„În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare. Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, o cosmică, incomprehensibilă explozie. Îmi dau seama că pentru a trăi ai nevoie de energia inconştientă de a aştepta ceva, oricât de nedefinit. Când viitorul încetează să existe propriu-zis (de fapt, el nu există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să-ţi creezi microaşteptări. Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale. E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător.“ (Matei CĂLINESCU)
Matei Călinescu was a Romanian literary critic and professor of comparative literature at Indiana University, in Bloomington, Indiana. He attended the Ion Luca Caragiale High School in Bucharest, taking his diploma in 1952. He emigrated from Romania to the United States in 1973. Emeritus Professor at Indiana University. He lived with his wife in Bloomington, Indiana.
O lectură răscolitoare, incomodă, lucidă, tristă, cerebrală. Specială. Greu de citit, greu de simțit tot din paginile ei, senzație personală de gol în stomac uneori. Un jurnal al lui Matei Călinescu despre a trăi, intens și demn, luptând cu cancerul, despre a-ți dimensiona viitorul pe principiul „one day at a time”, despre a filozofa despre finitudinea vieții tale. Se spune că învățăm să trăim, dar niciodată nu aflăm lecția cum să murim. Matei Călinescu și-a derulat mosorul ultimelor zile trăind în cărți, muzică, natură și amintiri despre prieteni scrise cu acribie în paginile „Ieșirii din timp”. Cred că a găsit secretul trecerii dincolo rămânând nemuritor în pagini de carte.
He died in 2009. I have been reading quite a number of journals for the past month. I have to say that this was the first that covered a period of time in which I have been alive, too: 2004-2009.
Matei Calinescu is a staple for the Romanian theory of literature. This journal was written in Romanian (as this review should have been) and I think that it served as a last bridge between his last years of life in America and his home country in which he was born in 1934.
I can`t say that there is something of remarkable importance between these pages that would justify your immediate reading of it. He talked about the premature death of his son (that had autism an died because of a seizure), about his conversations with some of his closest friends (Ion Vianu and Mircea Ivănescu), his readings, his walks in the park with his wife and, to not avoid the big elephant in the room, about his treatments (he had stage four cancer) that exhausted him and made him question the meaning of life and the sense in death. He often surprised himself with the question of why was he reading so much philosophy and memorialist writings as his days began to be counted.
I have read his journal because I have to read for school another one of his books: Rereading So it happened that as I was scrolling the site that had the collection of books that bore his name I stumbled upon this one. I had to read just the first page to know that his voice is kind and pleasant enough and as a consequence it would do me good to read him.
This journal was my bed reading for three nights straight. They are the musings of an old man that had the talent, the time and the ambition to pen down his thoughts while the world crumbled around him.
„Ziua e lungă tot timpul” (pag 350) Am citit romanul lui Matei Călinescu (singurul, de altfel) „Viața și opera lui Zacharias Lichter” acum muuuulți ani - mi-a plăcut mult. Cred că, pe vremea aceea, autorul ar fi zis despre zi că e scurtă tot timpul. O vreme nu s-a mai găsit nimic scris de el, scriitorii plecați din România socialistă plecau și din librării. A reapărut în anii 90, cu „Cele cinci fețe ale modernității”, desigur, e pe aci pe undeva, prin bibliotecă. Dar abia când au apărut cărțile lui Ion Vianu și, probabil, „Amintiri în dialog”, a revenit și atenția publicului larg la Matei Călinescu. Această carte, ultima de tot („ieșirea din timp” e descriere exactă, nu doar titlu) e un fel frumos și tragic 9omenesc, prea omenesc, deh) de a atrage atenția - atenția la urmă, în ambele sensuri, la ce (urma) și când (la urmă). Felul în care face asta Matei Călinescu mi-a amintit de întreprinderi similar puse în literă cu așa măiestrie că simți atingerea cuvintelor pe piele: la Walt Whitman, „Cititorule nu te mira dacă sunt lângă tine”, La Michel de Montaigne, în prefața scrisă de el la Eseuri, în cartea domnului Liiceanu („Întâlnire cu un necunoscut”), zice „dorm în h mic”. Pe scurt, cam ce a răspuns Constantin Noica la întrebarea „ce a vrut, de fapt?”: „Să îmbrățișez și să fiu îmbrățișat.”
27 decembrie 2008 (pag. 362) „Mă ridic din amorțeala somnului dimineața târziu, cu dureri artritice la șoldul drept și în partea de jos a coloanei vertebrale - dureri suportabile de altfel, dar care mă fac să mă fac să îmi târăsc pașii și să merg încovoiat ca sub o mare povară invizibilă; cobor foarte prudent scara, treaptă cu treaptă, ținându-mă de balustradă ca și când m-aș putea prăbuși în orice clipă; micul dejun îmi ia mai bine de o oră (maximum zece minute altădată, dar atunci nu citeam ziarul); toaleta matinală și îmbrăcatul sunt automatizate, dar exasperant de lente, cu multe întreruperi, cu mișcări împiedicate, cu stângăcii pe care nu mi le știam.” Ei? Cititorule, dacă nu vezi (!) că scriitorul te vede pe tine, well, nu e scriitor :)
@Ieșirea din timp (pag. 212) „În memorie nu există timp, ceea ce a trecut a ieșit din timp. Ficținea temporalității revine în mod necesar în lectură, fiind una din condițiile înțelegerii textului ca narațiune. Iar narațiune în afara timpului nu există.”
E foarte greu să descriu impresiile pe care le am după lectura jurnalului ultimilor doi ani de viață ai autorului. Ceea ce începe în 2007 ca un jurnal obișnuit se transformă în scurtă vreme în cronica călătoriei tulburătoare spre ieșirea definitivă din timp de după diagnosticul unei boli terminale. Erudit, interesant, emoționant și deloc patetic, acest jurnal altfel țese și povestea unor prietenii înduioșătoare cu Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu și Ion Vianu. Și mi-a oferit noi idei de lectură și...relectură.
"Ieșirea din timp nu-i, teoretic (implicând totuși anumite sofisme tragice), extraordinar de grea. Ieșirea practică (despre care trebuie vorbit puțin, despre care în mod obișnuit nu trebuie vorbit) e partea grea."
"[...] somnul alb de peste zi e uimitor de calm: un somn nu al creșterii, ci al desprinderii, al risipirii simbolice, al dezalcătuirii lente."
"Declinul. Nu știu exact de ce caut în Eclesiastul pasajul 9, 4: 'Cel ce se află în viață are speranță- chiar și un cîine viu face mai mult decît un leu mort'. Speranța e de-a mai trăi o zi, o oră sau fără să ții socoteală de timp. Definiția vieții ar fi: știința că vei muri".