Rugăciunea lui Iisus, adică rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă,” m’a preocupat din fragedă copilărie. Încă de pe când aveam 4-5 ani, mama mea m’a dus la un spital din ținutul natal, ca să primesc blagoslovenia unui nevoitor bolnav, internat acolo. Acela m’a binecuvântat și mi-a spus să rostesc Rugăciunea nu doar o singură dată, căci nimeni nu se poate sătura dintr’o îmbucătură. Sânt mișcat când îmi amintesc că, la acea vârstă mică, un nevoitor m’a blagoslovit și m’a îndemnat să mă rog cu Rugăciunea lui Iisus. Este o dulce amintire din copilărie și sânt recunoscător mamei mele, care m’a așezat pe această cale.
Mai apoi, am început să fiu cu adevărat interesat de această lucrare duhovnicească pe când, ca student al Facultății de Theologie din Thessalonic, citeam învățătura Sfântului Grigórie Palamà despre sfânta liniștire (isihasm), despre rugăciunea neîncetată și întreaga ei theologie, și după aceea pe când, vizitând Sfântul Munte în anii 1960, auzeam monahii vorbind despre Rugăciune.
Ajuns cleric, în anii 1970 am studiat multe texte ale vechilor și mai noilor Părinți despre această sfântă lucrare, iar studiul acesta sporea dragostea mea pentru rugăciune. Peregrinam în vremea aceea pe la schiturile și colibele din pustia Sfântului Munte, ca să aud învățătura părinților în viață despre Rugăciune. Atmosfera chiliilor, mediul pustiei, drumurile îndelungate, privegherile de toată noaptea și cuvântul umilincios al părinților mă călăuzeau încet-încet către adâncul tainic al Sfântului Munte și auzeam bătaia inimii acestuia – rugăciunea neîncetată către Dumnezeu.
Dau slavă lui Dumnezeu că mi-a dăruit acest dor de a căuta „mădulare vii” și nu de a cerceta bibliotecile, podoabele și muzeele sfintelor mănăstiri.