A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum nu ai inventat nimic! Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.
He made his literary debut in the Tribuna literary magazine.
For much of his career, Stănescu was a contributor to and editor of Gazeta Literară, România Literară and Luceafărul.
His editorial debut was the poetry book Sensul iubirii ("The Aim of Love"), which appeared under the Luceafărul selection, in 1960. The last volume of poetry published in his lifetime was Noduri şi semne ("Knots and Signs"), published in 1982. He died of hepatitis.
Nichita Stănescu received numerous poetry awards, of which the most important was the Herder Prize (1975) as well as a Nobel Prize nomination. Unfortunately, he died relatively young, leaving behind some of the most important poetry in post-war Romanian literature.
,,A te sprijini de propriul tău pământ când eşti sămânţă, când iarna îşi lichifiază oasele albe şi lungi şi primăvara se ridică.
A te sprijini de propria ţară când, omule, eşti singur, când eşti bântuit de neiubire, sau pur şi simplu când iarna se descompune şi primăvara îşi mişcă spaţiul sferic asemenea inimii din sine însăşi spre margini.
A intra curăţit în muncile de primăvară, a spune seminţelor că sunt seminţe, a spune pământului că e pământ!
(…)
A fi sămânţă şi a te sprijini de propriul tău pământ.”
un lucru deloc surprinzător de care mi-am dat seama: ar trebui să (re)citim poeții preferați mai des. nu știu ce mă tot fâțâi cu x și y carte citite că așa ar trebui, că vezi doamne nu vreau să am lacune și așa mai departe, când eu ajung să-l citesc pe nichita atât de rar. [ar trebui să revin la cititul practicat total din plăcere și devotament :) ] dar revenind la carte, n-aș ști să explic cât de mult mi-a plăcut. dar așa e mereu când citesc ce a scris omul ăsta și nu pot descrie niciodată cât mă inspiră și mă aduce mai aproape de mine, la modul cel mai liniștitor și bun cu putință. dacă n-aș vrea s-o dau în aparente misticisme penibile, aș spune că are ceva care mă cheamă, mă întregește. în același timp voi fi sinceră, vreo 2-3 elegii dinspre sfârșit nu m-au dat pe spate, deci rating-ul e mai mult un 4,8/5. chiar și așa, highly recommended.
Însă el, care știe totul, la Nu și la Da are foile rupte. Și nu dorm numai eu aici, ci și întregul șir de bărbați al căror nume-l port."
Bat din aripi și dorm – aici, înlăuntrul desăvârșit, care începe cu sine și se sfârșește cu sine, nevestit de nici o aură, neurmat de nici o coadă de cometă."
"O, scurtă tristețe, insectă verzuie" May 10, 2020 – page 11 "O, nu te tăia la mână sau la picior, din greșeală sau dinadins. De îndată vor pune în rană un zeu, ca peste tot, ca pretutindeni, vor așeza acolo un zeu ca să ne-nchinăm lui, pentru că el apără tot ceea ce se desparte de sine."
"Copacii ne văd pe noi, iar nu noi pe ei. Ca și cum s-ar sparge o frunză și-ar curge din ea o gârlă de ochi verzi. Suntem fructificați. Atârnăm de capătul unei priviri care ne suge."
"Recădeam în starea de om atât de iute, că mă loveam de propriul meu trup, cu durere, mirându-mă foarte că-l am. Îmi lungeam sufletul într-o parte și-ntr-alta, ca să-mi umplu țevile brațelor cu el. La fel și globul de peste umeri și celelalte-nfățișări la fel. Astfel mă încordam să-mi aduc aminte lumea pe care-am înțeles-o fulgerător, și care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul acesta, lent vorbitor."
"Dar nu-mi puteam aminti nimic. Doar atât – că am atins pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde, care, știindu-mă, m-au respins. Gravitație a inimii mele, toate-nțelesurile rechemându-le mereu înapoi. Chiar și pe tine, rob al magneților, gândule."
"Învins în afară, Evul Mediu s-a retras în mine și propriul meu trup nu mă mai înțelege și propriul meu trup mă urăște, ca să poată exista mai departe mă urăște."
"Astfel, el [trupul] se grăbește să se prăbușească în somn, seară de seară; și iarna din ce în ce mai puternic se înconjoară cu straturi de gheață, cutremurându-se și izbindu-mă și scufundându-mă adânc în el însuși, voind să mă ucidă ca să poată fi liber și neucigându-mă ca să poată fi, totuși, trăit de cineva."
Come diceva Gorgia da Lentini, nulla è comunicabile, la parola è altro dalla realtà e quindi la realtà non può essere spiegata tramite la parola. Stanescu ha studiato Gorgia e conscio dell'impossibilita di sovrapporre simbolico e reale, vorrebbe liberarsi della parola ma al contempo riconosce che è il suo unico mezzo espressivo. La parola però, come detto, non spiega l'universo e la realtà che ci circonda, la parola è creatrice e quindi crea un proprio mondo con un proprio codice. Ci sei ancora? L'Io del poeta si fa Dio del proprio mondo. Ma la ricerca del proprio Io/Dio è inconcludente dato che l'Io quando si parla parla a sé stesso sempre e soltanto come Tu quindi se io sono il mio nome, è proprio nel nome che si istituisce l'alienazione del soggetto, il quale quindi si identifica in "altro da sé", secondo quel matto di Lacan. Perciò per dare senso all'io serve necessariamente un Tu, almeno fino al momento in cui non iniziamo a prendere in seria considerazione l'ipotesi che la filosofia moderna nella sua continua ricerca di risposte sia una gigantesca, fastidiosa masturbazione.
Qualche giorno fa ho letto questa frase di Kyle MacLachlan su Lynch: "David non era interessato alle risposte perché capiva che le domande sono la spinta che ci rende quello che siamo. Le domande Sono il Respiro".
David Lynch aveva un'immaginazione e una sensibilità sopra alla media e io credo che fosse davvero poetico e credo anche che la poesia si affidi all'immaginazione e all'emotività molto più che a risposte e significati. Credo quindi che introdurre, come in questo caso, una raccolta poetica citando Lacan e Deridda sia un modo perfetto per prosciugare poesia dalla poesia.
- Eraserhead Is my most spiritual film. ~ Oh. Elaborate on that. - No, i won't.
Nu pot spune că îmi place neapărat stilistica și imagistica pe care a ales-o pentru majoritatea dintre poezii, e bazată în mare măsură pe obiecte din realitate și natură, lucru care, în mintea mea neobișnuită cu această tipologie de prezentare, le coboară cumva spre o formă de banalitate. Aș fi curios cum ar fi arătat unele dintre ele cu metafore predominante din alt domeniu, mai “ethereal”. Pentru că ideile din spatele poeziilor chiar par dintr-un alt plan existențial, majoritatea fiind plăcut de profunde, după o analiză (nu foarte lungă) asupra a ce se ascunde în spatele cuvintelor.
Cu toate acestea, am câteva versuri preferate (într-o ordine ne-aleatorie): Trăiesc in numele păsărilor dar mai ales în numele zborului Niciodată n-am să fiu sacru. Mult prea mult am imaginația celorlalte forme concrete. Și nici n-am vreme din pricina asta să mă gândesc la propria viață. Iată-mă, rămânând ceea ce sunt, cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig. Mă doare diavolul și verbul. Centrul atomului mă doare. Voi alerga, deci, în toate părțile deodată, după propria mea inimă voi alerga.
„Maestrul, ah, e nebun, căci el suferă de-ntreg universul.”
Totul e simplu, atât de simplu încât devine de neînțeles. Numai cel care e singur în sine, e însoțit. Numai din somn se poate trezi fiecare, - din coaja vieții nici unul, niciodată. Spune Nu doar acela care-l știe pe Da, însă el, care știe totul, la Nu și Da are foile rupte. Iată, cunoașterea de sine!
,,şi propriul meu trup nu mă mai înţelege şi propriul meu trup mă urăşte, ca să poată exista mai departe mă urăşte. Astfel, el se grăbeşte să se prăbuşească în somn, seară de seară; şi iarna din ce în ce mai puternic se înconjoară cu straturi de gheaţă, cutremurându-se şi izbindu-mă şi scufundându-mă adânc în el însuşi, voind să mă ucidă ca să poată fi liber şi neucigându-mă ca să poată fi, totuşi, trăit de cineva"
„Centrul atomului mă doare, și coasta cea care mă ține îndepărtat prin limita trupească de trupurile celelalte, și divine. Sunt bolnav. Mă doare o rană pe care o port pe tavă ca pe sfârșitul Sfântului Ioan într-un dans de aprigă slavă.”
"Sunt bolnav nu de cântece, ci de ferestre sparte, de numărul unu sunt bolnav, că nu se mai poate împarte la două țâțe, la două călcâie, la două picioare în alergare neputând să rămâie."