What do you think?
Rate this book
Viața ficțiunii după o revoluție
Intr-o Romanie in tranzitie, Radu Cosasu poarta un dialog epistolar cu fiul sau inexistent emigrat in Groenlanda. Discuta despre filme, literatura, politica, ghetarii topiti de incalzirea globala, dar si despre momente dureroase care au dezbinat familia si a caror amintire continua sa-i bintuie. Printre scrisorile lor se insinueaza cele ale mamei inexistente, ale unor prieteni (reali sau nu) si chiar ale unor necunoscuti care vor sa faca precizari sau adaugiri. Toate acestea sint un preambul pentru a doua parte a cartii, inedita, in care Radu Cosasu redevine Oscar Rohrlich, destinatarul unei colectii de scrisori de la Artur Reznicek, fostul sef al cenzurii din Romania. Cenzorul, pensionar, este stirnit de un articol despre el semnat Oscar Rohrlich si simte nevoia sa inceapa o corespondenta cu „cel care de patruzeci de ani incearca sa-l sugrume pe scriitorul Radu Cosasu din Bucuresti si nu izbuteste”. Viata sa se invirte in jurul fiicei care a imbratisat intru totul capitalismul, al bunului sau prieten, fost adjunct la cenzura, acum bolnav, si... al lui Oscar Rohrlich, care nu il uraste si pe care nu poate sa-l urasca, iar confesiunile pe care le pune pe hirtie penduleaza intre autocritica si disculpare, acuze fatise si resemnare. Tragedia, misterul, autoironia si umorul subtil, cu care Radu Cosasu si-a obisnuit cititorii, sint nelipsite din Viata fictiunii dupa o revolutie, o carte ca un pansament pentru rana ramasa deschisa pe tot parcursul anilor de supravietuiri.
- GenresRomania
352 pages, Paperback
First published March 1, 2016
1 person is currently reading
82 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 8 of 8 reviews
Read
July 11, 2016Cunoscutul scriitor Radu Cosaşu – autorul seriei de Supravieţuiri (povestiri de „supravieţuire” în comunism), reeditate la Editura Polirom (revăzute şi rearanjate de scriitor) – a publicat recent ultimul volum al seriei, intitulat cât se poate de sugestiv Viaţa ficţiunii după o revoluţie. E un volum aşteptat, fiindcă Radu Cosaşu – cunoscut publicului larg, după ’90, ca jurnalist la Dilema veche, unde deţinea rubrica literară plină de savoare „Din vieaţa unui extremist de centru” – s-a retras, acum câţiva ani buni, din presă tocmai pentru a încheia Supravieţuirile, adăugându-le voletul lor postdecembrist.
În această carte (semnată dublu, cu numele de scenă şi numele său evreiesc, Oscar Rohrlich), un volum de excepţie, scris în timp, din anii ’90-2.000 încoace, Cosaşu include şi texte apărute în cadrul rubricii sale din Dilema veche (cum ar fi devastatorul lui text Rugă, apărut în Dilema veche pe 14 ianuarie 2001, în care exultă postdecembrist, la vederea fostului şef al cenzurii cumpărându-şi Dilema… de la chioşc), dar el face mai mult decât atât: în a doua parte a cărţii, „extinde” teritoriul ficţiunii către o zonă ideologică şi politică, în postcomunism.
Ambele secţiuni ale cărţii ficţionalizează – cum numai Cosaşu ştie s-o facă – biograficul, punînd în scenă, într-un joc epistolar, o serie de personaje „inexistente” („fiul inexistent”, „mama inexistentă” a acestuia, prieteni ai fiului şi foste iubite ale tatălui „inexistente” ş.a.m.d.), alături de altele „perfect existente”, într-o superbă comedie livrescă, în care epistolierii se citesc reciproc şi îşi răspund unul altuia. Sarea şi piperul, în prima parte a cărţii, rezidă în aventura xeroxurilor după textele comuniste de tinereţe ale tatălui, trimise fiului din Groenlanda de către fosta iubită (fiică, şi ea, de colonel de Securitate), aventură dublată de clasicul conflict de generaţie tată versus fiu; iar în partea a doua – în seria de scrisori trimise, în postcomunism, de fostul şef al cenzurii Reznicek lui Oscar Rohrlich (cel din urmă – fost marxist din convingere, în tinereţe).
Proza cosaşiană este, prin excelenţă, o proză livrescă, ce se hrăneşte din citatul cultural („citatomanie”, spune undeva un personaj), o proză de rafinament, născută din intimitatea cu textele marilor scriitori preferaţi (cu predilecţie ruşi şi cehi, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Turgheniev, Kundera, dar şi Babel, Nabokov, Graham Greene, dar şi Flaubert, Stendhal etc.). La nivel stilistic – iar marca lui Cosaşu este inconfundabilă –, ea pune în joc o frivolitate de tip franţuzesc, în acel verbiaj volubil, versatil, evitînd drama, după modelul conversaţiei de salon. Pe de altă parte, modelul acestei conversaţii este şi unul autohton, bucureştean-caragialesc, cât se poate de balcanic.
Radu Cosaşu topeşte cu măiestrie toate aceste influenţe livreşti, în pagini absolut savuroase. Iată, de pildă, câteva replici din prima parte a cărţii, intitulată „Radu Cosaşu şi fiul său inexistent” – secţiune dedicată, în principal, epistolarului tată-fiu, dar cu diverse alte intervenţii epistolare, printre care cele ale „mamei inexistente” a „fiului inexistent”: chestionat de fiul imaginar în legătură cu despărţirea de mama lui, tatăl îi relatează secvenţa (ficţională, desigur) a trădării mamei, „vitriolat de această scenă, nici citită şi nici văzută la cinema, ţâşnită din real cu o forţă a autenticităţii pe care numai maică-ta o deţinea…”. După care, la rândul său, tatăl îl apostrofează: „Ai vrut să ştii cum a fost despărţirea de maică-ta, inexistenta – ai aflat-o în cele mai mici amănunte, singurele care contează. Brassens m-ar înţelege. Tu?”, şi semnează: „Autorul tău…”.
(Continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/fictiuni-sup...)
În această carte (semnată dublu, cu numele de scenă şi numele său evreiesc, Oscar Rohrlich), un volum de excepţie, scris în timp, din anii ’90-2.000 încoace, Cosaşu include şi texte apărute în cadrul rubricii sale din Dilema veche (cum ar fi devastatorul lui text Rugă, apărut în Dilema veche pe 14 ianuarie 2001, în care exultă postdecembrist, la vederea fostului şef al cenzurii cumpărându-şi Dilema… de la chioşc), dar el face mai mult decât atât: în a doua parte a cărţii, „extinde” teritoriul ficţiunii către o zonă ideologică şi politică, în postcomunism.
Ambele secţiuni ale cărţii ficţionalizează – cum numai Cosaşu ştie s-o facă – biograficul, punînd în scenă, într-un joc epistolar, o serie de personaje „inexistente” („fiul inexistent”, „mama inexistentă” a acestuia, prieteni ai fiului şi foste iubite ale tatălui „inexistente” ş.a.m.d.), alături de altele „perfect existente”, într-o superbă comedie livrescă, în care epistolierii se citesc reciproc şi îşi răspund unul altuia. Sarea şi piperul, în prima parte a cărţii, rezidă în aventura xeroxurilor după textele comuniste de tinereţe ale tatălui, trimise fiului din Groenlanda de către fosta iubită (fiică, şi ea, de colonel de Securitate), aventură dublată de clasicul conflict de generaţie tată versus fiu; iar în partea a doua – în seria de scrisori trimise, în postcomunism, de fostul şef al cenzurii Reznicek lui Oscar Rohrlich (cel din urmă – fost marxist din convingere, în tinereţe).
Proza cosaşiană este, prin excelenţă, o proză livrescă, ce se hrăneşte din citatul cultural („citatomanie”, spune undeva un personaj), o proză de rafinament, născută din intimitatea cu textele marilor scriitori preferaţi (cu predilecţie ruşi şi cehi, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Turgheniev, Kundera, dar şi Babel, Nabokov, Graham Greene, dar şi Flaubert, Stendhal etc.). La nivel stilistic – iar marca lui Cosaşu este inconfundabilă –, ea pune în joc o frivolitate de tip franţuzesc, în acel verbiaj volubil, versatil, evitînd drama, după modelul conversaţiei de salon. Pe de altă parte, modelul acestei conversaţii este şi unul autohton, bucureştean-caragialesc, cât se poate de balcanic.
Radu Cosaşu topeşte cu măiestrie toate aceste influenţe livreşti, în pagini absolut savuroase. Iată, de pildă, câteva replici din prima parte a cărţii, intitulată „Radu Cosaşu şi fiul său inexistent” – secţiune dedicată, în principal, epistolarului tată-fiu, dar cu diverse alte intervenţii epistolare, printre care cele ale „mamei inexistente” a „fiului inexistent”: chestionat de fiul imaginar în legătură cu despărţirea de mama lui, tatăl îi relatează secvenţa (ficţională, desigur) a trădării mamei, „vitriolat de această scenă, nici citită şi nici văzută la cinema, ţâşnită din real cu o forţă a autenticităţii pe care numai maică-ta o deţinea…”. După care, la rândul său, tatăl îl apostrofează: „Ai vrut să ştii cum a fost despărţirea de maică-ta, inexistenta – ai aflat-o în cele mai mici amănunte, singurele care contează. Brassens m-ar înţelege. Tu?”, şi semnează: „Autorul tău…”.
(Continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/fictiuni-sup...)
December 19, 2021
Radu Cosașu are două mari „dispute” în această carte: prima, cu fiul său (imaginar) din Groenlanda (apoi Islanda) și una cu „un fost șef al cenzurii” de la Scânteia Tineretului. Ambele contre – în jurul unor articole din tinerețea comunistă a autorului – sunt pline de comprehensiune autocritică, autoironie și eforturi de (auto)înțelegere a istoriei, vieții și politicii. Nici fiul imaginar, nici fostul șef de la cenzură nu-i sunt (nu i-au fost) neapărat/vreodată ostili, deși, într-o formă sau alta (poate imaginată, doar), s-au dezis de el. Cosașu le pricepe cu căldură poziționarea, le arată semne de prietenie îngrijorată și îi blagoslovește cu (respectiv, le pune în gură) diverse trimiteri livrești.
Rezultatul? O savuroasă (și tensionată) expunere a patetismului anticomunismului, paradoxal – și, astfel, aducând pe culmi de mare rafinament ironia – expusă prin cea mai patetică și burgheză posibilă formă de comunicare: scrisorile. Este vorba despre scrisori cu expeditori și destinatari dintre cei mai neașteptați (mulți „fictivi”, ironic numiți „inexistenți”, dar apropiați: autorul însuși, cu numele său „real”, fii, soții, logodnice, foști tovarăși de drum, colegi de redacții și fostul șef al cenzurii); scrisori cărora (în ciuda ficțiunii) le simți savoarea materială a plicului, hârtiei și stiloului, chiar dacă tonurile și subiectele sunt „de viață” – cu frământări, căințe, despărțiri, justificări și amintiri – nu savante. Ei, și aici intră măiestria scriitoricească a lui Cosașu: în miezul expunerii, în mijlocul schimbului de scrisori, în inima ficțiunii și la jumătate de bine și rău, maestrul face câte o trimitere (ba la Cehov, ba la Lenin, ba la Aznavour, ba la Stan și Bran), dar care trimitere nu e „doctă”, ci chiar cea care tocmai se potrivește cu ce spune, simte, face sau trăiește cutare sau cutare dintre cunoscuții/imaginații ficționarului. Ajungi astfel să te și miri: „cum de nu mi-am dat seama de legătura dintre Nabokov și Piața Universității?!” sau: „deci, de-asta nu juca Milan Kundera bridge!?” etc. Adăugați la aceasta faptul că adresanții unor scrisori reușesc să citească și scrisori (care au legătură cu ei) trimise de (și între) alții – pentru că scrisorile (înțelegem/știm) sunt publicate în revista Dilema Veche –, și cărora ei le „răspund” prin alte scrisori din volum: și vă veți face o idee și despre complexitatea tehnică a (dar și a semnificațiilor) ficțiunii.
Substratul politic al primei părți este amplificat și condus prin autoreflecții (pseudo)confesive din ce în ce mai paroxistice (incluzând reproducerea infamelor articole de tinerețe în scrisorile primite de la șeful Cenzurii, pensionat după Revoluție), în cea de-a doua parte a volumului. Această altă serie de scrisori deși mai „realistă” decât prima (în sensul „antirealismului socialist” teoretizat subtil) este și mai înțesată de trimiteri livrești (pentru a clarifica – prin multe digresiuni și contorsiuni – teoria/utopia). De aici aflăm viața „romanțată” politic a autorului și alte evenimente din anii 1950 (dar și de mai târziu), precum faptul că Hurșciov a jucat Perinița cu Lucia Sturdza-Bulandra, că Gheorghiu-Dej era prieten la cataramă cu Arghezi (cel din urmă îi zicea Ghiță) sau că Radu Cosașu însuși, participând la un miting după ’90, când s-a cerut, pe Tatăl Nostru, ca creștinii să îngenuncheze, iar comuniștii să rămână în picioare, a stat... într-un picior fiind el „nici creștin, nici comunist” (nu a fost membru PCR) – pe care nici nu mai știm dacă să le considerăm adevăruri sau ficțiuni. După cum nici realitatea/identificarea celebrului cenzor (tot mai evident, o alter-conștiință a autorului însuși pe măsură ce avansăm cu cititul) nu mai contează în cele din urmă.
În ansamblu, un fals roman epistolar care creează cadrul pentru multe „autodenunțuri și precizări”, pentru comentarii critic-ironice la adresa istoriei, politicii și vieții intelectuale din România ultimului secol (cu viața, istoria și politica autorului însuși incluse) și scurte pseudocronici ale propriilor cărți și articole, livrate (maximă ironie, inclusiv a istoriei, re-pusă astfel în scenă) prin ochii unui cenzor-șef al regimului comunist. Un „roman de existențe” (p. 241), „fără iluzii, fără concluzii” (p. 337), de „obsesii textuale” (p. 60) și „informații epice, fără să discutăm dramatic” (p. 250), o strategie izvorâtă din „sistematica mea antipatie față de tot ce e ostentativ și prea explicit” (p. 256), pentru că „azi nu există nimic mai totalitar decât oportunismul” (p. 328). Întâmplarea că cel care i-a cenzurat articolele în tinerețe pentru că nu erau pe linia regimului (deși articolele erau sincer comuniste) își demonstrează admirația pentru autor la bătrânețe, fie și ficționalizat, apare ca o parabolă pentru felul în care anticomuniști feroci de azi și-ar putea revizui relația cu trecutul lor. Faptul că Radu Cosașu nu își camuflează trecutul comunist, ci, dimpotrivă îl discută deschis, descosindu-i încrengăturile existențiale, îl face mai autentic critic decât cei care critică comunismul anunțându-se pe sine anticomuniști fără alte dovezi sau consecințe decât „propria lor reprezentare în fața lor înșiși” (p. 146).
Rezultatul? O savuroasă (și tensionată) expunere a patetismului anticomunismului, paradoxal – și, astfel, aducând pe culmi de mare rafinament ironia – expusă prin cea mai patetică și burgheză posibilă formă de comunicare: scrisorile. Este vorba despre scrisori cu expeditori și destinatari dintre cei mai neașteptați (mulți „fictivi”, ironic numiți „inexistenți”, dar apropiați: autorul însuși, cu numele său „real”, fii, soții, logodnice, foști tovarăși de drum, colegi de redacții și fostul șef al cenzurii); scrisori cărora (în ciuda ficțiunii) le simți savoarea materială a plicului, hârtiei și stiloului, chiar dacă tonurile și subiectele sunt „de viață” – cu frământări, căințe, despărțiri, justificări și amintiri – nu savante. Ei, și aici intră măiestria scriitoricească a lui Cosașu: în miezul expunerii, în mijlocul schimbului de scrisori, în inima ficțiunii și la jumătate de bine și rău, maestrul face câte o trimitere (ba la Cehov, ba la Lenin, ba la Aznavour, ba la Stan și Bran), dar care trimitere nu e „doctă”, ci chiar cea care tocmai se potrivește cu ce spune, simte, face sau trăiește cutare sau cutare dintre cunoscuții/imaginații ficționarului. Ajungi astfel să te și miri: „cum de nu mi-am dat seama de legătura dintre Nabokov și Piața Universității?!” sau: „deci, de-asta nu juca Milan Kundera bridge!?” etc. Adăugați la aceasta faptul că adresanții unor scrisori reușesc să citească și scrisori (care au legătură cu ei) trimise de (și între) alții – pentru că scrisorile (înțelegem/știm) sunt publicate în revista Dilema Veche –, și cărora ei le „răspund” prin alte scrisori din volum: și vă veți face o idee și despre complexitatea tehnică a (dar și a semnificațiilor) ficțiunii.
Substratul politic al primei părți este amplificat și condus prin autoreflecții (pseudo)confesive din ce în ce mai paroxistice (incluzând reproducerea infamelor articole de tinerețe în scrisorile primite de la șeful Cenzurii, pensionat după Revoluție), în cea de-a doua parte a volumului. Această altă serie de scrisori deși mai „realistă” decât prima (în sensul „antirealismului socialist” teoretizat subtil) este și mai înțesată de trimiteri livrești (pentru a clarifica – prin multe digresiuni și contorsiuni – teoria/utopia). De aici aflăm viața „romanțată” politic a autorului și alte evenimente din anii 1950 (dar și de mai târziu), precum faptul că Hurșciov a jucat Perinița cu Lucia Sturdza-Bulandra, că Gheorghiu-Dej era prieten la cataramă cu Arghezi (cel din urmă îi zicea Ghiță) sau că Radu Cosașu însuși, participând la un miting după ’90, când s-a cerut, pe Tatăl Nostru, ca creștinii să îngenuncheze, iar comuniștii să rămână în picioare, a stat... într-un picior fiind el „nici creștin, nici comunist” (nu a fost membru PCR) – pe care nici nu mai știm dacă să le considerăm adevăruri sau ficțiuni. După cum nici realitatea/identificarea celebrului cenzor (tot mai evident, o alter-conștiință a autorului însuși pe măsură ce avansăm cu cititul) nu mai contează în cele din urmă.
În ansamblu, un fals roman epistolar care creează cadrul pentru multe „autodenunțuri și precizări”, pentru comentarii critic-ironice la adresa istoriei, politicii și vieții intelectuale din România ultimului secol (cu viața, istoria și politica autorului însuși incluse) și scurte pseudocronici ale propriilor cărți și articole, livrate (maximă ironie, inclusiv a istoriei, re-pusă astfel în scenă) prin ochii unui cenzor-șef al regimului comunist. Un „roman de existențe” (p. 241), „fără iluzii, fără concluzii” (p. 337), de „obsesii textuale” (p. 60) și „informații epice, fără să discutăm dramatic” (p. 250), o strategie izvorâtă din „sistematica mea antipatie față de tot ce e ostentativ și prea explicit” (p. 256), pentru că „azi nu există nimic mai totalitar decât oportunismul” (p. 328). Întâmplarea că cel care i-a cenzurat articolele în tinerețe pentru că nu erau pe linia regimului (deși articolele erau sincer comuniste) își demonstrează admirația pentru autor la bătrânețe, fie și ficționalizat, apare ca o parabolă pentru felul în care anticomuniști feroci de azi și-ar putea revizui relația cu trecutul lor. Faptul că Radu Cosașu nu își camuflează trecutul comunist, ci, dimpotrivă îl discută deschis, descosindu-i încrengăturile existențiale, îl face mai autentic critic decât cei care critică comunismul anunțându-se pe sine anticomuniști fără alte dovezi sau consecințe decât „propria lor reprezentare în fața lor înșiși” (p. 146).
October 21, 2017
Pentru noi, cei care traim in fictiune cel putin la fel de mult cat in realiate (sau am face-o, daca nu ne-am fi incapatanat sa "ne realizam" intr-o viata "normala"), Cosasu e cel mai de invidiat dintre muritori. Caci lui nu pare sa-i pese catusi de putin de granitele astea si de ce cred granicerii.
........
Imi lipsesc prea multe referinte pentru a intelege cu adevarat partea a doua a cartii. Dar cu ce raman eu din istoria subiectiva a comunismului povestita de fostul sef al cenzurii este o confirmare a unui vechi instinct al meu: nu iti testa idealurile, daca nu suporti sa le vezi tarate in rotitele vulgare, violente, meschine ale vietii de zi cu zi. Sau cand zeii vor sa te pedepseasca...iti transforma idealul personal in dictatura (cvasi-)universala.
........
Imi lipsesc prea multe referinte pentru a intelege cu adevarat partea a doua a cartii. Dar cu ce raman eu din istoria subiectiva a comunismului povestita de fostul sef al cenzurii este o confirmare a unui vechi instinct al meu: nu iti testa idealurile, daca nu suporti sa le vezi tarate in rotitele vulgare, violente, meschine ale vietii de zi cu zi. Sau cand zeii vor sa te pedepseasca...iti transforma idealul personal in dictatura (cvasi-)universala.
May 28, 2023
1. Radu Cosașu și fiul său inexistent - 3*
2. Oscar Rohrlich și un fost șef al cenzurii - 5*
Ps. Ca un român care "ia totul în tragic și nimic în serios" mă întreb: Dumnezeu ar exista fără oameni?
2. Oscar Rohrlich și un fost șef al cenzurii - 5*
Ps. Ca un român care "ia totul în tragic și nimic în serios" mă întreb: Dumnezeu ar exista fără oameni?
December 4, 2020
Cartea are două părți fără vreo legatură precisă între ele. Prima mi-a plăcut foarte tare, chiar cât pentru de 5⭐️, pe când a doua, mult mai monotonă și dezechilibrată ( există și o explicație la final pentru schiopatatul narativ) m-a pierdut si plictisit teribil. (3⭐️).
August 24, 2021
Ca și Radu Cosașu sunt și eu mai degrabă de stânga și, înainte de 1989, m-am delectat constant cu articolele pubicate aproape 5 ani sub pseudonimul Belphegor în ziarul Sportul și i-am savurat câteva volume. Aș zice că am fost mare fan. Stilul lui rămâne fermecător iar scriitura sa rămâne foarte sincrona cu ultimele curente literare (mi se pare de exemplu că se aseamănă foarte mult cu cel al lauriatei Nobel din Plonia, Olga Tokarczuk), însă evaluarea pe care o face fenomenului Piața Universtății și perspectiva lui asupra fostei nomenclaturi comuniste, sincer să fiu, mă cam enervează.
This entire review has been hidden because of spoilers.
July 30, 2016
"artur reznicek c'est moi!"
din păcate
din păcate
Displaying 1 - 8 of 8 reviews