă Ionescu considera că oaie ar fi fost mai potrivită, fiind vorba de o epidemie colectivă. Doar că oaia e blândă, iar el avea nevoie de o „oaie feroce” 🐏. Prin urmare, rinocerii lui Ionesco nu sunt decât nişte „oi turbate”: „animale proaste şi înspăimântătoare, care se reped la orice le apare în faţă” 😨.
Bine, bine, dar de unde până unde a avut Ionesco parte de experienţe cu astfel de oameni. Ei bine, explicaţia e simplă: Ionesco a trăit momentul ascensiunii Gărzii de Fier, atunci când a constatat cu stupoare că oameni cu care împărtăşea aceleaşi idei se transformă dintr-odată şi aderă la mişcarea legionară. Epidemia de rinocerită nu este altceva decât aderarea la nazism, nazificarea 🔍.
Trebuie să recunosc că la chestia asta nu mă aşteptam, dar ţinând cont de epocă şi de contextul social şi politic, totul are sens 👍.
Pe lângă experienţa personală, la geneza piesei stă şi experienţa scriitorului Denis de Rougemont, cu care Ionesco făcea schimb de idei, şi care îi povesteşte ce a trăit în 1938, pe când era la Nurnberg, în momentul unei manifestaţii naziste. Scriitorul francez îi povesteşte că, deşi destul de obosiţi, oamenii care îl aşteptau pe Hitler se „transformă” la vederea lui și devin isterici, aclamându-l frenetic. Isteria începe să se răspândească, iar Denis e aproape să fie şi el cuprins de acel delir electrizant. Rezistenţa venită din străfundurile fiinţei îl face pe autorul francez să se simtă prost și extrem de singur în mijlocul acelei mulţimi. Cu părul măciucă îşi dă seama că întreaga lui fiinţă se răscula împotriva a ceea ce se petrecea 🚩.
Toate lucrurile astea sunt mai mult decât evidente în personalitate lui Berenguer 💡.
Cu toate că piesa lui Ionesco este una evident antinazistă, însuşi autorul susţine că „Rinocerii” este şi o piesă „împotriva isteriilor colective și a epidemiilor ce se ascund sub acoperirea raţiunii și a ideilor, dar care nu sunt nu mai puţin grave boli colective, pentru care ideologiile nu reprezintă decât alibiuri” 🎭.
Având în vedere vremurile pe care le trăim, piesa lui Ionescu rămâne extrem de actuală și ar trebui să fie lectură obligatorie pentru fiecare dintre noi. Rinocerii lui Ionesco trebuie să ne provoace scârbă, trebuie să ne dezguste, pentru că dezgustul înseamnă luciditate ❤️.
Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
This entire review has been hidden because of spoilers.
"La drept vorbind, piesa mea nu e nici măcar o satiră: e descrierea, destul de obiectivă, a unui proces de fanatizare, a nașterii unui totalitarism care crește, se propagă, cucerește, transformă o lume, și o transformă total, bineînțeles, întrucât e totalitarism. [...] am indicat limpede [...] că era vorba în această piesă tocmai de a denunța, de a arăta cum o ideologie se transformă în idolatrie, cum invadează totul, cum isterizează masele, cum o gândire , rațională la început și în același timp discutabilă, poate deveni monstruoasă atunci când conducatorii, apoi dictatorii totalitari, șefii de insule, de pogoane sau de continente, fac din ea un excitant în doză mare, a cărui putere malefică acționează monstruos asupra "poporului", care devine mulțime, masă isterică." Eugène Ionesco