Un memoir, cum spun englezii, folosind un cuvînt din franceza veche. Este, firește, povestea unui triumf, redactată cu umor și modestie. Există și versiuni negative ale unei astfel de scrieri, autorul prezintă un itinerariu care sfîrșește în eșec, precum Rousseau în Confesiuni.
Gabriel García Márquez a fost crescut o vreme de bunicii de pe mamă, la Aracataca. Bunicul lui fusese colonel, participase la Războiul Celor O Mie de Zile, dar acum e poreclit de toți Papaleto și e un ins pașnic și cumpănit. Poate (și) din acest motiv, literatura prozatorului columbian e plină de colonei. Bunicul „învățase meseria de aurar” (p.53), făurește pești cu solzi de aur, care nu au însă nici o căutare, mușteriii îl ocolesc, fapt care nu-l deranjează prea tare. Papaleto îi dăruiește nepotului Dicționarul explicativ al limbii spaniole. Va fi o lectură decisivă pentru viitorul prozator: „îl citeam ca pe un roman” (p.117). Își va îmbogăți vocabularul, dar va avea mereu probleme cu ortografia. Nu mai este nevoie să spun: figura bunicului îl va inspira în romanul Un veac de singurătate (1967).
În casa de la Aracataca locuiesc cîteva zeci de rude: unchi, mătuși, cumnați, veri, nepoți, un veritabil clan. Aracataca prefigurează miracolele din Macondo. Sora prozatorului, Margot, mănîncă pămînt (p.285), mătușa Francisca se pune în pat, perfect sănătoasă, și așteaptă să moară etc. Cînd părinții se mută la Sucre (căci tatăl lui Márquez e un farmacist homeopat mereu pe drumuri), copilul se întoarce, în sfîrșit, acasă. Urmează școli (un colegiu iezuit din Barranquilla, Liceul Național din Zipaquira, nu departe de Bogotá), dar n-are vocație de elev silitor. Norocul lui e prietenia cu Martina Fonseca, „o albă turnată într-un tipar de mulatră” (p.213). Printre altele, aceasta îl meditează și-i divulgă secretul premianților: cel mai bine e să fii foarte atent la lecții; dacă ești atent, ții minte aproape totul. În consecința acestui sfat prețios, Gabriel García Márquez va termina liceul ca șef de promoție, deși recunoaște cu franchețe că nu a fost cel mai bun dintre elevi.
E pasionat de muzică și de poezie. La serbările școlare, poate recita fără greș poeme interminabile în uimirea auditoriului. Simte că vocația lui e aceea de scriitor. Se va înscrie la Facultatea de Drept, dar nu o va absolvi niciodată. Citește enorm (lista autorilor studiați e consistentă) și încearcă să afle de unul singur tehnicile narative. Mărturisește: „Multe dintre romanele pe care le citeam și le admiram pe atunci mă interesau numai pentru învățăturile de natură tehnică. Cu alte cuvinte pentru arhitectura lor secretă” (p.339). William Faulkner va rămîne „cel mai fidel dintre demonii mei literari” (p.15).
Unele pagini sînt de un umor nebun. Într-o zi, e prins de un soț în patul consoartei, pe nume Nigromanta, o femeie superbă, cu „un profil abisinian”. Soțul era un fost sergent de poliție: „A pus revolverul pe masă, a desfundat o sticlă de rom de trestie de zahăr, a așezat-o lîngă revolver și am stat amîndoi jos, față în față, bînd fără să vorbim. Terminasem prima sticlă, cînd se dezlănțui potopul. El desfăcu atunci încă o sticlă, își sprijini țeava de tîmplă și mă privi țintă cu niște ochi de gheață. Atunci apăsă pe trăgaci pînă la capăt, dar nu se auzi decît un zgomot sec. Abia dacă-și putea stăpîni tremurul mîinii, cînd îmi dădu revolverul.
- E rîndul tău, îmi zise” (pp.272-273).
Márquez ia pistolul și-l privește buimac pe adversar. Arma e „grea, fierbinte”. Nu trage, înapoiază mecanic revolverul și-și așteaptă resemnat sfîrșitul. Brusc, sergentul izbucnește în hohote de plîns. Apoi îi declară: „Știi de ce pleci de aici viu și nevătămat? Pentru că tatăl tău a fost singurul care m-a putut lecui de o blenoragie nenorocită, de care nimeni nu m-a scăpat vreme de trei ani de zile” (p.273). Păcătosul n-a știut că, de fapt, ținuse în mînă un pistol cu capse...
Pînă una-alta, n-ar fi rău să reținem acest panseu enigmatic: „Ar trebui să citim numai cărțile care ne obligă să le recitim” (p.175). Din păcate, acest fapt mirabil nu e cu putință.
Cînd în acest „memoriu” își face apariția Fidel Castro, viitorul „patriarh al Cubei”, a cărui toamnă o va descrie în romanul lui cel mai bun, interesul meu se subțiază brusc. Gabriel García Márquez se definește ca un „comunist neîncrezător” (p.136). Cu timpul, din păcate, va începe să creadă...
P. S. Notez această precizare a prozatorului: Macondo „e numele unui arbore tropical, care nu are nici flori, nici fructe, cu lemnul moale, folosit pentru făcut luntre și vase de bucătărie” (p.31).