„Dialectica urșilor” devine, astfel, un volum care poate sta fără probleme între titlurile grele ale ultimilor cinci ani. Unul din cele mai bune exemple prin care naturalețea discursului poate să înghită un soi de nou formalism, aparent tot mai urgent asumat în poezia tânără, suprasaturată de ermetisme și șantiere profunde. Cele mai dure realități interioare și de mediu social sunt livrate în poezia lui Radu Nițescu cu nonșalanța artei naive. În fundal însă pot fi recunoscute atât orele simbolice de instrucție cu autorii de referință ai poeziei ultimelor decenii, cât și despărțirile subtile de aceștia. (Ștefan Baghiu)
Abia în a doua jumătate a volumului, Radu Nițescu renunță la manierizare pentru a-și construi propriul stil. Simptomatic în acest sens e Cred că ăla e cerul. Nu fără defectele lui, poemul avansează lent și atmosferic spre un soi de revelație solipsistă prin care poezia reușește să iasă, totuși, din sine: „Totul strălucește și pentru că totul strălucește devine interesant/ cum funcționăm în raport cu lumina, cum oriunde te uiți,/ te uiți în trecut./ Vezi unde era soarele cu opt minute în urmă și tot așa știi/ că fata care se depărtează de tine e puțin mai departe acum”. Cele două poeme Toți avem o inimă pornhub sunt foarte atent dozate și ne prezintă un autor care își domolește avântul naiv-teribilist și descătușează, în sfârșit, poezia. Renunțând la atitudinea cool, devine jucăuș prin rime (parcă pentru a defula), însă foarte serios retoric: „Și uite, vere, cum vine moartea la lepidoptere./ Solzi minusculi îi rămân pe degete cînd acoperă/ borcanul și-s dator să fantasmez c-o parte/ o să-mi ajungă pe penis. Apoi realizez că-s aici,/ în borcanul cu fluturi, unde bucuria poate/ doar să piardă teren.// Liniște de se-aude cola-n pahar,/ constant, fără refren”. (Emanuel Modoc)
,,N-au decît la 330 şi ceva pișcă aproape de inima sapiențială, comună, cînd vorbește cu sticla: o tu, pui de bere, fă ce ți se cere. Sînt pești care se-nghesuie unul în altul, să pară o dihanie rea, să prostească rechinul, ca sticlele din bar, care tresar cînd te uiți. Păcat că nu sîntem doi țigănuși desculți rătăciți într-o şatră, umblînd aiurea prin orașe și enervînd lumea. Păcat că soarele se holbează la noi și rîde stupid, ca muțunachele gras din clipurile orange, cînd facem copăcei din cutele cearceafului care se pierd imediat. O gîză planează pe covor, dar mai uşor de urmărit rămîn copăceii. Sînt și pești care îndeplinesc dorințe și nu-i prinde nimeni, poate că nici nu sînt."
"cît de ușor să rănești ce iubești, cît de frumos că nu scapă nimeni din asta, pare fundamental, ca gravitația, electromagnetismul sau forțele nucleare. Cînd se întîmplă, ceva moare, dar e ok, mereu găsim de omorît cu grămada în noi."
"Cînd se întîmplă, ceva moare, dar e ok, mereu găsim de omorît cu grămada în noi."
Un volum de poezie cu adevarat inedit. Ceva ce nu am mai citit in poezia noastră până acum și pot spune cu încredere ca nu a fost nici macar un poem care sa imi displacă. Fiecare este plin de tâlc, însă nu genul acela de tâlc bătrânesc, ci în întregul volum rezidă un „cotidianism” al tinerilor, al generației 90. Poeziile lui Radu Nițescu nu îndeamnă la descoperirea unui sens alambicat cu mii de substraturi mitologice sau istorice ce necesită o pregătire înainte de a lectura, ci te lasă să simți, cu toate simțurile, fiecare vers în care te regăsești inevitabil, stânjenit și totuși liniștit că și alții au mai trăit exact aceleași momente exact așa cum le-ai perceput și tu.
„de multe ori vreau viața lor, dar viața lor e prea colorată. O culoare caldă și catastrofală, parcă iar am băgat sucul semiînchis în frigider și se scurge pe rafturi.”
"Scrisese așa, toată întrebarea pe-un rînd, spune-mi ce te-a speriat cel mai tare și cînd, [...] noaptea cînd credeam c-am murit, după șaptesprezece crize focale, într-o cameră care își pierduse punctele cardinale, pe tine?"
"Cîtă stridență, mică nebună, să știi că am rămas la fel de mici și lunatici."
"Sînt tot mai sigur că memoria mea are o aerisire mică, de beci, cu păianjeni prin colțuri, pe unde lucrurile cele mai importante se pierd, și dacă nu se pierd, oricum se coagulează aiurea."
"[...] calculînd cum să așez următoarea piesă la lego, și timpul devenise încet încet circular, o s-o sărut mîine și iar și iar și iar și iar visam ochii ei de cărbune și mîncam singur bomboanele de ciocolată cu alune pe care nu-mi făceam curaj să i le dau, dar tu nu știi ce făceau luminițele alea, sper că au rămas cum erau."
"Ieri, în supermarket, în fața raftului cu făină, un prieten de-al tatei părea convins – ne naștem cu viețile scrise, mai puțin unele puncte astrale, unde alegi, alfa sau beta, apoi merge bicicleta pînă la intersecția următoare."
"Între dependențe respiri prin demențe. Și dacă spun îmi e dor de tine, îmi e dor de tine. Și dacă aprind un chibrit, aprind un chibrit."
Sînt tot mai sigur că memoria mea are o aerisire mică, de beci, cu păianjeni prin colțuri, pe unde lucrurile cele mai importante se pierd, și dacă nu se pierd, oricum se coagulează aiurea.
Totul strălucește și pentru că totul strălucește devine interesant cum funcționăm în raport cu lumina, cum oriunde te uiți, te uiți în trecut. Vezi unde era soarele cu opt minute în urmă și tot așa știi că fata care se depărtează de tine e puțin mai departe acum.
o grămadă de texte superbe un poet căruia-i iese bine rima
* Scrisese așa, toată întrebarea pe-un rînd, spune-mi ce te-a speriat cel mai tare și cînd, și am răspuns mai mult din instinct, ca șoricelul care face stînga-n labirint, gîndul c-o să devin tată sau, știu eu, noaptea cînd credeam c-am murit, după șaptesprezece crize focale, într-o cameră care își pierduse punctele cardinale, pe tine? Eu mă sperii cel mai tare în vis, odată am visat că stăteam întinsă pe o punte, cu brațele în apa murdară, trebuia să prind pește ca să nu mor, și după multe ore, cînd am reușit, n-avea cap, era putrezit, coada îi fîlfîia cu putere și din el curgea un lichid care mi-a ajuns pe mînă, m-a ars, am țipat, am închis ochii și m-am trezit.
“Acum cîteva zile îmi părea rău, îmi povesteai a doua oară planul pentru revelion, să te îmbeți singură, să asculți Lana și pe vecinii șmecherași întorși din Italia, mai dau cînd și cînd artificii. Înjuram pe rînd orașul stricat care te ține prinsă-n străzi abrazive și memoria mea capsată, care te pune să repeți.”
ce treabă și asta, să nu știi dacă ceața vine din Londra sau dinăuntru, să-ți întrebi vecinul, nea Petrică, spune-mi și mie, afară e ceață? și dacă e, să te bucuri, și dacă nu, să te bucuri mai tare.
"A fost o vreme cînd fiecare avea tatăl cel mai puternic, fiecare știa, dacă tații din cartier s-ar lua la bătaie, al lui ar rămîne ultimul în picioare S-a dus, și acum urc pe lîngă tata scările la spital, Paznicul se uită în cealaltă parte și urc în ritmul lui, încet, cîrje sună urît, dacă vrei putem inventa alt cuvînt. în sala de așteptare taică-miu e mic și speriat şi se ţine greu pe picioare între alte zeci care caută doctorul din priviri Nu prea știu ce să zic, ce să fac, a sărit o siguranţã. Sînt două pietre măricele, mi-a dat un medicament şi cînd se termină, mai vedem."
"N-au decît la 330 și ceva piscă aproape de inima sapienţială, comună, cînd vorbeşte cu sticla: o tu, pui de bere, fă ce ți se cere. Sînt pești care se-nghesuie unul în altul, să pară o dihanie rea, să prostească rechinul, ca sticlele din bar, care tresar cînd te uiți Păcat că nu sîntem doi țigănuşi desculți rătăciți într-o șatră, umblînd aiurea prin orașe și enervînd lumea. Păcat că soarele se holbează la noi și rîde stupid ca muțunachele gras din clipurile orange, cînd facem copăcei din cutele cearceafului care se pierd imediat. O gîză planează pe covor, dar mai ușor de urmărit rămîn copăceii Sînt și pești care îndeplinesc dorințe şi nu-i prinde nimeni, poate că nici nu sînt."
Acum cîteva zile îmi părea rău, îmi povesteai a doua oară planul pentru revelion, să te îmbeți singură, să asculți Lana și pe vecinii șmecherași întorși din Italia, mai dau cînd și cînd artificii. Înjuram pe rînd orașul stricat care te ține prinsă-n străzi abrazive și memoria mea capsată, care te pune să repeți. Acum orice, dar rău nu-mi mai pare, îți povestesc de cîte ori vrei, ai zis. Închid ochii și-mi spun lăsăm deoparte ce ne desparte și creștem găini, doar așa, din plăcerea de-a le fute ușor-ușor bioritmul, undeva lîngă mare, unde diminețile frigul funcționează ca stimul, ne vom înțelege din lucruri simple, ca mișcările degetelor de la picioare. Niciun copil, să nu strige nimeni mami, mami, mă doare burta. Vom lipsi de la înmormîntările părinților, dar vom merge mai tîrziu la cimitir să numărăm ciori. Vom atîrna haine în curte, același soare să ne usuce vara chiloții. Nu știu ce să-ți mai spun și mă simt vulnerabil. Ianuarie să fie rece, omul de zăpadă stabil și afabil
Senzația e de levitație, dar n-ai avea loc să plutești, nu e ca-n casele vechi, boierești, dacă ești înalt și întinzi mîna, aici ajungi la tavan.
Pe măsuță, cana cu fățăul lui Arsenie Boca, cea mai mare din casă, numai bună pentru cafea. Ce să știe Arsenie Boca despre dimineața asta futută a mea?
Sînt aici și aici e atît de departe de moarte și cum zicea cineva, ce știi tu să faci nici Houdini nu știe, cîtă magie să scrii în poezie, dac-ai mai ști și altceva.
Dac-aș fi știut, de exemplu, la momentul oportun, să calculez integrale, să nu fie nevoie să mă salveze întruna colegii la test.
Prin fereastra fermecată se văd plăcile de azbest de pe acoperișul de-alături, și mai departe, spre nord, blocurile bombate de soare.
Sînt aici și pot să jur că doare puțin și altundeva.
Fără grabă îți scrii legile lumii, capabil, ca un animal cu mai multe inimi. Într-una îți iei notițe despre singurătate. Se întîmplă ca unele mîini să tremure în exil. Se întîmplă să vezi furnicile fricii dansînd pe ritmuri sălbatice.
thoroughly enjoyed it, hope to get my hands on Satao soon
Printre cele mai interesante cărți citite în ultimul timp. Poetul scrie imprevizibil și e o gingășie aparte în stilul său, ceva tânăr și simplu care mi-a menținut curiozitatea. Nu contează că au fost relativ puține poeme care să-mi placă de la început până la final - mie mi-e dragă.
Am avut cateva poezii care am inteles mesajul dar majoritatea nu au avut un impact asupra mea, am avut o sclipire la ce se refera dar personal nu am avut contextul pentru a le intelege in intregime poezia.
"Sînt aici și aici e atît de departe de moarte și cum zicea cineva, ce știi tu să faci nici Houdini nu știe, cîtă magie să scrii poezie, dacă ai mai ști și altceva."