Jurământ de rătăcire

by Ana Barton

„La prima vedere, Jurământ de rătăcire pare un bildungsroman. Numai că devenirea stagnează într-un timp zero, transformându-l, mai degrabă, într-un antibildungsroman. Căderea eroinei vine odată cu izgonirea din paradisul primei copilării, iar asta o închide într-un şir de matrioșka identice cu sine, avataruri ale aceleiaşi dezrădăcinări.“ (Nora Pavel)

Într-un fel, îi sunt recunoscătoare. Dacă nu era el, să-mi zică „Tu nici n-ai nevoie să te pregătești cu un profesor, ca să intri, tu te-ai pregătit cu mă-ta și cu tac-tu gratis timp de doișpe ani, o să intri prima, îți fac ăia și cunună de lauri încă de la admitere“, poate că nu aș fi avut curaj să dau la teatru. Credeam că nu sunt suficient de bună, că talentul nu ajunge. Dar el m-a făcut, pentru prima dată în viață, să m-arunc cu capu-nainte. Ce-aveam să pierd, un an pe bară, până la următoarea admitere? Dar câți ani pierde un om, dacă ar fi să adunăm momentele alea cretine în care-și risipește timpul cu regretele? M-am dus și-am intrat. Acum, sunt o actriță îmbunătățibilă, dacă e să fim sinceri, însă, pentru că în generația mea e cam jale, sunt considerată o actriță foarte bună. Rahat. Mai e mult până departe, în cazul în care apuc departele ăla.

272 pages, Paperback

First published April 1, 2016

About the author

Fiindcă am fost gimnastă până mi-au calculat vârsta osoasă şi-au stabilit că despre performanţă n-o să poată fi vorba din motive de lungime excesivă, aş putea spune că am o mobilitate impresionantă. Am 40 de ani. Sunt însă atât de imatură încât aproape că mi-e ruşine să-i declar. De arătat, da, îi arăt pe toţi, deşi, uneori, parcă mai văd şi zecimale pe-acolo. De şcoală ce să zic? Am o educaţie eclectică, model toptan: Teologie, Litere, Cultură şi Civilizaţie Ebraică, Psiholingvistică. Babel ori foame. Sigur, arareori mă înţeleg pe mine şi cu mine, dar m-am lăsat şi de dramatizări. Cine sunt? Mama unei copile de 12 ani şi jumătate pe care o cheamă Rada. Cum sunt? Vie, deocamdată. Binecuvântată stare. Ce fac? Am trei caiete, unul acasă, unul la birou şi unu-n geantă, pe care le scot câteodată aproape compulsiv pentru a nota, ilizibil, fără excepţie, câte o trecere de glonţ neîncărnat prin cap. Apoi, mă enervez crunt, încercând să descifrez ce naiba a scris din voia-i invariabil şi mioritic-implacabil năstruşnică stiloul ăla galben cu oranj, că dau numai peste lecţiuni incerte. Scriu de douăzeci de ani, (ex)trăgându-mă sârguincios din publicistică precum darwiniştii din maimuţă.


Sursă text: http://www.hergbenet.ro/autor/ana-barton

Reviews

[Maria Roxana · Rating 5 out of 5]

" Așa suntem noi, niște rătăcitori prin lume, rătăcitori prin noi. Veșnic rătăcitori și rătăcitori veșnici."

[citesc_cu_sufletul · Rating 5 out of 5]

"Jurământ de rătăcire", de Ana Barton, e o carte care nu se citește doar cu ochii, ci cu sufletul, cu toată ființa. Mai ales pentru cine a crescut printre mâinile crăpate, dar blânde, ale bunicilor, cu mirosul de lemn ars în sobă și cu lumina soarelui filtrată prin perdeaua de borangic din odaia aia "bună".

Cartea e un fel de jurnal fracturat al unei copilării din care personajul principal este smuls prea devreme, fără avertisment, fără anestezie. E despre dezrădăcinare, în sensul în care ți se rupe fibra interioară și rămâi cu un gol care nu se umple niciodată, doar se decorează cu alte goluri mai mici.

Comparativ, "Ophanim" mi s-a parut o carte de înalt, de viziune și de mister, un amestec de mistic și carne, cu aripi de înger și prea mult zgomot în timpane și-n suflet. "Jurământ de rătăcire", în schimb, e o carte de jos, de ploaie amestecată cu praf, de pământ reavăn, cu unghiile înfipte în rădăcini. Dacă "Ophanim" e o scară spre înalt, "Jurământ de rătăcire" e o coborâre în pivnița întunecoasă a propriei copilării, acolo unde nu există aer decât dacă îl smulgi. Și totuși, în ambele există aceeași Ana Barton: femeia care nu-și cruță nici personajele, nici cititorul, dar le iubește cu o intensitate care doare. Diferența e că în "Ophanim" iubirea e filtrată prin lumină, iar în "Jurământ de rătăcire" prin întunericul cald al amintirilor care nu se sting, ci doar își schimbă mirosul.

Recomand, recomand, recomand! ♥️

[Andreea Chiuaru · Rating 3 out of 5]

Mi-au plăcut:
- evocarea imaginii bunicilor și a copilăriei la țară
- glumele presărate pe ici, pe colo

Nu mi-au plăcut:
- nu mi s-a părut a fi un roman, ci un volum de memorii
- că n-am aflat nimic cu adevărat despre personajul principal, dincolo de copilărie și de faptul că a devenit actriță

[Emilia Muller · Rating 5 out of 5]

Iubesc scriitura Anei Barton. De fapt, e chiar invers: scriitura ei mă iubește căci tare bine îmi face.
Exemplu de balsam din minunăția aceasta: “... Pentru că eram copil, iar pe copil nu-l crestezi nici când greșește, inima lui nu-i răboj.”

[Giurgiu Florin · Rating 5 out of 5]

pentru mine a fost o carte sfântă.
despre raiul copilăriei, când raiul putea să existe, când contextul permitea asta.
contextul fiind sfinții. sfinții fiind bunicii.
raiul însemnând nu un bine omniprezent, ci intensitatea trăirii, o conviețuire imersă cu timpul, nu una paralelă cu acesta.
copilărie însemnând nu o perioadă de viață, ci o lumină jucăușă, interioară. dar, de cele mai multe ori, lumina o avem doar când suntem copii sau dacă nu omorâm copiii din noi.
Ana Barton dedică romanul "tuturor copiilor din oameni".

"(...) bunică-mea. Când o supăra el pe ea, că bea, îmi zicea: "Bine că te-ai născut, să am și eu o bucurie."

"Rezist aici de treizeci de ani, aici, în lumea asta, însă întotdeauna cu un ochi deschis spre cealaltă. Într-o minciună care mă anasteziază puțin, aia c-o să reușesc să scap de durerea asta de om căzut în patima morții. C-o să se inventeze cândva un antidot și pentru ea și-o să pot și eu să mă bucur de-adevăratelea. (...) Am început să tac chiar și mai mult, să sper și să disper, pentru că astea două coexistă-n mine de-atunci într-o continuă și înfricoșătoare logodnă."

Ana Barton e DEX-ul pe droguri; atât de hipnotic se împletesc cuvintele în textele ei.

[Andra · Rating 4 out of 5]

O carte vesela si trista in acelasi timp. Imi plac foarte mult povestile cu bunici si viata la tara. Ma bucur ca am descoperit-o pe Ana Barton.

[Mihaela Savu · Rating 5 out of 5]

„Așa suntem noi, niște rătăcitori prin lume, rătăcitori prin noi. Veșnic rătăcitori și rătăcitori veșnici.”

[Adrian Găinaru]

https://ch3815h.wordpress.com/2016/04...
Jurământ de rătăcire, proaspăt lansat la om, așa după cum autoarei îi place să spună, eveniment cultural găzduit de librăria Humanitas de la Cișmigiu, bulevardul regina Elisabeta, nr. 38, sâmbăta trecută, a Floriilor, în zi aflată sub semnul biruinței sfântului pe care calendarul creștin îl sărbătorea atunci, marele mucenic Gheorghe, este o carte ce vine spre tine cititorul și te conectează la lumea intimă a actului facerii cărții, autorul având stilul acesta, calitatea, meritul, darul, talentul, optica prin care interacționând cu receptorii muncii sale de maniera asta, rezultă înapoi un semn de conviețuire pe seama actului artistic, numitorul comun al celor două categorii, artist-autor și public receptor. Ca specie, proza din Jurământ de rătăcire (editura Herg Benet, București, aprilie 2016) o face pe Ana Barton o povestitoare cu multe simțuri artistice ascuțit dezvoltate, unde atributul de ascuțit echivalează cu o recunoaștere academică într-un domeniu științific de cunoaștere specific umană, cartea aici de față este un roman. Ce iese din felul original tare de a aduna cuvintele unele lângă altele, face din plămădirea textuală o asumată șlefuire de cuvânt pus în slujba semnificației cu marele scop atins la Ana, de a face apt cuvântul nu doar să descrie, să imagineze până chiar la a-ți ancora lumea în care pare că te vei pierde, de stâlpii de nădejde de care pui mâna și te ții bine așa încât să vezi și să trăiești povetea cărții mai departe de stadiul la care ai ajuns deschizând-o, până la finalul ei, unde odată ajuns, răsufli ușurat de un destin pe care l-ai apucat palpabil trăi, căci nivelul de intensitate a firescului pe care textul Anei ți-l oferă în paginile scrisului ei descoperă cititorului cea mai intimă esență a ființei, asimilabilă altor formulări de genul celei mai bune reprezentări, variante a unei persoane, sau identități. Roman, așadar, că asta doream să apuc a spune despre Jurământ de rătăcire mai devreme și evident asumatu-mi-am asta cu nereușita, o scriu acum și continui așa: cu puternice valențe (auto)biografice, cartea sondează cu și mai multă precizie decât Dostoievski la vremea lui orizontul interiorului ființei umane, cel analizat și răsanalizat de diferitele câmpuri de cercetare științifică și despre care, firește comportând mecanisme și ustensile diferite de analiză tipică fiecărei direcții de cercetare, medicina spune ceva, când vine vorba despre a-și proiecta atenția asupra trupului, căci dinspre ramura ei mai puțin vizibilă, palpabilă a ființei umane, direcția psihologică trasează alte rezultate unghiului de proiecție asupra aceluiași om, asta ca să nu mai pomenim și de alte optici. Și totuși, ce pare a le aduna oarecum laolaltă pe astea două pomenite anterior, credința creștină, atât cea a preoților care păstoresc în bisericile lor destinul enoriașilor din același areal topografic, cât mai ales tradiția purtată din generație în generație de la mamă la fiică și de la tată la fii, cea care poartă un set de reguli și de practici de la care nici tradiția și nici invadarea firescului între oameni de care se face poate astăzi vinovat modernismul societal care dezbară parcă omul cel mai mic și mai sincer din fiecare individ și-l transformă pe negândite într-un aproapeom, o asemănare forțată doar de împrejurarea aparenței să pună semnul egal între un A FI înțeles îngemănat aparent (înfățișare) și efectiv (esență, naturalețe, firesc). Ana Barton, omul, artistul, care joacă pe scenă, interpretând roluri în piesele în care distribuția o includ, dar este și mamă cu normă întreagă și care și scrie și o face într-un fel aparte face o disecție a ființei umane, fără a folosi alt bisturiu, decât cuvântul. Cuvântul, arma artistului cu memorie de turmă de elefanți, mici, mari, vechi și noi deopotrivă, e ancorată în Jurământ de rătăcire nu doar în esența interacțiunii personale din toate etapele vieții, rod al unei memorii vii și apreciate ca fidele cu o succesiune cronologică, liniară pe axa temporală, ci e plămădit, el – cuvântul să grăiască și doar de e scris pe foaie și cititorul nu citește cu voce tare, nu-l pronunță în eter, ci-l internalizează și se hrănește cu seva lui atotsuficientă pentru doza de nutrienți pentru inimă, suflete și minte pe care și cititorul o așteaptă de la carte atunci când e conectat la ea, lumea din pagini, de după coperte, unde-și dă întâlnire la orice oră din zi și/sau din noapte cu instanța auctorială. Fără a contrazice autoarea, cea care are un punct de vedere ferm în ceea ce privește actul scrisului, a calității pe care poate prea ades astăzi față de alte dăți cunoaștem o inflație de presupuși scribi, ce nu și-au primit nici aprobarea sacră a cititorilor, nici pe cea a unei instanțe avizate a criticii profesioniste (sunt totuși azi – și nu de prea de curând, ci de ceva vreme- ape tulburi în lume și-n lumea de la noi în multe aspecte ale coexistenței sociale care afectează cultural și această ramură a vieții culturale, scriitorii, asociațiile lor, conducători ai ultimelor categorii, ajunși peste noapte în pofida unui trecut profesionist, de nerecunoscut prin opticile lor care le afectează nu doar felul în care sunt azi percepuți, cât mai ales pun la serioasă îndoială seva ființei lor din perioada în care s-au făcut remarcați și aici ajungem la apariția incertitudinii, nesiguranței, indoielii), Ana e un om autentic, sau o femeie vie, așa cum asumă că această remarcă primită la teatru o iubește ca pe un dulce compliment pe care femeia din ea îl poate primi ca urmare a felului în care ea se dedică zilei, lumii, vieții, muncii sale care presupune interacțiunea cu ceilalți, este o scriitoare (respectând adevărul și prin adecvarea denominativă la gen), fără doar și poate, menite a face fumuri, sau spume de nervi, sau draci. Scrie bine, asumat, decența cu care nu din lipsă de încredere în ceea ce privește rezerva de potrivire la felul ei de a fi și la felul cum înțelege și poate face expresiv ea cuvântul scris nu apare dinăuntrul ei, ca ceva maladiv, ci ca pe o linie ce o vrea artista trasată între certitudini probate de titluri, critici avizate și public, iar nu notorietate discutabilă, sau popularitate în cerc restrâns doar la rețele virtuale de socializare, sau proximitatea geografică a domiciliului personal, lucruri ce pun serios la îndoială de altfel calitatea disputată de Ana Barton, prin prea dizgrațioasa ușurătate, invalidată de timp și public, sau profesioniștii domeniului, sau chiar mai rău, deloc probată de vreuna dintre aceste instanțe care contează. În toate aceste complexe aspecte ale viețuirii, omul Ana Barton este reconfortată de perpetua plămădire a ei, a opticilor sale – sinonime cu crez asumat, educație, descoperiri și re-descoperiri care nu refundamentează total setul de optici comportând crez și practici ce-l respectă vădit pe acesta din urmă, iar felul în care vocea autorului-narator din romanul (auto)biografic răzbate în fiecare dintre cititorii cărții, nu este decât cea mai mare si certă, pentru că e și probată de cititor, dovadă ca scrisul ei nu doar că ajunge la cititor, pentru că acesta intră în librărie și cumpără cartea, dar ajunge apoi deschizând-o să intre în lumea conturată de autoare și sa iasă din carte, odată cu finalul parcurs pas-cu-pas al cărții nou, revitalizat, bine cu sine și bine și ca optică prin care se raportează la exteriorul în care toți ceilalți sunt automat incluși. Asta face romanul care nu prezintă, chiar dacă o face pătimaș, cert, sincer și asumat, pierderile, rătăcirile pe care ca om ce ești, cu tine, cu sine, cu toți ceilalți prin timp, lume, viață, locuri, tradiții, chipuri și practici diferite, doar o temă ce nu e nici dificilă, complexă da, nu și greu de interacționat cu ea din oglinda paginilor cărții în care deopotrivă citești romanul Anei, poveștile lui Nică Apetrei din Amintirile… lui Creangă, nu ale celor de la 3S-E!- simți că traversezi chiar Ulisele Joycean, te apropii de Marcel și ale sale Căutari ale timpului pierdut proustian, dar și, mai ales spre final când aura riscului comportat de rătăcirile din titlul cărții capătă lumina aerisită a mirosurilor de bici, ud, curat, a prafului cald de pe birou și de pe dulap, sau vitrină, a ierbii, proaspăt udate de robinetul uitat pesemne deschis de norii bosumflați, sau recent cosite, uscate și aerisite și de soare și de pământul care n-o-mbrășișează strâns să crape, ci delicat și cu libertatea neatingerii de felul în care Limba salvată a lui Elias Canetti (scriitor cu cetățenie britanică, născut în Bulgaria, cu origini sefard(it)e, ce-a ales să scrie în limba germană, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1981) te face să te apropii de text, să intri în poveste și să ai curajul de a o trăi viu și autentic chiar atunci și acolo în timp ce cartea o citești, fără a avea vreo clipă preocuparea riscului la care totuși te expui, schimbând cumva ordinea evenimentelor din povestea în care intri. Autorul crede în tine, cititorul său și tocmai aici stă calitatea mare a călimarei care umple rezervorul stiloului ales de autor când începe actul scrierii cărții. Metafora rătăcirilor din carte ni se dezvăluie treptat și cu tempo dozat nici să șocheze, dar nici să plictisească, iar clapele pe care le atinge subtil și cu o grație care îngemănează și simțământul multidirecționat de Ana Barton, așa încât organele sale răspunzătoare de aceste funcționalități retapetează pe fundalul cărții o reechilibrare a meritelor pentru care, ca oameni suntem azi recunoscători radarelor noastre ce ne păstrează bine ancorați în mediul pe care-l împărțim ca un dat, nu ca pe o alegere ce ne-a fost cerută nouă de către cineva, cu toți cei din jurul nostru. Simți ca cititor ce a parcurs Jurământ de rătăcire și prin miros, pipăit/ atins, pus mâna – dar nu pe unde nu e cazul!- auzit, intuit altfel decât doar cum erai obișnuit s-o faci subordonându-și senzorii funcției vizuale, plăcându-ți doar formal, nu și în esențe, prezentarea mâncării, vestimentației cuiva, felul cum arată omul care cântă un hit ce-ți place, iar nu aprecierea muzicii ascultate să fie reperul. Și dacă de prea demult poate la nivel al conviețuirii, arta, cultura, mass media, și interacțiunea asta multidisciplinară face ca organul vizual să fie cam premeditat și cam fără o validă justificare bine argumentată avantajat de soartă, căci lui îi destinăm cuvinte-imagini, cuvinte-dorințe imediate ce comportă preluarea vizuală a mesajului, Ana Barton repune un merit echidistant între funcții trupești răspunzătoare de buna integrare a individului în mediul de viață, percepții, recepții, contact, interacțiune și fel de a o percepe așa încât să nu se nască prea abrupt sentimentul dislocării, înstrăinării, pierderii de sine pentru că, ce să vezi, mediul e cel la care n-ai cum te adapta sub niciun fel. Nu există așa ceva, iar Jurământ de rătăcire, face din ultima porțiune a titlului o teză de argumentație, învăluită artistic, prozaic, descriptiv și captivant și prin tehnica de construcție a dialogurilor ce refundamentează parole-ul, înviind termeni naturali practicii limbii în arealul mai restrâns al vieții vii și ferme de la țară, acolo unde de altfel s-a născut chiar viața, nu doar omul și societatea, care între timp s-a modernizat, s-a dezvoltat economic, s-a cam pervertit prin complicare și s-a urbanizat, rupând o legătură a omului cu natura, cu tradițiile și cu mediul său, odată cu mutatul la oraș, unde nu doar stilul, sau agenda personal-profesională mai încărcată și mai complicată devenindu-i viețuirea omului, omul n-are cum altfel să fie decât schimbat de cum era el odată, ci seva lui tinde prin multe interacțiuni cu noul, să accepte și involuntar influențe de care mai târziu greu se mai dezice, chiar de constată că nu-l prea reprezintă întrutotul. Citind-o pe Ana Barton cu toate rătăcirile despre care mă informa chiar în ziua lansării oficiale a cărții la om, în librăria Humanitas de la Cișmigiu, am experimentat o re-trăire a filmului Avatar, apropo de organe de simț responsabile de funcții prin care ca indivizi ne păstrăm echilibrul în mediul biotic, iar sinestezia pe care ca modalitate artistică ea o camuflează cu mult fler sub aura narativității vii sub toate vocile unui personaj-narator care-și pune viața pe tapet cu o naturalețe nemăsluită de nimic, nici de vreo temere sau prejudecată, nici socială, nici profesională, nici de încălcare a vreunui set de valori asimilabile vreunui rețetar dintr-un canon sau tiparniță literară, nimic din toate astea nu ne-o relevă altfel decât așa cum e, în toate ipostazele deodată, sau pe rând omul cu caracterul de Om, simțitor, artist înnascut sub toate formele sale de manifestare publică, indiferent care ar fi terenul de joacă, scena, foaia, covorul pentru dans și/sau altele, toate câte sunt. Prin romanul acesta am descoperit o lume, un univers, autentic, teribil sau monstruos de interesant, atrăgător, nu prin aura curiozității animate de inedit, ci de felul de a se arăta, de intensitatea arderii flăcării interioare ce nu e flamă, sau explozie, ci o sumă a celor două, cel puțin, calculată nici eu nu știu prea bine după care formulă matematică, asta pentru că da, mediile sunt mai multe și nici eu nu m-am situat într-o prea apropiată postură față de cifre și de numere, sau de operațiile cu a lor categorie. Ce e cert, e că frustrări, demoni, temeri, frici, căutări, disperări, toate ca optici de situare la un mediu predefinit eului care-l experimentează, se asumă, înțeleg, devoalează și la capătul căutărilor apare vocea celei mai sigure părți din toată complexa alcătuire a unui om, iar ea comportă dozaje de: voință, vreri multiple, pasiuni, talent multidirecționat fără a ostenta prin nimic, crez și mers mereu înainte cu fruntea sus, nu ca lipsă a unei alternative la o continuare dezirabilă opticii tale și acceptare a impersonalului Asta e, n-am ce face! Toate astea pe care le-am descoperit eu, plus, sunt sigur de asta, că mai sunt și altele o descriu pe Ana Barton, care scrie nu doar cu stiloul pe hârtie și așa-și naște romanele, scoțând ideile pe care le poartă mereu în cap, fiind în perfect acord idei-minte-gândire-analiză discursivă-supapă de transmis dinăuntru (din om) – afară (pe hărtie) lumea care o frământă pe omul Ana până ce nu iese de acolo și devin cuvintele prin ele însele, dar și prin topica lor poveștile și romanele cu semnatura ei. A fost o zi specială, cu încărcătură simbolică, nu doar prin biruința înscrisă în tiparul mentalului colectiv perpetuat de sfântul Gheorghe, ci chiar de atunci și dezvoltat ulterior parcurgerii textului cărții până la finalul ei, care asigură o promisiune, dă o certitudine reconfortantă, că zbaterea asta, focul acesta artistic roditor va arde pe mai departe pentru că e purificator și pentru instanța cotidiană a fiecăruia dintre noi, deopotrivă experimentatorii aceluiași mediu de viață, cu existențe la care ne raportăm diferit din multe perspective, fără a face din acest tip de diferențieri vreun pact cu intoleranța, ori lipsa punctelor de tangență asupra opticilor comune pe care le-am trăit poate cândva în decoruri asemănătoare.

[Maria · Rating 3 out of 5]

Nu stiu daca autorii romani mai beneficiaza sau nu de editori, dar cartea Anei Barton ar fi avut mare mare nevoie de unul. Si asta pentru ca, in mod evident, se pierde. Sunt atatea momente foarte vii si foarte frumoase, intrerupte de imaginea sau descrierea unui personaj care nu intereseaza deloc, nu aduce nimic povestii si nici noua. Sunt unele formulari atat de interesante si frumoase dar sunt sufocate de o multitudine de epitete si comparatii care bagatelizeaza totul.
N-am inteles ce rost avea ca protagonista sa fie actrita. Romanul are forma unor memorii. Inteleg ca autoarea a vrut sa se disocieze de niste momente, dar mentiunea “roman” cred eu ca ar fi fost suficienta. Asa, aceasta meserie inventata m-a deconectat complet, n-am crezut-o o secunda. Si nu cred nici ca un personaj care a suferit cat si ce a suferit protagonista, s-ar desemna cu usurinta “cea mai buna a unei generatii”. Nu mai zic ca exemplele de texte care chipurile o inspira pe protagonista sa-si scrie memoriile, sunt un artificiu literar mult prea grosolan pentru o autoare asa subtila cum e de regula Ana Barton.
Povestea de dragoste cu Horatiu mi-a placut dar e complet rupta de tot. Protagonista deja plecase de la bunici. Deja incercase sa moara. Ce sens are? De ce episodul asta si nu altul? La fel si episodul cu parfumurile, al carui sens pare sa fie justificarea numeroaselor referinte oldactive. Dar le-as fi acceptat si fara explicatiile acestea. Din contra, mi s-a parut ca au subliniat aceeasi grandomanie ce altfel pare atipica protagonistei.
Recunosc ca aveam asteptari mai mari. Romanul pastreaza inca prea multe elemente din volumele de proza scurta. Nu pare ceva unitar si nici deosebit de coerent. Ceea ce e pacat pentru ca atunci cand i se aliniaza astrele, Ana Barton e exceptionala.

[Caty · Rating 5 out of 5]

"...Pentru că eram copil, iar pe copil nu-l crestezi nici când greșește, inima lui nu-i răboj.”

Am descoperit-o pe Ana Barton într-o antologie de povestiri, unele bune si altele mai putin reusite, scrise de mai multi autori si mi-a ramas în suflet povestea scrisa de ea acolo, pe care am citit-o de 3 ori pana sa returnez cartea respectiva. Asta m-a facut sa îmi comand 3 carti scrise de Ana Barton.
Am oscilat intre 4 si 5 stelute pentru ca nu a avut suficienta cursivitate romanul, dar imi place scriitura foarte mult, disectia lucida pe care o face copilariei si adolescentei.
Cel mai mult mi-a placut imaginea pe care le-a creat-o bunicilor, icoanele copilariei, dar si modul de a scrie.

[Adriana · Rating 4 out of 5]

4.5

[Magda T · Rating 5 out of 5]

O surpriza grozava. O carte ca un balsam pentru suflet.

[Nicoleta-Cătălina Gal · Rating 4 out of 5]

Ai prins perioada copilaritului la tara, la bunici? Sau ti-au povestit parintii despre asta, dar nu ai inteles niciodata cum era sa te joci de dimineata pana seara sau cum era sa crezi ca bunicii iti sunt parinti?
E cartea pe care sa o citești dacă ai avut sau nu ai avut parinti la țară.
O citesti daca iti e dor de bunicii de la țară sau verile de acolo.
Si o citesti pentru obiceiuri romanesti ale stilul de viata al oamenilor care traiau fără masini de spalat si fara grijile social media.

[Oana S. · Rating 4 out of 5]

Flux al unei conştiinţe care se povesteşte pe sine atât de frumos şi atât de dureros că îţi lasă o tăietură pe care n-o mai lipeşte la loc „nici măcar pulpa de Făt-Frumos trecută niţel şi prin ciocul pajurei, în zbor”.
Nu epică bogată, complexă. O scriere-confesiune din perspectiva unei naratoare, femeie la treizeci de ani, actriţă celebră, care-şi (re)trăieşte stările-parfumuri, amintirile-rătăciri din zorii copilăriei rurale, cu oamenii importanţi din preajmă, prezenţe autentice, formatoare, ocrotitoare (bunicii-părinţi fiind emblematici), trecând prin anii şcolii, care au adus cu ei dezrădăcinarea dureroasă a copilului crescut de bunici la sat, smuls nenatural din acest pământ şi transplantat în mediul urban, ostil, alienant, alături de părinţii străini de copilul lor, fără deschideri empatice, ba chiar revărsând asupra acestuia cuvinte grele, rănind atroce şi de nelecuit, trăind cu toţii într-o atmosferă de conflict, frustrare şi neîmplinire.
Şi din această sciziune teribilă se naşte starea angoasantă pe care o transmite cartea: „«Acasa»-i una. Restul, rătăciri.” Nuanţe ale acestei pregnanţe sufleteşti sunt surprinse pe parcursul confesiunii, legate strâns de „înfricoşătoarea logodnă” a vieţii cu moartea - vina, complexele, alienarea, nevoia şi neputinţa împărtăşirii unei iubiri vii, constante, ciclotimia, atracţia sinuciderii -, determinând destinul tragic al „rătăcitoarei veşnice”.
Deşi nu predomină senzaţia de conectare la un univers epic bine strcturat, cu atributele de rigoare, universul conştiinţei este puternic marcat de câteva personaje complex conturate (bunicul, bunica, mama, tata) şi altele, caracterizate prin mai puţine tuşe, dar nu mai puţin sigure şi pregnante (străbunica, prietenul de joacă Codruţ, Horaţiu-primul iubit, fratele mijlociu, fratele mic ş.a.). De asemenea, substanţa epică e consolidată de tablouri vii ale copilăriei la sat şi de episodul adolescentin al primei experienţe intime, consumate intens în braţele naturii, episod conturat puternic senzorial, urmat de fluxul frământărilor interioare.
A fost revelatorie pentru mine perspectiva unei minţi contemporane asupra universului rural (având în minte doar viziunile clasicilor Creangă, Slavici, Rebreanu, Preda), cu accent pe legăturile de familie şi pe străpungerile unei conştiinţe în formare. Am remarcat şi unele elemente de biografie ale scriitoarei inserate în ţesătura ficţiunii, aspect care sporeşte taina scriiturii. Toate aceastea se reflectă în limbajul scriitoarei, atent cumpănit, elegant, dar şi colorat pe alocuri :) Are Ana Barton un stil fermecător de a îmbina termeni şi expresii populare, regionalisme, expresii injurioase, ludice, iscusite, cu reflecţii stilate, în termeni livreşti, neologici, curaţi, nuanţaţi. E o desfătare scrisul Anei Barton! E o bucurie această carte, dar şi o însoţire dureroasă. Împărtăşire, îmbogăţire, empatie, comuniune.

[Luminiţa Cristina · Rating 4 out of 5]

Spre deosebire de primele doua carti (Prospect de femeie si Mamifer) cartea aceasta mi s-a parut trista. Nu am inteles daca asta a fost si intentia, insa cu siguranta a reusit sa trezeasca in mine sentimente asemanatoare avute in adolescenta si chiar si in prezent. Mi-a placut in mod deosebit scena cu "pianul", prima experienta senzoriala alaturi de un baiat. In aceeasi seara am facut dragoste cu sotul meu ca si cum ne-am fi cunoscut in liceu... :)