Emoționantă tocmai pentru că nu încearcă să smulgă lacrimi cititorului, ci doar să schițeze un portret cît mai fidel, folosind mai multe „creioane”: al tatălui, al specialiștilor în autism, al prietenilor, al mamei etc.
Cîteva citate:
Dostoievski spunea, memorabil, că infernul e un loc unde nu se poate suferi. Poate că vocația cea mai profundă a suferinței – a suferinței în obiectivitate – e într-adevăr paradisiacă.
Lectura e totdeauna inadecvată când devine lectură de sine. Înfășurăm lucrurile pe care le citim – nu la întâmplare, totuși – în imagini și gânduri care sunt numai și numai ale noastre, dar pe care textul, un text de preferință „clasic”, generos în strictețea lui, le sugerează.
...proza lui Nabokov ar putea fi expresia unui anumit autism lingvistic care respinge categoric lumea în dimensiunea ei tacită și, în acest sens, observația lui Kingsley Amis despre „stridența calamburului” („the din of the pun”) în scrisul nabokovian este justificată. Stilul lui Amis însuși e opusul complet al celui nabokovian: colocvial, idiomatic, informal, cu un grad de auto-referențialitate aproape de zero, activând în schimb tot timpul în cititor imaginația dimensiunii tacite a comunicării. Cazul lui Nabokov mi se pare a fi într-o anumită măsură cel al unui autism al abundenței (dublat de un geniu al metaforei senzuale).
Sensul lui medical actual, precizat după Kanner și dezvoltat după aceea, e rezumat în triada de deficiențe a Lornei Wing, în domeniul comunicării (dificultăți de limbaj), în domeniul socializării (dificultăți de a interpreta limbaje neverbale, priviri, gesturi în context etc.) și în domeniul imaginației (greutăți în a înțelege jocuri simbolice simple, de tipul pretend, „ce-ar fi dac-ar fi”, adică asumarea de roluri, incapacitatea de a transforma imaginativ ceva în altceva, o buturugă într-un cal, o scorbură într-un castel magic, o sferă modelată din lut într-o prăjitură etc. precum și incapacitatea de a iniția acțiuni, jocuri, căutări aventuroase etc.).
Aș spune că elementele inteligenței de tip masculin pot fi recunoscute în autism tot așa cum trăsăturile caracteristice ale unei fețe se pot recunoaște într-o caricatură. Numai că aici caricatura nu mai este o glumă, ci, întrupată, este vie și dureroasă, atât pentru cel direct afectat, cât și pentru familia sa imediată. Îmi amintesc de ce-mi spunea pe vremuri Tudor Vianu, profesorul meu, și anume că „nebunia este măsura riscurilor pe care și le-a luat inteligența omului”. Aceste riscuri se regăsesc și în caricatura inteligenței de tip masculin pe care Asperger o recunoaște în autiști.
Că viața este un miracol, nu mă îndoiesc. Dar nu mă pot îndoi nici că acest miracol generează nenumărate tragedii statistice – și totodată certitudinea morții. Se poate deci spune că viața este un „miracol absurd”, un miracol care nu dovedește nimic? Sau e de preferat o viziune teologică ce transformă absurdul în mister? Desigur, acestea sunt întrebări prostești – formularea lor poate fi rafinată spre a le da o anumită „demnitate” filosofică – dar ele sunt în același timp sfâșietor de prezente, de intense, de neînlăturat.