What do you think?
Sách của bạn tôi
Sách của bạn tôi là một trong những tác phẩm tự truyện nổi tiếng của Anatole France viết về thời thơ ấu. Câu chuyện của chú bé Pierre với những mối quan hệ tuổi thơ, những kỷ niệm với bạn đồng trang lứa, với giáo viên và trường lớp, những nhân vật đã đi qua tuổi thơ của chú như một ánh sáng huyền diệu kỳ bí in vào tâm hồn chú một hình ảnh đẹp không thể phai mờ.
Phần tiếp theo của câu chuyện là khi chú bé Pierre lớn, lúc này Pierre đã trở thành cha và để ý quan sát những cử chỉ, động tác của cô con gái nhỏ.
Với Sách của bạn tôi, Anatole France đã viết nên những trang văn tuyệt tác, rất duyên dáng và hấp dẫn, đầy những nhạc điệu gợi cảm… khiến người ta không thể không dừng lại, im lặng, bồi hồi với những kỷ niệm đẹp nơi tuổi thơ đã đi qua.
Năm 1921, Anatole France được trao giải Nobel Văn học bởi “những tác phẩm xuất sắc mang phong cách tinh tế, chủ nghĩa nhân văn sâu sắc và khí chất Gauloir đích thực”.
Phần tiếp theo của câu chuyện là khi chú bé Pierre lớn, lúc này Pierre đã trở thành cha và để ý quan sát những cử chỉ, động tác của cô con gái nhỏ.
Với Sách của bạn tôi, Anatole France đã viết nên những trang văn tuyệt tác, rất duyên dáng và hấp dẫn, đầy những nhạc điệu gợi cảm… khiến người ta không thể không dừng lại, im lặng, bồi hồi với những kỷ niệm đẹp nơi tuổi thơ đã đi qua.
Năm 1921, Anatole France được trao giải Nobel Văn học bởi “những tác phẩm xuất sắc mang phong cách tinh tế, chủ nghĩa nhân văn sâu sắc và khí chất Gauloir đích thực”.
257 pages, Paperback
First published January 1, 1885
About the author
Anatole France
1,799 books583 followersFrench critic Anatole France, pen name of Jacques Anatole François Thibault wrote sophisticated, often satirical short stories and novels, including
Penguin Island
(1908), and won the Nobel Prize of 1921 for literature.
Anatole France began his career as a poet and a journalist. From 1867, he as a journalist composed articles and notices.
In 1869, Le Parnasse Contemporain published La Part de Madeleine of his poems. In 1875, he sat on the committee in charge of the third such compilation. He moved Paul Verlaine and Stéphane Mallarmé aside.
Skeptical old scholar Sylvester Bonnard, protagonist of famous Le Crime de Sylvestre Bonnard (1881), embodied own personality of the author. The academy praised its elegant prose.
Anatole France in La Rotisserie de la Reine Pedauque (1893) ridiculed belief in the occult and in Les Opinions de Jerome Coignard (1893) captured the atmosphere of the fin de siècle.
People elected him to the Académie française in 1896.
People falsely convicted Alfred Dreyfus, a Jewish army officer, of espionage. Anatole France took an important part in the affair, signed manifesto of Émile Zola to support Dreyfus, and authored Monsieur Bergeret in 1901.
After the nearsighted Abbot Mael baptized the animals in error, France in later work depicts the transformation into human nature in 1908.
People considered most profound La Revolte des Anges (1914). It tells of Arcade, the guardian angel of Maurice d'Esparvieu. Arcade falls in love, joins the revolutionary movement of angels, and towards the end recognizes the meaningless overthrow of God unless "in ourselves and in ourselves alone we attack and destroy Ialdabaoth."
People awarded him "in recognition of his brilliant literary achievements, characterized as they are by a nobility of style, a profound human sympathy, grace, and a true Gallic temperament" in 1921.
In 1922, the Catholic Church put entire works of France on the Index Librorum Prohibitorum (Index of Prohibited Books).
He died, and people buried his body in the Neuilly-sur-Seine community cemetery near Paris.
Anatole France began his career as a poet and a journalist. From 1867, he as a journalist composed articles and notices.
In 1869, Le Parnasse Contemporain published La Part de Madeleine of his poems. In 1875, he sat on the committee in charge of the third such compilation. He moved Paul Verlaine and Stéphane Mallarmé aside.
Skeptical old scholar Sylvester Bonnard, protagonist of famous Le Crime de Sylvestre Bonnard (1881), embodied own personality of the author. The academy praised its elegant prose.
Anatole France in La Rotisserie de la Reine Pedauque (1893) ridiculed belief in the occult and in Les Opinions de Jerome Coignard (1893) captured the atmosphere of the fin de siècle.
People elected him to the Académie française in 1896.
People falsely convicted Alfred Dreyfus, a Jewish army officer, of espionage. Anatole France took an important part in the affair, signed manifesto of Émile Zola to support Dreyfus, and authored Monsieur Bergeret in 1901.
After the nearsighted Abbot Mael baptized the animals in error, France in later work depicts the transformation into human nature in 1908.
People considered most profound La Revolte des Anges (1914). It tells of Arcade, the guardian angel of Maurice d'Esparvieu. Arcade falls in love, joins the revolutionary movement of angels, and towards the end recognizes the meaningless overthrow of God unless "in ourselves and in ourselves alone we attack and destroy Ialdabaoth."
People awarded him "in recognition of his brilliant literary achievements, characterized as they are by a nobility of style, a profound human sympathy, grace, and a true Gallic temperament" in 1921.
In 1922, the Catholic Church put entire works of France on the Index Librorum Prohibitorum (Index of Prohibited Books).
He died, and people buried his body in the Neuilly-sur-Seine community cemetery near Paris.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 26 of 26 reviews
October 20, 2023
Delightful. thought provoking and amusing are the words that describe Anatole France's writing. If you have not yet read this Pulitzer Prize winner of 1921, you should.
I have a new way of judging book. Those that intrigue, amuse and charms us when reading sections multiple times deserve extra stars. This is one such book!
The author remembers events in his childhood. Children are perceptive!In any case, this author was.
The book has two parts. In the second, the author speaks of his daughter, the value of imagination and folk tales. I prefer the first iver the second part.
Great metaphors peppar the prose.
I have a new way of judging book. Those that intrigue, amuse and charms us when reading sections multiple times deserve extra stars. This is one such book!
The author remembers events in his childhood. Children are perceptive!In any case, this author was.
The book has two parts. In the second, the author speaks of his daughter, the value of imagination and folk tales. I prefer the first iver the second part.
Great metaphors peppar the prose.
September 17, 2016
This book of childhood memoirs is quite poignant and a truly wonderful read. Ah, to have been a child growing up at ease in 19th century Paris. The sense of wonder is extraordinary. This book, full of humor and delight, is a cure for unhappiness.
March 31, 2016
Một quyển sách rất hay về trẻ thơ và những gì liên quan đến chúng. Có vài chương khá nặng và khó hiểu (không biết có phải do người dịch hay do bản thân tác phẩm). Có lẽ tôi sẽ đọc lại nếu có được bản sách in hoàn chỉnh
February 11, 2021
توقع یک اتوبیگرافی معرکه در حد کلمات و آدم اول و ... داشتم . که خب نبود. این کتاب مجموعه ای از خاطرات پراکنده آناتول فرانس هست که شیرینی های خودش رو داره .
یک داستان و یا زندگی نامه ی یک دست نیست .
فکر نمی کنم دلش میخواست این مجموعه بصورت کتاب چاپ بشه ...ولی خب تجارت از روی همه چی رد میشه ...
یک داستان و یا زندگی نامه ی یک دست نیست .
فکر نمی کنم دلش میخواست این مجموعه بصورت کتاب چاپ بشه ...ولی خب تجارت از روی همه چی رد میشه ...
January 18, 2015
Un agréable voyage en arrière vers l'âge d'innocence à travers ce travail autobiographique relatant l'enfance bourgeoise d'Anatole France. Malgré la spécificité du cadre (Paris du 19ème siècle), certaines expériences humaines restent universelles et c'est par cela que cet ouvrage m'a touchée. Anatole est très nostalgique et semble même obsédé par cet âge où l'imagination nourrit la passion de la vie et l'insouciance donne un sentiment de liberté que l'homme ne retrouve plus à l'âge adulte à force de vouloir être raisonnable et responsable. Il est assez poétique dans son récit et Pierre (le personnage autobiographique) en devient extrêmement attendrissant. C'est une idée qu'on retrouvera tout au long du livre mais j'aime particulièrement ce petit passage où Anatole parle de sa fille Suzanne :
Au total, rien de particulièrement extraordinaire mais ça reste quand même agréable. 3.5/5
C'est même cela qui rend Suzanne admirable. Les petits enfants vivent dans un perpétuel miracle ; tout leur est prodige ; voilà pourquoi il y a une poésie dans leur regard. Près de nous, ils habitent d'autres régions que nous. L'inconnu, le divin inconnu les enveloppe.
Au total, rien de particulièrement extraordinaire mais ça reste quand même agréable. 3.5/5
November 3, 2022
Thiệt, chán top 10 luôn!
December 10, 2012
I decided I needed to start improving my French again so on Wednesday Bill and I headed to the European bookshop and I picked up some "easy to read" French books and graphic novels. This was the easiest band they had, suitable for people with a vocabularly of 600 words. While in the past I've managed to read actual French novels it's been quite a few years and thought I'd better start simply. This was lovely book with nice illustrations giving vocabularly words for the nouns within the story, and French definitions of the harder words. It was a really nice way to get back into French. I read it through twice. The first time without looking things up to just try and get the gist of the story the secound time through, looking up vocabulary and trying to understand everything. The book is three stories from Pierre Noziere. The first is about neighbours he used to visit when he was little. A woman in white who was married to a man in China, that he didn't like, and how he pretended to be her "little husband" and met her years later at a ball. The second confused me a bit as it kept referencing the sons of Edward and I had to explain that they meant the Princes in the tower who were killed. The third was about the death of his grandmother and visiting her at the funeral home. It was the easiest of the three stories. But then perhaps I'm just more used to death... They were nice stories and the little book was a good study aid. I've got a couple more in the same series and am looking forward to reading them.
December 29, 2018
Ce livre était dans ma bibliothèque depuis très longtemps et je n'ai jamais l'idée de le lire mais, j'ai décidé alors de lire dans ces vacances. Et quand je l'ai lu, je l'ai vraiment aimé. C'est un très beau livre des souvenirs d'enfance et des précieux leçons de vie.
August 18, 2012
A very good book about childhood!
August 23, 2013
dulceață de carte
December 13, 2015
C'est pas facile que je le pensais mais ça vaut le labeur de la lecture.
November 28, 2017
This book is a little bit boring.
Ez a könyv kissé unalmas.
Ez a könyv kissé unalmas.
October 6, 2021
Oamenii care mi-au spus că nu-şi mai amintesc nimic din cei dintâi ani ai copilăriei m-au surprins tare mult. Cât despre mine, am păstrat amintiri vii încă de pe timpul când nu eram decât un copil mic de tot. E adevărat că nu sunt decât imagini izolate, dar care, tocmai de aceea, se desprind cu mai multă strălucire pe un fundal obscur şi misterios. Cu toate că sunt încă destul de departe de bătrâneţe, amintirile acestea, deosebit de dragi, îmi vin parcă dintr-un trecut nespus de îndepărtat, îmi închipui că lumea era atunci la măreţele sale începuturi, învăluită toată în cele mai fragede culori. Dacă aş fi un sălbatic, aş crede că lumea e tot atât de tânără ca şi mine sau, dacă vreţi, tot atât de bătrână. Dar, din nenorocire, nu sunt deloc sălbatic. Am citit multe cărţi despre vechimea pământului şi originea speciilor şi compar, cu melancolie, scurta durată a indivizilor cu lunga durată a speciilor. Ştiu, prin urmare, că nu demult aveam pătuţul meu cu plasă, într-o cameră mare dintr-o casă veche şi foarte dărăpănată, care a fost dărâmată apoi pentru a face loc noilor clădiri ale Şcolii de Belle-Arte.
Acolo locuia tatăl meu, un modest medic şi un mare colecţionar de curiozităţi ale naturii. Cine a spus oare că cei mici n-au memorie? Mai am în faţa ochilor camera, tapetată în verde, cu desene, şi drăguţa gravură, în culori, care reprezenta, după cum am aflat mai târziu, pe Virginie trecând, pe braţele lui Paul, vadul Râului Negru. Am trecut în această cameră prin aventuri extraordinare.
După cum v-am spus, aveam un pătuţ cu plasă care stătea toată ziua într-un colţ şi pe care mama îl aşeza în fiecare noapte în mijlocul camerei, desigur, ca să fie mai aproape de patul ei, ale cărui perdele imense mă umpleau de teamă şi de admiraţie. Era o poveste întreagă cu culcatul meu. Nu mergea fără rugăminţi, lacrimi, îmbrăţişări. Dar nu numai atât: cum mă vedeam în cămaşă, o luam la picior iepureşte.
Mama mă scotea de sub vreo mobilă ca să mă bage din nou în pat. Era vesel de tot.
Dar abia mă culcam, că nişte inşi cu totul străini de familia mea începeau să-mi dea târcoale. Aveau nasuri ca ciocurile de barză, mustăţi zbârlite, burţi ţuguiate şi picioare cu pinteni de cocoş. Se arătau numai din profil, cu un ochi rotund în mijlocul obrazului şi mergeau în şir, unul după altul, ţinând în mână mături, suliţe, chitare, seringi şi câteva instrumente necunoscute. Urâţi cum erau, n-ar fi trebuit să se arate; dar ce-i al lor, e al lor: se strecurau fără zgomot de-a lungul pereţilor şi niciunul din ei, nici cel mai mic, care mergea la urmă şi avea un petic în fundul pantalonilor, n-a făcut niciodată vreun pas spre patul meu. Era vădit că o forţă îi ţinea lipiţi de pereţii pe lângă care se strecurau şi că nu aveau o grosime apreciabilă. Asta mă liniştea puţin: de altfel, stăteam de veghe. Vă închipuiţi că într-o asemenea tovărăşie nu poţi închide ochii, îi ţineam deschişi. Şi totuşi (altă minune), deodată, mă regăseam în camera inundată de soare, unde n-o vedeam decât pe mama, într-un capot roz, neputând să-mi dau seama cum noaptea, împreună cu monştrii ei, dispăruseră.
Acolo locuia tatăl meu, un modest medic şi un mare colecţionar de curiozităţi ale naturii. Cine a spus oare că cei mici n-au memorie? Mai am în faţa ochilor camera, tapetată în verde, cu desene, şi drăguţa gravură, în culori, care reprezenta, după cum am aflat mai târziu, pe Virginie trecând, pe braţele lui Paul, vadul Râului Negru. Am trecut în această cameră prin aventuri extraordinare.
După cum v-am spus, aveam un pătuţ cu plasă care stătea toată ziua într-un colţ şi pe care mama îl aşeza în fiecare noapte în mijlocul camerei, desigur, ca să fie mai aproape de patul ei, ale cărui perdele imense mă umpleau de teamă şi de admiraţie. Era o poveste întreagă cu culcatul meu. Nu mergea fără rugăminţi, lacrimi, îmbrăţişări. Dar nu numai atât: cum mă vedeam în cămaşă, o luam la picior iepureşte.
Mama mă scotea de sub vreo mobilă ca să mă bage din nou în pat. Era vesel de tot.
Dar abia mă culcam, că nişte inşi cu totul străini de familia mea începeau să-mi dea târcoale. Aveau nasuri ca ciocurile de barză, mustăţi zbârlite, burţi ţuguiate şi picioare cu pinteni de cocoş. Se arătau numai din profil, cu un ochi rotund în mijlocul obrazului şi mergeau în şir, unul după altul, ţinând în mână mături, suliţe, chitare, seringi şi câteva instrumente necunoscute. Urâţi cum erau, n-ar fi trebuit să se arate; dar ce-i al lor, e al lor: se strecurau fără zgomot de-a lungul pereţilor şi niciunul din ei, nici cel mai mic, care mergea la urmă şi avea un petic în fundul pantalonilor, n-a făcut niciodată vreun pas spre patul meu. Era vădit că o forţă îi ţinea lipiţi de pereţii pe lângă care se strecurau şi că nu aveau o grosime apreciabilă. Asta mă liniştea puţin: de altfel, stăteam de veghe. Vă închipuiţi că într-o asemenea tovărăşie nu poţi închide ochii, îi ţineam deschişi. Şi totuşi (altă minune), deodată, mă regăseam în camera inundată de soare, unde n-o vedeam decât pe mama, într-un capot roz, neputând să-mi dau seama cum noaptea, împreună cu monştrii ei, dispăruseră.
July 1, 2024
C'est étrange comment il existe des écrivains qui nous incite à lire et à relire leurs phrases, sans comprendre leurs propos. Pourtant, leur langue est bien simple, bien qu'elle se distingue par un charme surprenant qui l'éleva au degré da la langue des anges.
Ainsi, et dès les premières pages de "Le Livre de mon Ami", j'aurai un sentiment de familiarité. Ce n'est pas parce que je l'ai lu pendant mon enfance, ni à cause de l'histoire inoubliable de "La Dame en Blanc". Mais, il s'agit d'une similarité surprenante entre lui et Proust.
Pourtant, cette ressemblance ne réside point dans la langue, ni dans le style. Elle se consacre aux des idées.
"Ce petit bonhomme est une ombre; c'est l'ombre du moi que j'étais il y a vingt-cinq ans. Vraiment, il m'intéresse, ce petit: quand il existait, je ne me souciais guère de lui; mais, maintenant qu'il n'est plus, je l'aime bien. Il valait mieux, en somme, que les autres moi que j'ai eus après avoir perdu celui-là".
Le titre "Livre de mon Ami" laisse prétendre que France récupère les souvenirs d'un ami cher. Cependant, Pierre Nozière reste le double autobiographique de l'écrivain qui lui permet d'évoquer plus facilement ces événements. C'est ainsi que l'ouvrage représente des fragments intermittents de l'enfance d'Anatole France à travers l'évocation de différentes scènes de sa vie. Il s'agit d'un mélange intense entre souvenirs intimes, anecdotes personnelles et méditations sur l'humanité et la lecture.
L'œuvre s'ouvre par un vers de Dante tiré de "La Divine Comédie": "Nel mezzo del cammin di nostra vita" (que France traduit par "Au milieu du chemin de la vie"). Le narrateur est douillettement installé au coin d'un feu, par une nuit d'hiver, un 31 décembre 188...; dans la chambre voisine dorment une femme et deux enfants, et cette présentation se conclut par "J'écris mes souvenirs d'enfance et c'est POUR VOUS TROIS."
Ainsi, il se peut que quelques lecteurs confondent cet ouvrage avec le roman autobiographique ou même l'autobiographie. Cependant, il n'est ni l'un ni l'autre. L'ouvrage est devisé en des textes, ne souciant guère d'un fil narratif qui relie les événements.
F. Z. Baidada.
Ainsi, et dès les premières pages de "Le Livre de mon Ami", j'aurai un sentiment de familiarité. Ce n'est pas parce que je l'ai lu pendant mon enfance, ni à cause de l'histoire inoubliable de "La Dame en Blanc". Mais, il s'agit d'une similarité surprenante entre lui et Proust.
Pourtant, cette ressemblance ne réside point dans la langue, ni dans le style. Elle se consacre aux des idées.
"Ce petit bonhomme est une ombre; c'est l'ombre du moi que j'étais il y a vingt-cinq ans. Vraiment, il m'intéresse, ce petit: quand il existait, je ne me souciais guère de lui; mais, maintenant qu'il n'est plus, je l'aime bien. Il valait mieux, en somme, que les autres moi que j'ai eus après avoir perdu celui-là".
Le titre "Livre de mon Ami" laisse prétendre que France récupère les souvenirs d'un ami cher. Cependant, Pierre Nozière reste le double autobiographique de l'écrivain qui lui permet d'évoquer plus facilement ces événements. C'est ainsi que l'ouvrage représente des fragments intermittents de l'enfance d'Anatole France à travers l'évocation de différentes scènes de sa vie. Il s'agit d'un mélange intense entre souvenirs intimes, anecdotes personnelles et méditations sur l'humanité et la lecture.
L'œuvre s'ouvre par un vers de Dante tiré de "La Divine Comédie": "Nel mezzo del cammin di nostra vita" (que France traduit par "Au milieu du chemin de la vie"). Le narrateur est douillettement installé au coin d'un feu, par une nuit d'hiver, un 31 décembre 188...; dans la chambre voisine dorment une femme et deux enfants, et cette présentation se conclut par "J'écris mes souvenirs d'enfance et c'est POUR VOUS TROIS."
Ainsi, il se peut que quelques lecteurs confondent cet ouvrage avec le roman autobiographique ou même l'autobiographie. Cependant, il n'est ni l'un ni l'autre. L'ouvrage est devisé en des textes, ne souciant guère d'un fil narratif qui relie les événements.
F. Z. Baidada.
April 23, 2021
Grand-maman était frivole ; grand-maman avait une morale facile ; grand-maman n'avait pas plus de piété qu'un oiseau. Il fallait voir le petit œil rond qu'elle nous faisait quand, le dimanche, nous partions, ma mère et moi, pour l'église. Elle souriait du sérieux que ma mère apportait à toutes les affaires de ce monde et de l'autre. Elle me pardonnait facilement mes fautes, et je crois qu'elle était femme à en pardonner de plus grosses que les miennes.
Si l'erreur paraissait absurde à tout le monde, personne ne se tromperait. C'est le sens commun qui donne lieu à tous les faux jugements. Le sens commun nous enseigne que la terre est fixe, que le soleil tourne autour et que les hommes qui vivent aux antipodes marchent la tête en bas. Défiez-vous du bon sens. C'est en son nom qu'on a commis toutes les bêtises et tous les crimes.
Si l'erreur paraissait absurde à tout le monde, personne ne se tromperait. C'est le sens commun qui donne lieu à tous les faux jugements. Le sens commun nous enseigne que la terre est fixe, que le soleil tourne autour et que les hommes qui vivent aux antipodes marchent la tête en bas. Défiez-vous du bon sens. C'est en son nom qu'on a commis toutes les bêtises et tous les crimes.
April 5, 2022
Viết hay lắm, có những đoạn đọc cứ cười tủm tỉm, đùa một cách rất có duyên. Lúc đầu cứ tưởng sách cho thiếu nhi loáng cái là xong mà lúc bập vào thì đọc không nhanh nổi. Đáng ra đánh 5* nhưng dịch thuật còn những chỗ tối nghĩa, lủng củng, đôi khi đánh dấu câu chưa đúng chỗ. Mình đọc bản năm 2009, bản tái lại sau này có khi đã được sửa lỗi, nhưng mình nghi lắm.
May 21, 2021
apparently this was a university level french book so i didnt understand shit which was, well, lovely.
from what i did get, it was interesting.
from what i did get, it was interesting.
August 17, 2022
Dante commence la première cantate de La Divine Comédie 5+
November 19, 2022
Lúc đầu đọc chưa thấy hay, cộng với phải dừng lại soát chính tả ebook. Sau lại thấy ngược lại vì tác giả dùng ngôn ngữ đặc biệt để viết.
July 31, 2024
Oh what a delight
Read
October 26, 2024Une très belle analyse inattendue sur la mythologie, les comptes de fées et l’intelligence enfantine….
December 6, 2013
Het eerste deel is van de bovenste plank; het tweede deel goed, het laatste (slechts enkele bladzijden), naar mijn gevoel, middelmatig maar niet oninteressant.
"Les mémoires sont un genre éternel qui intéressera toujours le lecteur, par sympathie. Les souvenirs d’enfance sont les plus beaux, embellis par les années, lyrisés par la maturité. Quoiqu’on écrive, c’est toujours pour soi-même, rien n’est plus subjectif que le souvenir. Proust le montrera quelques décennies plus tard, mais c’est déjà en germe dans les débats littéraires du temps d’Anatole France.
Les souvenirs d’enfance de l’auteur sont multiples. Les aventures de grand-mère Nozière pendant la Terreur font partie de l’Histoire, mais aussi de la famille et de l’imagination d’enfant qui les reçoit. Les contes de fées sont pour tous, nés de chaque civilisation même, mais ils sont aussi destinés à l’enfant particulier qui les écoute. Tout comme les gravures grotesques de Jacques Callot qui font faire des cauchemars, premier souvenir conscient de l’auteur."
"Les mémoires sont un genre éternel qui intéressera toujours le lecteur, par sympathie. Les souvenirs d’enfance sont les plus beaux, embellis par les années, lyrisés par la maturité. Quoiqu’on écrive, c’est toujours pour soi-même, rien n’est plus subjectif que le souvenir. Proust le montrera quelques décennies plus tard, mais c’est déjà en germe dans les débats littéraires du temps d’Anatole France.
Les souvenirs d’enfance de l’auteur sont multiples. Les aventures de grand-mère Nozière pendant la Terreur font partie de l’Histoire, mais aussi de la famille et de l’imagination d’enfant qui les reçoit. Les contes de fées sont pour tous, nés de chaque civilisation même, mais ils sont aussi destinés à l’enfant particulier qui les écoute. Tout comme les gravures grotesques de Jacques Callot qui font faire des cauchemars, premier souvenir conscient de l’auteur."
May 7, 2016
” Avec la science et l`amour, on fait le monde.
J`ai deviné que les etres n'étaient que des images changeants dans l'universelle illusion, et j'ai été dès lors enclin à la tristesse, à la douceur et à la pitié.
L`école en plein vent m`ensigna, comme vous voyez, de hautes sciences: L`école domestique me fut plus profitable encore Les repas en famille, si doux quand les carafes sont claires, la nappe blanche et les visages tranquilles, le dîner de chaque jour avec sa causerie familière, donnent à l`enfant le gout et l`intelligence des choses de la maison, des choses humbles et saintes de la vie. S`il a le bonheur d`avoir des parents intelligentes et bons, les propos de table qu`il entend lui donnent un sens juste et le gout d`aimer. Oh! la bonne école que l`école de la maison!
Car les enfants apprécient avec une parfaite justesse la valeur morale de leurs maitres. ”
J`ai deviné que les etres n'étaient que des images changeants dans l'universelle illusion, et j'ai été dès lors enclin à la tristesse, à la douceur et à la pitié.
L`école en plein vent m`ensigna, comme vous voyez, de hautes sciences: L`école domestique me fut plus profitable encore Les repas en famille, si doux quand les carafes sont claires, la nappe blanche et les visages tranquilles, le dîner de chaque jour avec sa causerie familière, donnent à l`enfant le gout et l`intelligence des choses de la maison, des choses humbles et saintes de la vie. S`il a le bonheur d`avoir des parents intelligentes et bons, les propos de table qu`il entend lui donnent un sens juste et le gout d`aimer. Oh! la bonne école que l`école de la maison!
Car les enfants apprécient avec une parfaite justesse la valeur morale de leurs maitres. ”
October 19, 2013
Magnifiques histoires d'une enfance bourgeoise dans le 19ème siècle parisien. Les souvenirs de Pierre sont sans aucun doute en grande partie ceux d'Anatole France qui nous livre des anecdotes racontées avec un humour facétieux dont on ne se lasse à aucun moment.
Les chapitres consacrés à l'enseignement et à son ami Fontanet - futur secrétaire d'état - sont emplis d'un humour plein d'ironie, comme par exemple le chapitre consacré à l'Abbé, ambassadeur de Dieu sur terre, et au sort qui lui est réservé au moment de la remise de prix.
Les chapitres consacrés à l'enseignement et à son ami Fontanet - futur secrétaire d'état - sont emplis d'un humour plein d'ironie, comme par exemple le chapitre consacré à l'Abbé, ambassadeur de Dieu sur terre, et au sort qui lui est réservé au moment de la remise de prix.
January 27, 2014
Най-прекрасната книга на моето детство.
Displaying 1 - 26 of 26 reviews