O tulburare ciudată îl învălui pe Merrid, chiar în clipa în care tânăra femeie pătrunse în compartiment. Era o dimineaţă rece, de februarie şi, deşi foarte devreme, dincolo de geamuri se distingea clar gara Seldkircke.
Buimăcit încă de somn, Merrid o privea pe necunoscută care se aşezase la capătul opus, al celeilalte banchete. Şi cum stătea aşa, dreaptă, profilul ei, ivit dintre zăpezi şi brazi, părea aproape ireal.
Se auzi ţârâitul unei sonerii, şi trenul îşi reluă drumul prin Tyrol-ul hibernal. Părea un tren fantomă; roţile alunecau tăcute pe şinele îngheţate, iar zăpada înăbuşea zgomotul locomotivei.
Peste tot ― zăpadă. Nesfârşită şi de o mare frumuseţe, acoperea pantele, împodobea brazii şi împovăra acoperişul vilelor, ascunse în depresiunile munţilor.
Dar, complet treaz acum, nu dădea nicio atenţie acestui peisaj strălucitor. Din când în când îşi lua ochii de la silueta liniştită a surorii sale, Connie, pentru a o cerceta pe furiş pe noua venită, cu priviri discrete şi puţin jenate.
Simţea o dorinţă inexplicabilă de a-i vorbi, de a-i adresa măcar un cuvânt. Cu toate astea, Connie rupse prima tăcerea. Se redresă, schiţând o grimasă, apoi se întinse şi frecându-se la ochi, declară că nu poate dormi.
― Trenul ăsta mă plictiseşte de moarte, zise ea nervoasă. Dumnezeu ştie de ce nu ne-om fi întors până la Kehl, pentru a lua de acolo Orient-Expresul! În fine, dacă tot nu se poate dormi, cred c-am putea totuşi mânca, ce zici?
Deschizând sacul tirolez pe care-l avea pe genunchi, se puse pe treabă, făcând haz de necaz. După ce îşi înăbuşi un căscat, începu să scoată chifle, unt, cârnaţi, şuncă, brânzoaice şi un termos cât toate zilele pe care îl umpluse cu cafea caldă în ajun, la Münich. Când scoase capacul, aroma cafelei se răspândi în tot compartimentul. Cu un gest maşinal, Lewis luă paharul pe care i-l întinse sora lui dar, după o clipă, avu o ezitare şi, întorcându-se spre Connie, făcu semn cu capul spre cealaltă persoană din compartiment. Connie îi urmări privirea, mirată. O asemenea atitudine din partea fratelui ei, de obicei atât de tăcut şi rezervat, o derută. Cu mutra ei copilăroasă ridică din umeri dar, supunându-se dorinţei fratelui său, se aplecă spre tânăra din compartiment cu un gest ademenitor.
― Noi o să luăm micul dejun acum, pentru că vagonul restaurant se ataşează abia la Innsbruck. N-aţi vrea să mâncaţi cu noi?
Ca şi cum nu ar fi auzit, tânăra nu reacţionă, rămânând în continuare absentă. În cele din urmă îşi întoarse încet capul.
― Nu, mulţumesc, răspunse ea cu o voce surdă.