Bong

Letopizdeţ #3

by Alexandru Vakulovski

In noul roman al lui Alexandru Vakulovski se tese o lume dezabuzata, in care sperantele mor inainte de a se naste, o lume in care dragostea pentru o altfel de „Lolita” e ucisa, lent, de neputinta, iar prieteniile se leaga tot in jurul neputintei. Asa cum ne-a obisnuit, Vakulovski vorbeste despre un anume fel de ratare, in starea ei pura, o ratare pentru care nu personajele sint vinovate, ci lumea din jurul lor. Si aici, ca si in volumele precedente, naratorul e constient de propria-i distrugere, dar incapabil de a i se impotrivi.
„Prin grila furiei poate fi justificat limbajul lui Alexandru Vakulovski. Duritatea lui este o expresie a furiei fata de structurile sofisticate si osificate ale societatii.” (Dumitru Crudu)
„Alexandru Vakulovski cresteaza adinc si presara sare peste tot, cu grija sa nu scape ceva netratat. S-ar parea ca poetul-prozator a invatat oroarea pe de rost, in ipostazele ei complementare.” (Ovidiu Pecican)

Genres: Romanian Literature

384 pages, Hardcover

First published January 1, 2007

Reviews

[Nim · Rating 2 out of 5]

Destul de puerila. Are cateva pasaje interesante, cand se detaseaza de lumea reala, dar asta reprezinta o mica parte.

[Miau · Rating 5 out of 5]

Mai jos, cateva fragmente (highlights):

Avansez în arta autodistrugerii.

Pentru că am avut proasta inspiraţie să gândesc.

Creierul mi se plimbă în craniu ca o bilă la loteria naţională.

Fericirea e undeva departe, acolo unde nu avem acces.

Fumul urcă printre circumvoluţiuni, mă zgârie pe creier. Privesc cerul şi mă eliberez. Fumul curăţă tot, fumul arde tot.

Bezna sufletului mereu mă ucide.

(Când îţi dai seama că nimeni nu merită să-i arăţi interiorul tău, revii ca o piatră din cer spre pământ şi explodezi. Îi trimiţi pe toţi, eşti ursuz, nu vorbeşti cu nimeni, vrei să te închizi undeva şi să rămâi acolo.)

Ies din casă gândindu-mă departe, nicăieri, la întunericul pieptului meu. În pieptul meu nu mai pulsează inima, ci o imensă gaură neagră. Triunghiul Bermudelor.

apoi îmi tai venele şi-mi fac şireturi.

Buze ce caută alte buze, ochi închişi în liniştea interioară sau deschişi în liniştea celuilalt.

Nu te-am visat demult. De fapt nu mai ştiu dacă te-am visat. Într-o vreme, visurile erau mai puternice decât mine, decât realitatea. Visam chiar şi când nu dormeam. Apoi sufletul mi-a secat. Cădere lungă, fără întoarcere. Mi-e dor să te visez.

Iar tu eşti atât de departe. Atât de departe, încât mi-e imposibil să mă gândesc cum aş putea să ajung la tine. De fapt problema mea eşti doar tu. Te iubesc şi aş vrea să ţi-o trag sau pur şi simplu să stăm alături. Dar mai bine totuşi să ţi-o trag, nu? Fără tine cutreier zonele întunecate ale unei ţări atât de false şi de infecte. Ale unei ţări străine, până la urmă. Nu am decât de aşteptat, dar nu mai pot. Îmi plimb degetele pe carcasa creierului meu. Du-te frate. Du-te unde vrei.

Nu vreau să mă întorc. Întoarcerea e doar o rătăcire. Eu rămân aici, bine? Între cer şi pământ.