What do you think?
Rate this book
Ліквідація
«Чого вимагають мертві? Щоб ми думали про них? Щоб звільнили їх, судячи винних? А чи хочуть, щоб ми зрозуміли, що сталося? Сьогодні я шукаю не правду, а слово. Я хочу, щоб ті, хто заподіяв тоді зло, назвали його злом. Щоб вони заговорили» (Рітхі Пань). Книжка відомого камбоджійського кінорежисера і сценариста написана на основі особистих спогадів, документів та свідчень людей, які пережили режим Пол Пота. Значне місце в ній займає діалог із колишнім начальником в’язниці Туол-Сленґ (S-21) у Пномпені. Автор розкриває перед читачем моторошні сторінки історії Камбоджі за часів «червоних кхмерів».
208 pages, Hardcover
First published January 11, 2012
53 people are currently reading
832 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 72 reviews
November 8, 2024
LA BANALITÀ DEL BENE
Fotografia di Warren Richardson all’S21 di Phnom Penh il famigerato centro di tortura comandato da Duch.
La Kampuchea Democratica era il frutto dell’Angkar che lottava per una società nuova senza classi.
Nei quattro anni della sua esistenza, i medici vennero mandati nei campi a rieducarsi, e quindi spesso a morire, mentre bambini e ragazzi venivano messi a fare il medico.
Il sapere, in questo caso la medicina, erano borghesi, segno del mondo da superare (= distruggere, cancellare): tutto si poteva imparare con la semplice pratica – anche il semplice uso di un testo, di un manuale veniva considerato borghese, appannaggio del nemico – la pratica insegnava tutto quello che serviva sapere.
L’esperienza, il sapere, la cultura, vennero rase a zero, abolite, condannate: il nuovo popolo ricominciava daccapo, partiva dal principio, come se migliaia di anni di storia non fossero serviti a nulla, non fossero mai esistiti.
Fotografia di Warren Richardson.
Alla guida dell’Angkar c’erano uomini, a cominciare da Pol Pot, che avevano studiano a Parigi, incluso alla Sorbona: uomini che avevano letto libri, e continuavano a farlo, uomini di cultura, di sapere.
Nei campi sono finiti anche molti studenti che risiedavano all’estero, principalmente in Francia, a Parigi, che rientrarono in patria credendo nella rivoluzione, speranzosi di un inizio che portasse a un futuro luminoso, o se non altro migliore.
Fotografia di Warren Richardson.
Il conto dei morti è sempre difficile perché nessuno ne ha tenuto davvero il conto, perché i cadaveri finivano nelle fosse, perché la gente spariva senza lasciare traccia. La cifra che sembra più attendibile è un milione e settecentomila.
In quattro anni, dal 1975 (17 aprile occupazione della capitale) al 1979. Tra un quarto e un terzo della popolazione cambogiana uccisa.
E a un certo punto, come era già successo, come se i nemici non bastassero, cominciarono ad essere ammazzati gli stessi “compagni”, altri khmer rossi.
Fotografia di Warren Richardson.
Ammazzare suona quasi eufemistico quando si apprende come venivano uccisi: la tortura era pratica quotidiana, diurna e notturna; la fantasia messa in pratica dai torturatori si può vedere nei quadri di uno dei pochissimi sopravvissuti all’S21, Vann Nath, che fu risparmiato perché sapeva dipingere Pol Pot.
Vivisezione, corpi dissanguati (perché il sangue serviva alle truppe che combattevano contro i vietnamiti, perché un corpo senza sangue pesa meno ed è più facile da trasportare, non si gonfia sotto terra), affamati fino a restare pelle e ossa (i corpi morti gettati uno sull’altro facevano il rumore del legno, ossa contro ossa), bambini e neonati maciullati contro i muri…
Vann Nath
È dolorosa questa lettura, faticosa, fa male. E Rithy Panhh non risparmia nulla, non la rende più semplice: procede ondivago, si ripete, ritorna su fatti e concetti, sembra seguire un percorso cronologico, ma poi si contraddice, va avanti e indietro seguendo il suo ricordo e non lo scorrere del tempo.
Rithy Panhh aveva tredici anni quando i khmer rossi entrarono a Phnom Penh. Per tutta la durata del loro governo è stato nei campi, i noti killing fields, dove ha rischiato più volte di morire per fame, malattia, incidenti – dove ha perso il padre e la madre, alcune sorelle, numerosi nipoti. Quando il regime dei khmer rossi terminò (da notare che la Kampuchea Democratica, e quindi quella di Pol Pot, conservò il seggio all’ONU fino al 1991, oltre ad averlo nei quattro anni del genocidio), Rithy Panh raggiunse un fratello a Parigi. Dove vive, dove è diventato regista. Ma i suoi film documentari vogliono esplorare proprio l’orrore che lui per primo ha conosciuto e attraversato, al quale è riuscito a sopravvivere, un po’ per caso e un po’ per spirito di resistenza.
Vann Nath
L’eliminazione è la sua biografia, focalizzata soprattutto su quei mostruosi quattro anni; è a suo modo un’inchiesta sui massacri e le torture dei khmer rossi, sull’orrore della storia cambogiana dal 1975 al 1979. Ed è un faccia a faccia tra vittima e carnefice, Rithy Panh intervista il torturatore supremo, Duch, il capo dell’S21 (Tuol Sleng, dove furono torturate fino alla morte tra le 12mila e le 20mila persone, di ogni età sesso ceto – i sopravvissuti furono solo sette, uno dei quali il pittore Vann Nath), lo ascolta, gli pone domande, lo incalza, gli mostra fotografie, istaura un dialogo col mostro.
Conta solo l’uomo. Restiamo umani!
Vann Nath
Un uomo tranquillissimo, a prescindere da quanto fossero disumani i crimini che aveva commesso. Come li avesse dimenticati, non li avesse mai commessi. Il problema oggi non è sapere se è umano o no. È umano in ogni istante: è per questo che può essere giudicato e condannato. Non ci si deve autorizzare a umanizzare o disumanizzare nessuno. Ma nessuno può mettersi al posto di Duch nella comunità degli umani. Nessuno può mettersi nei panni di uno con un tale percorso biografico, intellettuale e psichico. Nessuno può credere che fosse un ingranaggio come altri nella macchina della morte. Tornerò sul sentire contemporaneo per cui saremmo tutti potenziali carnefici. Questo fatalismo intriso di compiacimento riempie la letteratura, il cinema e certi intellettuali. Dopo tutto, che cosa c’è di più eccitante di un grande criminale? No, la distanza che ci separa dal commettere un crimine terribile non è così breve. Le vittime stanno da una parte. Gli assassini da un’altra.
Nhiem Ein era il fotografo ufficiale dell’S21, immortalava tutti i prigionieri: ecco un suo scatto.
Fotografia di Warren Richardson all’S21 di Phnom Penh il famigerato centro di tortura comandato da Duch.
La Kampuchea Democratica era il frutto dell’Angkar che lottava per una società nuova senza classi.
Nei quattro anni della sua esistenza, i medici vennero mandati nei campi a rieducarsi, e quindi spesso a morire, mentre bambini e ragazzi venivano messi a fare il medico.
Il sapere, in questo caso la medicina, erano borghesi, segno del mondo da superare (= distruggere, cancellare): tutto si poteva imparare con la semplice pratica – anche il semplice uso di un testo, di un manuale veniva considerato borghese, appannaggio del nemico – la pratica insegnava tutto quello che serviva sapere.
L’esperienza, il sapere, la cultura, vennero rase a zero, abolite, condannate: il nuovo popolo ricominciava daccapo, partiva dal principio, come se migliaia di anni di storia non fossero serviti a nulla, non fossero mai esistiti.
Fotografia di Warren Richardson.
Alla guida dell’Angkar c’erano uomini, a cominciare da Pol Pot, che avevano studiano a Parigi, incluso alla Sorbona: uomini che avevano letto libri, e continuavano a farlo, uomini di cultura, di sapere.
Nei campi sono finiti anche molti studenti che risiedavano all’estero, principalmente in Francia, a Parigi, che rientrarono in patria credendo nella rivoluzione, speranzosi di un inizio che portasse a un futuro luminoso, o se non altro migliore.
Fotografia di Warren Richardson.
Il conto dei morti è sempre difficile perché nessuno ne ha tenuto davvero il conto, perché i cadaveri finivano nelle fosse, perché la gente spariva senza lasciare traccia. La cifra che sembra più attendibile è un milione e settecentomila.
In quattro anni, dal 1975 (17 aprile occupazione della capitale) al 1979. Tra un quarto e un terzo della popolazione cambogiana uccisa.
E a un certo punto, come era già successo, come se i nemici non bastassero, cominciarono ad essere ammazzati gli stessi “compagni”, altri khmer rossi.
Fotografia di Warren Richardson.
Ammazzare suona quasi eufemistico quando si apprende come venivano uccisi: la tortura era pratica quotidiana, diurna e notturna; la fantasia messa in pratica dai torturatori si può vedere nei quadri di uno dei pochissimi sopravvissuti all’S21, Vann Nath, che fu risparmiato perché sapeva dipingere Pol Pot.
Vivisezione, corpi dissanguati (perché il sangue serviva alle truppe che combattevano contro i vietnamiti, perché un corpo senza sangue pesa meno ed è più facile da trasportare, non si gonfia sotto terra), affamati fino a restare pelle e ossa (i corpi morti gettati uno sull’altro facevano il rumore del legno, ossa contro ossa), bambini e neonati maciullati contro i muri…
Vann Nath
È dolorosa questa lettura, faticosa, fa male. E Rithy Panhh non risparmia nulla, non la rende più semplice: procede ondivago, si ripete, ritorna su fatti e concetti, sembra seguire un percorso cronologico, ma poi si contraddice, va avanti e indietro seguendo il suo ricordo e non lo scorrere del tempo.
Rithy Panhh aveva tredici anni quando i khmer rossi entrarono a Phnom Penh. Per tutta la durata del loro governo è stato nei campi, i noti killing fields, dove ha rischiato più volte di morire per fame, malattia, incidenti – dove ha perso il padre e la madre, alcune sorelle, numerosi nipoti. Quando il regime dei khmer rossi terminò (da notare che la Kampuchea Democratica, e quindi quella di Pol Pot, conservò il seggio all’ONU fino al 1991, oltre ad averlo nei quattro anni del genocidio), Rithy Panh raggiunse un fratello a Parigi. Dove vive, dove è diventato regista. Ma i suoi film documentari vogliono esplorare proprio l’orrore che lui per primo ha conosciuto e attraversato, al quale è riuscito a sopravvivere, un po’ per caso e un po’ per spirito di resistenza.
Vann Nath
L’eliminazione è la sua biografia, focalizzata soprattutto su quei mostruosi quattro anni; è a suo modo un’inchiesta sui massacri e le torture dei khmer rossi, sull’orrore della storia cambogiana dal 1975 al 1979. Ed è un faccia a faccia tra vittima e carnefice, Rithy Panh intervista il torturatore supremo, Duch, il capo dell’S21 (Tuol Sleng, dove furono torturate fino alla morte tra le 12mila e le 20mila persone, di ogni età sesso ceto – i sopravvissuti furono solo sette, uno dei quali il pittore Vann Nath), lo ascolta, gli pone domande, lo incalza, gli mostra fotografie, istaura un dialogo col mostro.
Conta solo l’uomo. Restiamo umani!
Vann Nath
Un uomo tranquillissimo, a prescindere da quanto fossero disumani i crimini che aveva commesso. Come li avesse dimenticati, non li avesse mai commessi. Il problema oggi non è sapere se è umano o no. È umano in ogni istante: è per questo che può essere giudicato e condannato. Non ci si deve autorizzare a umanizzare o disumanizzare nessuno. Ma nessuno può mettersi al posto di Duch nella comunità degli umani. Nessuno può mettersi nei panni di uno con un tale percorso biografico, intellettuale e psichico. Nessuno può credere che fosse un ingranaggio come altri nella macchina della morte. Tornerò sul sentire contemporaneo per cui saremmo tutti potenziali carnefici. Questo fatalismo intriso di compiacimento riempie la letteratura, il cinema e certi intellettuali. Dopo tutto, che cosa c’è di più eccitante di un grande criminale? No, la distanza che ci separa dal commettere un crimine terribile non è così breve. Le vittime stanno da una parte. Gli assassini da un’altra.
Nhiem Ein era il fotografo ufficiale dell’S21, immortalava tutti i prigionieri: ecco un suo scatto.
February 1, 2022
I can recall newspaper reports of when the Khmer Rouge captured Phnom Penh and ended the Cambodian War. I was 13 at the time and remember reading that the city’s entire population had been removed, although the details were vague and no-one outside the country seemed to really know what was happening.
Rithy Panh, the author of this powerful account, is a similar age to me, but whilst I merely puzzled over the newspaper reports of 1975, he was undergoing the misery of the forced evacuation, although that was nothing compared to what was to come. It’s another reminder to me of how lucky I am to have been born where and when I was.
The Khmer Rouge held power for slightly less than 4 years – they were driven out by a Vietnamese military invasion – but in that time they killed an estimated 1.7 million people, approaching a third of the Cambodian population. Rithy’s book intersperses his memories of that period with interviews with “Comrade Duch”, the former commander of “S-21” a notorious Khmer Rouge torture and execution centre, who was by then in prison awaiting trial by a UN backed human rights tribunal.
Somewhere between 12,000 and 20,000 people were tortured and killed in S-21. Only seven prisoners are recorded as having survived. One was the painter Vann Nath, who was kept alive to paint portraits of the Khmer Rouge leader Pol Pot. Vann Nath subsequently put his memories of S-21 on canvas. I’ve put a link below, but if you click on it, be prepared for some disturbing images.
https://khmerrougeincambodia.weebly.c...
In the West we generally define genocide in terms of members of one ethnic group persecuting another, but the Khmer Rouge slaughtered their own people. Those they targeted belonged to a class, whom the Khmer Rouge called “new people”. Duch defined them as “capitalists, landlords, civil servants, members of the middle class, intellectuals, professors, students.” The word “classicide” has been used to describe this, an awkward word in English, but as the author eloquently puts it:
The ’technicians of the revolution’ thus identified an alien, harmful group of people within the great body of the people; these others were the ‘new people.’ They formed, in fact, a foreign body, a part of the people that had become the people’s enemy. They were a limb that needed amputation. The invention of a group within a larger group, of a group of human beings considered different, dangerous, toxic, suitable for destruction – is that not the very definition of genocide?
The account of Rithy’s life under the Khmer Rouge is very harrowing, and it’s clear that he suffers from severe PTSD. He is haunted by the fate of Primo Levi, who is thought to have committed suicide by throwing himself down a stairwell. As Rithy says, it was as if the hands of Levi's tormentors “reached across time to complete the work of destruction.”
In his interviews, Duch makes the claim that it is simply circumstances that make the difference between being a killer and being a victim. I have expressed views quite close to this myself, in other reviews, but it is an argument that Rithy Panh rejects, arguing that people like Duch had a choice that the victims did not.
Towards the end of the book Rithy expresses utter bewilderment at Western “intellectuals” who acted as apologists for the Khmer Rouge, and at the international power politics that allowed the organisation to occupy Cambodia’s seat at the UN for more than decade after their overthrow. In recent years more people seem to be claiming that the Cambodian Genocide did not really happen. The existence of such people means that books like this will always be needed.
Rithy Panh, the author of this powerful account, is a similar age to me, but whilst I merely puzzled over the newspaper reports of 1975, he was undergoing the misery of the forced evacuation, although that was nothing compared to what was to come. It’s another reminder to me of how lucky I am to have been born where and when I was.
The Khmer Rouge held power for slightly less than 4 years – they were driven out by a Vietnamese military invasion – but in that time they killed an estimated 1.7 million people, approaching a third of the Cambodian population. Rithy’s book intersperses his memories of that period with interviews with “Comrade Duch”, the former commander of “S-21” a notorious Khmer Rouge torture and execution centre, who was by then in prison awaiting trial by a UN backed human rights tribunal.
Somewhere between 12,000 and 20,000 people were tortured and killed in S-21. Only seven prisoners are recorded as having survived. One was the painter Vann Nath, who was kept alive to paint portraits of the Khmer Rouge leader Pol Pot. Vann Nath subsequently put his memories of S-21 on canvas. I’ve put a link below, but if you click on it, be prepared for some disturbing images.
https://khmerrougeincambodia.weebly.c...
In the West we generally define genocide in terms of members of one ethnic group persecuting another, but the Khmer Rouge slaughtered their own people. Those they targeted belonged to a class, whom the Khmer Rouge called “new people”. Duch defined them as “capitalists, landlords, civil servants, members of the middle class, intellectuals, professors, students.” The word “classicide” has been used to describe this, an awkward word in English, but as the author eloquently puts it:
The ’technicians of the revolution’ thus identified an alien, harmful group of people within the great body of the people; these others were the ‘new people.’ They formed, in fact, a foreign body, a part of the people that had become the people’s enemy. They were a limb that needed amputation. The invention of a group within a larger group, of a group of human beings considered different, dangerous, toxic, suitable for destruction – is that not the very definition of genocide?
The account of Rithy’s life under the Khmer Rouge is very harrowing, and it’s clear that he suffers from severe PTSD. He is haunted by the fate of Primo Levi, who is thought to have committed suicide by throwing himself down a stairwell. As Rithy says, it was as if the hands of Levi's tormentors “reached across time to complete the work of destruction.”
In his interviews, Duch makes the claim that it is simply circumstances that make the difference between being a killer and being a victim. I have expressed views quite close to this myself, in other reviews, but it is an argument that Rithy Panh rejects, arguing that people like Duch had a choice that the victims did not.
Towards the end of the book Rithy expresses utter bewilderment at Western “intellectuals” who acted as apologists for the Khmer Rouge, and at the international power politics that allowed the organisation to occupy Cambodia’s seat at the UN for more than decade after their overthrow. In recent years more people seem to be claiming that the Cambodian Genocide did not really happen. The existence of such people means that books like this will always be needed.
September 5, 2020
Важка, але сильна книга. Автор поєднує декілька планів:
1) особиста історія, адже він пережив правління червоних кхмерів в Камбоджі;
2) інтерв'ю з Дучем, начальником тюрми S-21 (Туолсленґ);
3) розмірковування про природу тоталітаризму.
Всі три плани між собою тісно переплетені, а тому поділ цей дуже умовний. Проте на останньому хотів наголосити: автор ґрунтовно попрацював з теоретичними працями про геноциди, зокрема – Арендт та Мілґрема, а ще Файджеса / Фіджеса, Прімо Леві та навіть Бурдьє (хоча він про геноциди не писав).
Ця книга, мабуть, не дуже годиться як перша праця, щоб зрозуміти правління червоних кзмерів. Її краще читати після іншої, наприклад, книги
Улыбка Пол Пота. Путешествие по Камбодже красных кхмеров чи й більш академічної Брат номер один. Политическая биография Пол Пота. Адже книга Рітхі Паня показує, які жахіття приховують "сухі" числа про геноцид в Камбоджі (1,7 млн загиблих, тобто ¼ населення країни). Рітхі Пань пережив ці "сухі числа" - і показує, як виглядало знищення людей червоними кхмерами.
Також автор показує, як "працювала" S-21. Тобто автор показує, як виглядав геноцид і для простих камбоджійців, які ні в чому не були звинувачені, і для політичних "злочинців". І, на жаль, книжка Паня показує, що всі комуністичні режими подібні: голод, репресії, тортури. А також всесилля апарату, "блат" тощо.
Книжка важка, але потрібна для читання – щоб зрозуміти комуністичні режими.
Єдине, чого забракло в книзі: яка роль Крістофа Батая в тексті? Адже він побудований як пряма мова Рітхі Паня. Невже, не зовсім пряма мова?
1) особиста історія, адже він пережив правління червоних кхмерів в Камбоджі;
2) інтерв'ю з Дучем, начальником тюрми S-21 (Туолсленґ);
3) розмірковування про природу тоталітаризму.
Всі три плани між собою тісно переплетені, а тому поділ цей дуже умовний. Проте на останньому хотів наголосити: автор ґрунтовно попрацював з теоретичними працями про геноциди, зокрема – Арендт та Мілґрема, а ще Файджеса / Фіджеса, Прімо Леві та навіть Бурдьє (хоча він про геноциди не писав).
Ця книга, мабуть, не дуже годиться як перша праця, щоб зрозуміти правління червоних кзмерів. Її краще читати після іншої, наприклад, книги
Улыбка Пол Пота. Путешествие по Камбодже красных кхмеров чи й більш академічної Брат номер один. Политическая биография Пол Пота. Адже книга Рітхі Паня показує, які жахіття приховують "сухі" числа про геноцид в Камбоджі (1,7 млн загиблих, тобто ¼ населення країни). Рітхі Пань пережив ці "сухі числа" - і показує, як виглядало знищення людей червоними кхмерами.
Також автор показує, як "працювала" S-21. Тобто автор показує, як виглядав геноцид і для простих камбоджійців, які ні в чому не були звинувачені, і для політичних "злочинців". І, на жаль, книжка Паня показує, що всі комуністичні режими подібні: голод, репресії, тортури. А також всесилля апарату, "блат" тощо.
Книжка важка, але потрібна для читання – щоб зрозуміти комуністичні режими.
Єдине, чого забракло в книзі: яка роль Крістофа Батая в тексті? Адже він побудований як пряма мова Рітхі Паня. Невже, не зовсім пряма мова?
December 28, 2019
"Quelli che leggono hanno accesso alle parole, alla storia, e alla storia delle parole. Sanno che il linguaggio modella, blandisce, dissimula, soggioga. Colui che legge, legge nel linguaggio stesso: coglie la falsità, la cattiveria, il tradimento. Sa che uno slogan è uno slogan." (pp. 25, 26)
"Essere senza nome è come essere senza faccia: facile da dimenticare." (p. 113)
"Quando l'idea diventa l'ideale, ponete quest'ultima domanda: e l'uomo? Risposta: l'uomo, che noia..." (p. 172)
"Essere senza nome è come essere senza faccia: facile da dimenticare." (p. 113)
"Quando l'idea diventa l'ideale, ponete quest'ultima domanda: e l'uomo? Risposta: l'uomo, che noia..." (p. 172)
March 2, 2020
Rithy Panh, a Cambodian-French filmmaker, lived through the Cambodian genocide under the Khmer Rouge in the 1970s where he lost most of his family. In «The Elimination », he tells us about his dramatic personal story and also about his interviews with Duch, a former Khmer Rouge who was responsible for having more than 12,000 people tortured and then killed at the S-21 Tuol Sleng torture center of Phnom Penh.
Panh’s account is poignant as he reflects on the consequences the genocide had on him and the Cambodians in general, using comparisons with the Shoah. His thoughts on Duch, the former executioner, are fascinating. Panh is at once curious to speak with him to understand, outraged at Duch’s lies and reinterpretations but also afraid to make a legend out of him.
The book is well written with the help of writer Christophe Bataille and serves as a diary for Panh who struggles to understand the reasons why the genocide happened and to overcome this terrible time.
Panh’s account is poignant as he reflects on the consequences the genocide had on him and the Cambodians in general, using comparisons with the Shoah. His thoughts on Duch, the former executioner, are fascinating. Panh is at once curious to speak with him to understand, outraged at Duch’s lies and reinterpretations but also afraid to make a legend out of him.
The book is well written with the help of writer Christophe Bataille and serves as a diary for Panh who struggles to understand the reasons why the genocide happened and to overcome this terrible time.
Read
March 6, 2022Ao longo das suas memorias, o autor está constantemente em conflito com uma questão essencial: como foi possível o extermínio de um terço da população do seu país às mãos de um punhado de jovens intelectuais? A par desta questão, surge uma posição, compreensível tendo em conta a experiência pela qual passou: querer conhecer a verdade implica considerar que Dutch, um alto funcionário do regime (um género de Eichmann) que entrevistou incessantemente, não pode ser uma mera roda da engrenagem, não podemos reduzir tudo a uma banalidade do mal, ele foi o ideólogo de uma linguagem violenta e científica.
January 24, 2022
Conhecido sobretudo como cineasta («A imagem que falta» é talvez o seu filme mais conhecido em Portugal, tendo sido exibido no circuito comercial), Rithy Panh é também escritor. A Antígona dá agora à estampa este «A Eliminação», com tradução da minha lavra.
«A Eliminação» é um misto de livro de memórias e de ensaio sobre o totalitarismo. Rithy Panh tinha treze anos quando os Khmers Vermelhos chegaram ao poder no Camboja, em 1975, e, ao longo dos quatro anos seguintes, viu morrer quase toda a família. Sobreviveu, explica ele, porque estava «a meio caminho entre duas idades: tinha a cobardia de uma criança e a resistência de um adulto». Panh conta nestas páginas, num estilo sóbrio e frio, sem lamechice, o que viu e o que sofreu.
Mas Rithy Panh faz mais. Conta-nos também as conversas que teve com Duch, o sinistro dirigente dos Khmers Vermelhos que chefiou o tristemente famoso S21, o centro de tortura de Phnom Penh onde foram assassinadas pelo menos 12.380 pessoas. Panh realizou um documentário com base nas entrevistas que fez a Duch, quando este, já detido, enfrentava julgamento pelos seus crimes. Panh quer que «os indivíduos que cometeram aquele mal o nomeiem. Que falem.» Conta também as conversas que teve com os torcionários e guardas do S21 (e também com os poucos sobreviventes), ao realizar o fabuloso documentário «S21, a máquina de morte dos Khmers Vermelhos». Sempre recusando o papel de juiz ou de árbitro. O seu princípio é muito simples: «Não temos o direito de humanizar nem de desumanizar seja quem for.» O que não implica, longe disso, pôr no mesmo plano as vítimas e os carrascos: «As vítimas estão no seu lugar. Os carrascos também.»
Através do cruzamento entre as suas memórias e as conversas com Duch e com os torcionários, Panh analisa os mecanismos e as engrenagens do totalitarismo e da opressão. Recusa energicamente a ideia de que o que se passou no Camboja, onde um terço da população foi exterminada, não passou de um mero «regionalismo», uma particularidade bizarra e irrepetível. Disseca a linguagem dos Khmers Vermelhos, refuta o conceito de «banalidade do mal» de Hannah Arendt, aponta o dedo à cumplicidade dos intelectuais do Ocidente face ao terror de Pol Pot. E exprime, de modo desencantado, mas em certa medida esperançoso, uma ideia irresistível: a «banalidade do bem».
«A Eliminação» é um misto de livro de memórias e de ensaio sobre o totalitarismo. Rithy Panh tinha treze anos quando os Khmers Vermelhos chegaram ao poder no Camboja, em 1975, e, ao longo dos quatro anos seguintes, viu morrer quase toda a família. Sobreviveu, explica ele, porque estava «a meio caminho entre duas idades: tinha a cobardia de uma criança e a resistência de um adulto». Panh conta nestas páginas, num estilo sóbrio e frio, sem lamechice, o que viu e o que sofreu.
Mas Rithy Panh faz mais. Conta-nos também as conversas que teve com Duch, o sinistro dirigente dos Khmers Vermelhos que chefiou o tristemente famoso S21, o centro de tortura de Phnom Penh onde foram assassinadas pelo menos 12.380 pessoas. Panh realizou um documentário com base nas entrevistas que fez a Duch, quando este, já detido, enfrentava julgamento pelos seus crimes. Panh quer que «os indivíduos que cometeram aquele mal o nomeiem. Que falem.» Conta também as conversas que teve com os torcionários e guardas do S21 (e também com os poucos sobreviventes), ao realizar o fabuloso documentário «S21, a máquina de morte dos Khmers Vermelhos». Sempre recusando o papel de juiz ou de árbitro. O seu princípio é muito simples: «Não temos o direito de humanizar nem de desumanizar seja quem for.» O que não implica, longe disso, pôr no mesmo plano as vítimas e os carrascos: «As vítimas estão no seu lugar. Os carrascos também.»
Através do cruzamento entre as suas memórias e as conversas com Duch e com os torcionários, Panh analisa os mecanismos e as engrenagens do totalitarismo e da opressão. Recusa energicamente a ideia de que o que se passou no Camboja, onde um terço da população foi exterminada, não passou de um mero «regionalismo», uma particularidade bizarra e irrepetível. Disseca a linguagem dos Khmers Vermelhos, refuta o conceito de «banalidade do mal» de Hannah Arendt, aponta o dedo à cumplicidade dos intelectuais do Ocidente face ao terror de Pol Pot. E exprime, de modo desencantado, mas em certa medida esperançoso, uma ideia irresistível: a «banalidade do bem».
January 1, 2023
Дуже вдале визначення тоталітарної мови знайшов тут: це відповіді без запитання. І загалом дуже прониклива книга
March 20, 2020
Written like a documentary so it was easy to read as a style. Some of the details however were not as easily digested. It was a good introduction to the pain and suffering that happened during the Khmer Rouge takeover of Cambodia.
August 30, 2017
Short account of a survivor's suffering during the Khmer Rouge rule of Cambodia, and the ensuing mental problems he has suffered for the rest of his life. Nothing about this account is stylized, and I loved that. This is as deep as the author could cut to get to the truth of his childhood and the horror of the genocide we now condemn globally. Must read for anyone interested in the subject.
July 15, 2021
Regimul Pol Pot, comunismul camobodgian și decimarea proprie a unui popor sunt descrise în Eliminarea. Pe 17 aprilie 1975 în Phnom Penh intră khmerii roșii formați din ”vechiul popor”, copii între 12 și 18 ani ai țăranilor care aveau rolul de a reeduca ”poporul nou” (burghezi, intelectuali, proprietari). Khmerii roșii erau conduși de ”Comitetul celor șapte”, toți intelectuali școliți la Paris, Pol Pot fiind numărul 1 al regimului. Ei au format Kampuchia Democrată.
Din 1975 până în 1979, țara a fost decimată supusă unei extincții fizice naturale. Spitalele au fost distruse, școlile transformate în lagăre și închisori de tortură, banii au fost arși și Banca Națională dinamitată.O amenii au fost torturați și executați după urmatoarele criterii: ”oricine cunoștea o limbp străină, avea ochelari, oricine avea ceas sau cravată”. Dar aceste epurări se concentrau mai întâi pe unii, apoi pe alții, câteodată cu un motiv, alteori aleatoriu. ”Doctrinele se schimbă, ca și mâinile, dar există întotdeauna o lamă și un gât vinovat care trebuie tăiat - în numele dreptății, al apărării regimului, în numele unui nume.” Când au fost alungați de la putere 1,7 milioande de oameni (aproximativ 1/3 din locuitorii țării) au fost omorâți.
Khmerii roșii au prosperat și au reușit să ajungă la putere findcă țăranii se săturasera de sărăcie și servitute, de bombardamentele americanilor, corupția ajunsese la un nivel insuportabil, regimul Lon Nol (regimul care precede cel al khmerilor roșii) nu era popular din cauza șirurilor de execuții arbitrare și dispariții. Ei au prosperat pe fondul inegalității dintre oraș și sat. Oamenii din sate au fost neglijate și abandonate, de către francezi în timpul protectoratului, iar apoi de khmeri când s-a proclamat independența.
Obiectivul declarat de khmerii roșii era triplarea producției anuale de orez, astfel pământurile au fost colectivizate și ”noul popor” a fost trimis la țară să muncească. Dar nefiind pus la punct un plan pentru hrănirea oamenilor, foametea a fost încă de la început o cauză a atâtor decese, cu timpul doar înrăutățindu-se. ”Se punea întrebarea de ce n-au avut loc revolte sau mișcări sociale. Fiindcă epuizarea psihică se generalizase. Țara, năucită, era ținută cu o mână de fier de către cei carea aveau orez în farfurii, sau aur. Era imposibil să te deplasezi, să te exprimi, să acționezi, fără a fi ascultat, chestionat controlat.”
După 1975, aproximativ 40% din populația țării a fost relocată în zonele rurale fără un anumit plan sau organizare asupra ”hrănirii, îngrijirii, transportării și adăpostirii a milioane de oameni.” Prin aceastp deportare a început exterminarea ”noului popor”. Khmerii roșii doreau eliminarea a orice forme de comerț, de corupție, de desfrâu, de urme ale capitalismului.
Ambițiile regimului erau exemplificate în filmele de propagandă unde erau arătați lumii ”tineri combatanți, în deplină sănătate trupească, surâzători, entuziaști”. Film clasic de propagandă comunistă. ”Se poate ghici că muncitorii din prim-plan sunt cadre khmere: au încălțări adevărate, sunt bine hrăniți, se vede în obrajii lor, pe mâini, pe antebrațe; în fine, aproape toți au câte un stilou în buzunarul cămășii - ca Pol Pot - uimitoare medalie a unui regim care avea satisfacția de a sparge ochelarii și de a închide școlile.”
Cartea se concentrează și pe șeful centrului de tortură și execuție S21, fost liceu în Phnom Penh. Kang Kek Ieu, sau Duch, a fost responsabil pentru torturarea și moartea a cel puțin 12000 de persoane. Până la final a refuzat să-și recunoască vina, să spună ce s-a întâmplat la S21. S-a convertit în închisoare la creștinism, fiindcă ”comunismul îl trădase”, dar a continuat să nu spună în fața instanței și a cerut să fie de mai multe ori să fie eliberat fiindcă el încerca, și ”se supunea disciplinei”. El nu a putut, sau poate nu a vurt, să înțeleagă suferința oamenilor care au fost torturați de către el sau de către subalternii educați de el, nu a eliberat pe nimeni cât timp a fost la S21, dar el cerea să fie eliberat și să fie înțeles.
La S21 oamenii erau torturați și executați pentru niște confesiuni false. Prizionerii mărturiseau în timp ce erau bătuți, electrocutați, violați, că trădaseră revoluția, că erau defapt agenți KGB, CIA, vietnamez. Duch raporta la Comitetul permanent al lui Pol Pot, iar după aceea ”vinovatul era dus la Choeung Ek, unde era executat, îngropat, eliminat pentur totdeauna”. Duch dădea o explicație pentru confesiunile false și pentru execuții conform ideologiei Angkarului: ”Păstrându-te, nu se câștigă nimic. Eliminându-te, nu se pierde nimic.”
”Duch: ”Nu eram o persoană în afara legii, pentru că nu exista lege. Urmam calea Partidului. S-a câștigat războiul, aveam să terminăm și cu clasele burgheze și capitaliste. Toți erau trimiși în provincie ca să producă. Scopul revoluției noastre presupunea să limiteze Cambodgia la doar 2 clase: muncitori și țărani.
Eu: ”Dar de ce trebuia să înfometați oamenii? De ce nu-i îngrijeați? De ce ucideați copii? Nu aveau un loc în cele 2 clase? La două luni după victorie, pregăteați oameni care să ucidă nu imperialiști, ci inamicul. Cine era acest inamic?””
”Îmi aduc aminte de Huy, adjunct al lui Duch pe probleme de securitate, care a refuzat să recunoască faptul că a ucis sute de persoane la S21. Fiindcă i-am pus întrebări, a sfârșit prin a-mi arunca, aproape batjocoritor: ”Spune-mi, vrei o cifră? Câți?”
Mă gândesc la Khieu Samphan, secretar general al biroului 870, care pretinde că a descoperit genocidul grație filmului meu S21 - Mașina de ucis a khmerilor roșii și declară că nu știa: ”Fără a minimaliza crimele khmerilor, trebuie să abordați problema în toată complexitatea ei. Este necesar să înțelegeți pentru a elibera tânăra generație de stereotipiile contradictorii cu care suntem obișnuiți.” Mă gândesc la Nuon Chea, Fratele Numărul 2, care îndrăznește să spună: ”Nu știu unde se află Tuol Sleng (S21). N-am primit niciodată declarații. În fond ce este acest Tuol Sleng? Nu știu. La vremea aceea nu mergeam niciodată acolo. Nici acum.”.”
”Filmez un torționar khmer, fost director al unei închisorii la Stoeung Trang. Astăzi este o figură publică. Nu s-a mutat niciodată. În 1979, vietnamezii l-au menținut pe post. Un polițist rămânea un polițist. În fața lui, 3 țărani vorbesc despre torturile cărora le-au supraviețuit. Unul îl intreabă: ”De ce m-ai torturat?” Mai marele a râs: ”Nu așa trebuie pusă problema. Tu trebuie să știi de ce ai fost închis. Dacă te aflai aici înseamnă că erai vinovat!” Țăranul: ”Dar vedeai că eram nevinovați” Și eram oameni!””
”Unul dintre torționarii de la S21 cultivă azi legume. A devenit mediator în satul său. Este consultat pentru certurile de familie sau între vecini. Dar cum să fondezi o pace durabilă când nu există justiție?”
Armata vietnameză și câteva unități ale rezistenței cambodgiene aveau să intre în Phnom Penh pe 7 ianuarie 1979. Pol Pot a murit în junglă în 1998. După 30 de ani, khmerii roșii rămân victorioși: morții sunt morți și șterși de pe fața pământului. Dar Khmerii roșii nu au distrus tot. ”Noi trebuie să învățăm din nou: Tăcerea este cea care rănește. Tăcerea în privința recoltărilor de sânge, a vivisecțiilor, a copiilor asasinați, a violurilor.” Cunoașterea și cercetarea nu va dezgropa totuși morții, nu va alina, dar va reda umanitatea și înțelegerea, istoria.
”Franța nu a putut stabili cu exactitate ceea ce s-a întamplat chiar în incinta ambasadei sale, în aprilie 1975, și de ce i-a predat khmerilor roșii pe înalții demnitari cambodgieni condamnați la moarte. Cât despre Statele Unite ale Americii și China, vor vorbi oare despre legăturile pe care le-au păstrat atâta vreme cu criminalii?
”În mai 1980, CIA publica un raport demografic despre Cambodgia, afirmând că nu existase nicio execuție în cursul ultimilor ani ai regimului lui Pol Pot (în 1977-1978 fuseseră executate aproximativ o jumătate de milion de persoane). ””
Kampuchia Democrată și-a păstrat sediul la ONU până în 1991. ”Nu înțelegeam de ce nu venea nimeni în ajutor. De ce eram abandonați? Era insuportabil să vezi pretutindeni suferință, foame, moarte. Iar lumea tăcea. Rămâneam singuri.
Când am ajuns în Franța m-am pus pe treabă și am scris o lungă scrisoare adresată secretarului general al ONU. I-am povesti ce am trăit: am încheiat întrebându-l de ce nu s-a întreprins nimic serios în privința Cambodgiei. Pasibitatea lor era de neiertat.
N-am primit niciodată un răspuns de la el. Nimic. Nici măcar câteva cuvinte oficiale. Tâmărul rănit care eram pe atunci nu a acceptat această tăcere: cu atât mai puțin adultul de azi.
Cine era secretar-general ONU în 1979 și cine fusese începând din 1971? Kurt Waldheim, care a fost soldat în subordinea ”măcelarului din Balcani”, începând din octombrie 1943, și care a avut, fără dar și poate, un rol important în sângeroasa operațiune Kozara. Desigur, nu fusese un criminar de război. Nici un nazist. Dar, cu siguranță, nici un om al păcii. Așa că, astăzi, spun numele celui care a ocupat acel post influent, acel nume al compromisului și lașității.”
Autorul și-a spus povestea în speranța ca ceea ce a fost să nu se mai repete, să rămână în amintiri și în cărți, în carnea supraviețuitorilor, în monumentele închinate celor dispăruți. Ceea ce s-a petrecut între 1975-1979 a fost un genocid al unor oameni, al culturii lor și al intelectualității pentru care azi prea puțini sau nimeni nu plătește. Într-un final aș fi vrut ca această carte, sau Duch să răspundă cum a fost posibil să se realizeze astfel de crime și de ce au ales ”Comitetul celor 7” să recurgă la genocid, etnocid sau autogenocidului, dar probabil că o astfel de crimă nu poate să aibe vreun răspuns rațional.
Din 1975 până în 1979, țara a fost decimată supusă unei extincții fizice naturale. Spitalele au fost distruse, școlile transformate în lagăre și închisori de tortură, banii au fost arși și Banca Națională dinamitată.O amenii au fost torturați și executați după urmatoarele criterii: ”oricine cunoștea o limbp străină, avea ochelari, oricine avea ceas sau cravată”. Dar aceste epurări se concentrau mai întâi pe unii, apoi pe alții, câteodată cu un motiv, alteori aleatoriu. ”Doctrinele se schimbă, ca și mâinile, dar există întotdeauna o lamă și un gât vinovat care trebuie tăiat - în numele dreptății, al apărării regimului, în numele unui nume.” Când au fost alungați de la putere 1,7 milioande de oameni (aproximativ 1/3 din locuitorii țării) au fost omorâți.
Khmerii roșii au prosperat și au reușit să ajungă la putere findcă țăranii se săturasera de sărăcie și servitute, de bombardamentele americanilor, corupția ajunsese la un nivel insuportabil, regimul Lon Nol (regimul care precede cel al khmerilor roșii) nu era popular din cauza șirurilor de execuții arbitrare și dispariții. Ei au prosperat pe fondul inegalității dintre oraș și sat. Oamenii din sate au fost neglijate și abandonate, de către francezi în timpul protectoratului, iar apoi de khmeri când s-a proclamat independența.
Obiectivul declarat de khmerii roșii era triplarea producției anuale de orez, astfel pământurile au fost colectivizate și ”noul popor” a fost trimis la țară să muncească. Dar nefiind pus la punct un plan pentru hrănirea oamenilor, foametea a fost încă de la început o cauză a atâtor decese, cu timpul doar înrăutățindu-se. ”Se punea întrebarea de ce n-au avut loc revolte sau mișcări sociale. Fiindcă epuizarea psihică se generalizase. Țara, năucită, era ținută cu o mână de fier de către cei carea aveau orez în farfurii, sau aur. Era imposibil să te deplasezi, să te exprimi, să acționezi, fără a fi ascultat, chestionat controlat.”
După 1975, aproximativ 40% din populația țării a fost relocată în zonele rurale fără un anumit plan sau organizare asupra ”hrănirii, îngrijirii, transportării și adăpostirii a milioane de oameni.” Prin aceastp deportare a început exterminarea ”noului popor”. Khmerii roșii doreau eliminarea a orice forme de comerț, de corupție, de desfrâu, de urme ale capitalismului.
Ambițiile regimului erau exemplificate în filmele de propagandă unde erau arătați lumii ”tineri combatanți, în deplină sănătate trupească, surâzători, entuziaști”. Film clasic de propagandă comunistă. ”Se poate ghici că muncitorii din prim-plan sunt cadre khmere: au încălțări adevărate, sunt bine hrăniți, se vede în obrajii lor, pe mâini, pe antebrațe; în fine, aproape toți au câte un stilou în buzunarul cămășii - ca Pol Pot - uimitoare medalie a unui regim care avea satisfacția de a sparge ochelarii și de a închide școlile.”
Cartea se concentrează și pe șeful centrului de tortură și execuție S21, fost liceu în Phnom Penh. Kang Kek Ieu, sau Duch, a fost responsabil pentru torturarea și moartea a cel puțin 12000 de persoane. Până la final a refuzat să-și recunoască vina, să spună ce s-a întâmplat la S21. S-a convertit în închisoare la creștinism, fiindcă ”comunismul îl trădase”, dar a continuat să nu spună în fața instanței și a cerut să fie de mai multe ori să fie eliberat fiindcă el încerca, și ”se supunea disciplinei”. El nu a putut, sau poate nu a vurt, să înțeleagă suferința oamenilor care au fost torturați de către el sau de către subalternii educați de el, nu a eliberat pe nimeni cât timp a fost la S21, dar el cerea să fie eliberat și să fie înțeles.
La S21 oamenii erau torturați și executați pentru niște confesiuni false. Prizionerii mărturiseau în timp ce erau bătuți, electrocutați, violați, că trădaseră revoluția, că erau defapt agenți KGB, CIA, vietnamez. Duch raporta la Comitetul permanent al lui Pol Pot, iar după aceea ”vinovatul era dus la Choeung Ek, unde era executat, îngropat, eliminat pentur totdeauna”. Duch dădea o explicație pentru confesiunile false și pentru execuții conform ideologiei Angkarului: ”Păstrându-te, nu se câștigă nimic. Eliminându-te, nu se pierde nimic.”
”Duch: ”Nu eram o persoană în afara legii, pentru că nu exista lege. Urmam calea Partidului. S-a câștigat războiul, aveam să terminăm și cu clasele burgheze și capitaliste. Toți erau trimiși în provincie ca să producă. Scopul revoluției noastre presupunea să limiteze Cambodgia la doar 2 clase: muncitori și țărani.
Eu: ”Dar de ce trebuia să înfometați oamenii? De ce nu-i îngrijeați? De ce ucideați copii? Nu aveau un loc în cele 2 clase? La două luni după victorie, pregăteați oameni care să ucidă nu imperialiști, ci inamicul. Cine era acest inamic?””
”Îmi aduc aminte de Huy, adjunct al lui Duch pe probleme de securitate, care a refuzat să recunoască faptul că a ucis sute de persoane la S21. Fiindcă i-am pus întrebări, a sfârșit prin a-mi arunca, aproape batjocoritor: ”Spune-mi, vrei o cifră? Câți?”
Mă gândesc la Khieu Samphan, secretar general al biroului 870, care pretinde că a descoperit genocidul grație filmului meu S21 - Mașina de ucis a khmerilor roșii și declară că nu știa: ”Fără a minimaliza crimele khmerilor, trebuie să abordați problema în toată complexitatea ei. Este necesar să înțelegeți pentru a elibera tânăra generație de stereotipiile contradictorii cu care suntem obișnuiți.” Mă gândesc la Nuon Chea, Fratele Numărul 2, care îndrăznește să spună: ”Nu știu unde se află Tuol Sleng (S21). N-am primit niciodată declarații. În fond ce este acest Tuol Sleng? Nu știu. La vremea aceea nu mergeam niciodată acolo. Nici acum.”.”
”Filmez un torționar khmer, fost director al unei închisorii la Stoeung Trang. Astăzi este o figură publică. Nu s-a mutat niciodată. În 1979, vietnamezii l-au menținut pe post. Un polițist rămânea un polițist. În fața lui, 3 țărani vorbesc despre torturile cărora le-au supraviețuit. Unul îl intreabă: ”De ce m-ai torturat?” Mai marele a râs: ”Nu așa trebuie pusă problema. Tu trebuie să știi de ce ai fost închis. Dacă te aflai aici înseamnă că erai vinovat!” Țăranul: ”Dar vedeai că eram nevinovați” Și eram oameni!””
”Unul dintre torționarii de la S21 cultivă azi legume. A devenit mediator în satul său. Este consultat pentru certurile de familie sau între vecini. Dar cum să fondezi o pace durabilă când nu există justiție?”
Armata vietnameză și câteva unități ale rezistenței cambodgiene aveau să intre în Phnom Penh pe 7 ianuarie 1979. Pol Pot a murit în junglă în 1998. După 30 de ani, khmerii roșii rămân victorioși: morții sunt morți și șterși de pe fața pământului. Dar Khmerii roșii nu au distrus tot. ”Noi trebuie să învățăm din nou: Tăcerea este cea care rănește. Tăcerea în privința recoltărilor de sânge, a vivisecțiilor, a copiilor asasinați, a violurilor.” Cunoașterea și cercetarea nu va dezgropa totuși morții, nu va alina, dar va reda umanitatea și înțelegerea, istoria.
”Franța nu a putut stabili cu exactitate ceea ce s-a întamplat chiar în incinta ambasadei sale, în aprilie 1975, și de ce i-a predat khmerilor roșii pe înalții demnitari cambodgieni condamnați la moarte. Cât despre Statele Unite ale Americii și China, vor vorbi oare despre legăturile pe care le-au păstrat atâta vreme cu criminalii?
”În mai 1980, CIA publica un raport demografic despre Cambodgia, afirmând că nu existase nicio execuție în cursul ultimilor ani ai regimului lui Pol Pot (în 1977-1978 fuseseră executate aproximativ o jumătate de milion de persoane). ””
Kampuchia Democrată și-a păstrat sediul la ONU până în 1991. ”Nu înțelegeam de ce nu venea nimeni în ajutor. De ce eram abandonați? Era insuportabil să vezi pretutindeni suferință, foame, moarte. Iar lumea tăcea. Rămâneam singuri.
Când am ajuns în Franța m-am pus pe treabă și am scris o lungă scrisoare adresată secretarului general al ONU. I-am povesti ce am trăit: am încheiat întrebându-l de ce nu s-a întreprins nimic serios în privința Cambodgiei. Pasibitatea lor era de neiertat.
N-am primit niciodată un răspuns de la el. Nimic. Nici măcar câteva cuvinte oficiale. Tâmărul rănit care eram pe atunci nu a acceptat această tăcere: cu atât mai puțin adultul de azi.
Cine era secretar-general ONU în 1979 și cine fusese începând din 1971? Kurt Waldheim, care a fost soldat în subordinea ”măcelarului din Balcani”, începând din octombrie 1943, și care a avut, fără dar și poate, un rol important în sângeroasa operațiune Kozara. Desigur, nu fusese un criminar de război. Nici un nazist. Dar, cu siguranță, nici un om al păcii. Așa că, astăzi, spun numele celui care a ocupat acel post influent, acel nume al compromisului și lașității.”
Autorul și-a spus povestea în speranța ca ceea ce a fost să nu se mai repete, să rămână în amintiri și în cărți, în carnea supraviețuitorilor, în monumentele închinate celor dispăruți. Ceea ce s-a petrecut între 1975-1979 a fost un genocid al unor oameni, al culturii lor și al intelectualității pentru care azi prea puțini sau nimeni nu plătește. Într-un final aș fi vrut ca această carte, sau Duch să răspundă cum a fost posibil să se realizeze astfel de crime și de ce au ales ”Comitetul celor 7” să recurgă la genocid, etnocid sau autogenocidului, dar probabil că o astfel de crimă nu poate să aibe vreun răspuns rațional.
August 6, 2016
Rithy Panh. Viaje al fin del hombre
Para aquellos que hemos seguido la obra de Rithy Panh desde tiempo inmemorial, la aparición de La eliminación (escrito junto a Christophe Bataille y publicado ahora por Anagrama), es uno de los acontecimientos del año, además de venir a cerrar (como seguramente también para el director camboyano), un círculo, o, mejor, terminar un puzle. Este libro es esa pieza que sirve para darle una nueva intensidad.
Cuando Panh habla de su última película, Duch, le maître des forges de l’Enfer, habla de la necesidad de completar su obra, en especial, S21, la máquina roja de matar, documental que trataba sobre el más importante campo de exterminio de los jemeres rojos. La necesidad venía de que todos los testimonios, de una manera u otra, giraban alrededor de una persona, Duch, jefe de la policía del régimen y director de aquel siniestro complejo, cuyo propio testimonio no aparece en ningún momento. La película se convierte en el eslabón final de una cadena que empezaba con Bophana (sobre una mujer ejecutada por escribir cartas de amor a su novio), pero teniendo siempre presente que su obra siempre ha girado sobre la tragedia del pueblo camboyano y la suya propia (como parte, por otro lado, del destino de ese pueblo). La eliminación, de este modo, vendría ser el equivalente literario a esa película, pero de un modo mucho más amplio. Un modo mucho más amplio porque con ella no solo se enfrenta a ese monstruo de gustos afrancesados, a ese metódico profesor de matemáticas que no dudó en reducir a la nada a centenares de miles de personas, sino porque también cierra sus propios años bajo el gobierno de Pol Pot.
En 1975, los jemeres rojos, guerrilla comunista, abandonan las montañas y se hacen con el poder en todo el país, llegando hasta la capital, Phnom Penh. En su ideal, el “nuevo pueblo” debe ser reeducado, convertido a los valores del antiguo pueblo (es decir, los campesinos, el pasado). Las ciudades se vacían y sus habitantes son reubicados en los pueblos, como una vuelta al campesinado. Toda forma de vida que se escape a eso es abolida, incluida la enseñanza. Rithy Pahn tiene trece años. Su padre ha ocupado un cargo importante en el anterior gobierno, y para él, para su madre, para sus hermanos y familia, comienza en viaje hacia ninguna parte (bueno, sí, hacia un lugar: la muerte), que les llevará de aquí para allá, hasta acabar con ellos, por el hambre, la enfermedad o la desesperación.
Rithy Panh sobrevive milagrosamente.
A partir de ese momento, su vida se convertirá en el enfrentamiento diario con aquella pesadilla y como enfrentarse a ella, en lo personal y en lo cinematográfico. La eliminación será eso, aquellos cuatro años de terror, de derivas, de viaje a través de los días,… Pero también será su relación, durante el rodaje de su documental, con el viejo Duch, encarcelado a la espera de juicio por un tribunal internacional, tras ser descubierto llevando otra vida bajo otra identidad, una relación que no deja de ser un silencioso ajuste de cuentas con la sinrazón, con el absurdo, un descenso a lo más bajo del ser humano, a la destrucción sistemática (“reducir a polvo”) del ser humano, del enemigo interior, del enemigo imaginado, en un país gobernado desde la nada por un gobierno invisible desde una ciudad despoblada.
La pregunta que subyace en el libro, sobre la que vuelve Rithy Panh una y otra vez, es cómo se puede llegar a eso (y también, cómo se puede puede sobrevivir a eso), una pregunta que se ha formulado día tras día desde entonces y a la que ha dedicado su cine (hasta en Gibier d’élevage, su última obra de ficción basada en Kenzaburo Oé, no dejan de resonar los ecos de su propia experiencia de esos años), una pregunta, unas preguntas que tienen la paciencia del que se sabe derrotado hace tiempo por la historia, y que formula una y otra vez, una y otra vez, a aquellos testigos, víctimas o verdugos, esperando ensoñadoramente a que le verdad surja, se revele, sea capaz de escapar a las interminables capas de tierra bajo las que se ha intentado ocultar, reconstruir aquello que se ha intentado borrar: la memoria, ese material intangible, maleable. Tras la mirada clara de Duch, tras su risa, tras ese viejecito inofensivo, tras sus silencios y sus nuevos dioses, tras sus poemas en francés, se esconde la sinrazón, la estupidez humana, que es tanta...
Escrito para Détour.
Para aquellos que hemos seguido la obra de Rithy Panh desde tiempo inmemorial, la aparición de La eliminación (escrito junto a Christophe Bataille y publicado ahora por Anagrama), es uno de los acontecimientos del año, además de venir a cerrar (como seguramente también para el director camboyano), un círculo, o, mejor, terminar un puzle. Este libro es esa pieza que sirve para darle una nueva intensidad.
Cuando Panh habla de su última película, Duch, le maître des forges de l’Enfer, habla de la necesidad de completar su obra, en especial, S21, la máquina roja de matar, documental que trataba sobre el más importante campo de exterminio de los jemeres rojos. La necesidad venía de que todos los testimonios, de una manera u otra, giraban alrededor de una persona, Duch, jefe de la policía del régimen y director de aquel siniestro complejo, cuyo propio testimonio no aparece en ningún momento. La película se convierte en el eslabón final de una cadena que empezaba con Bophana (sobre una mujer ejecutada por escribir cartas de amor a su novio), pero teniendo siempre presente que su obra siempre ha girado sobre la tragedia del pueblo camboyano y la suya propia (como parte, por otro lado, del destino de ese pueblo). La eliminación, de este modo, vendría ser el equivalente literario a esa película, pero de un modo mucho más amplio. Un modo mucho más amplio porque con ella no solo se enfrenta a ese monstruo de gustos afrancesados, a ese metódico profesor de matemáticas que no dudó en reducir a la nada a centenares de miles de personas, sino porque también cierra sus propios años bajo el gobierno de Pol Pot.
En 1975, los jemeres rojos, guerrilla comunista, abandonan las montañas y se hacen con el poder en todo el país, llegando hasta la capital, Phnom Penh. En su ideal, el “nuevo pueblo” debe ser reeducado, convertido a los valores del antiguo pueblo (es decir, los campesinos, el pasado). Las ciudades se vacían y sus habitantes son reubicados en los pueblos, como una vuelta al campesinado. Toda forma de vida que se escape a eso es abolida, incluida la enseñanza. Rithy Pahn tiene trece años. Su padre ha ocupado un cargo importante en el anterior gobierno, y para él, para su madre, para sus hermanos y familia, comienza en viaje hacia ninguna parte (bueno, sí, hacia un lugar: la muerte), que les llevará de aquí para allá, hasta acabar con ellos, por el hambre, la enfermedad o la desesperación.
Rithy Panh sobrevive milagrosamente.
A partir de ese momento, su vida se convertirá en el enfrentamiento diario con aquella pesadilla y como enfrentarse a ella, en lo personal y en lo cinematográfico. La eliminación será eso, aquellos cuatro años de terror, de derivas, de viaje a través de los días,… Pero también será su relación, durante el rodaje de su documental, con el viejo Duch, encarcelado a la espera de juicio por un tribunal internacional, tras ser descubierto llevando otra vida bajo otra identidad, una relación que no deja de ser un silencioso ajuste de cuentas con la sinrazón, con el absurdo, un descenso a lo más bajo del ser humano, a la destrucción sistemática (“reducir a polvo”) del ser humano, del enemigo interior, del enemigo imaginado, en un país gobernado desde la nada por un gobierno invisible desde una ciudad despoblada.
La pregunta que subyace en el libro, sobre la que vuelve Rithy Panh una y otra vez, es cómo se puede llegar a eso (y también, cómo se puede puede sobrevivir a eso), una pregunta que se ha formulado día tras día desde entonces y a la que ha dedicado su cine (hasta en Gibier d’élevage, su última obra de ficción basada en Kenzaburo Oé, no dejan de resonar los ecos de su propia experiencia de esos años), una pregunta, unas preguntas que tienen la paciencia del que se sabe derrotado hace tiempo por la historia, y que formula una y otra vez, una y otra vez, a aquellos testigos, víctimas o verdugos, esperando ensoñadoramente a que le verdad surja, se revele, sea capaz de escapar a las interminables capas de tierra bajo las que se ha intentado ocultar, reconstruir aquello que se ha intentado borrar: la memoria, ese material intangible, maleable. Tras la mirada clara de Duch, tras su risa, tras ese viejecito inofensivo, tras sus silencios y sus nuevos dioses, tras sus poemas en francés, se esconde la sinrazón, la estupidez humana, que es tanta...
Escrito para Détour.
September 1, 2020
An account of the Khmer Rouge and S21, and its commandant Duch. A harrowing account. I didn't quite like the way it was written. It was a bit of stream of consciousness? Sometimes it was not too easy to understand. It was also written as one chapter. No breaks
This entire review has been hidden because of spoilers.
September 21, 2016
Благають і тремтять лиш боягузи ниці.
Злигоднів не цурайсь, твердий будь, наче з криці,
З недолею змагайсь, як вся рідня моя,
Страждай без карг, борись і мовчки вмри, як я.
Розповідаючи вам отут про всякі цікаві книжки, які різними шляхами потрапляють в мій read-list, я неодноразово відзначав ті з них, читання яких хочеться розтягнути на якомога довший період. Але з останньою книжкою якраз усе навпаки - борючись із складними емоціями, які вона викликала, я все ж прочитав її за час перельотів у Вільнюс і назад (в літаку та в залі очікування). І це пов'язано зовсім не з тим, що книжка погана. Ні. Але після бібліографії Бекета, я не пригадую нічого такого, що заставляло мене б закривати книжку після кожної сторінки аби вгамувати серцебиття.
"Лишивши тебе - ми нічого не виграємо. Знищивши тебе - ми нічого не втратимо". Таким гаслом послуговувалися у своїй "роботі" працівники центру S-21 - тюрми безпеки Демократичної Кампучії, через катування в якій пройшли близько 20000 людей. Демократична Кампучія - державне утворення на території Камбоджі під правлінням режиму червоних кхмерів - таких собі комуністичних фанатиків. Камоджійський кінорежисер Рітхі Пань, який сам пережив жахіття режиму кхмерів, у 2003 році зняв документальний фільм, головними героями якого стали двоє в'язнів табору S-21, яким пощастило пережити режим Пол Пота. На основі сценарію цього фільму, особистих спогадів і тривалих розмов із начальником цієї тюрми Дучем, Рітхі Пань написав книжку "Ліквідація"
"Червоні кхмери - це ліквідація. Людина не має права ні на що" - Канг Кек Іеу (Дуч).
Звичайно, можна відвести погляд. Утратити свою мету. Дозволити погляду відійти, повіятися, зникнути - досить простого поруху очей. Звичайно, можна не дивитися на країну, не знати де вона й зітхати, коли часто згадують її нещасну назву. Можна, навіть, погодитися, що події, які відбулися в ній - незбагненні та нелюдські. Отже, погляд відводять. Це доступна кожному свобода. Свобода, яку, проте, так складно реалізувати, прокручуючи в пам'яті кадри, де в'язень їсть свої екскременти. Чи згадуючи чоловіка, якого запхали в п'ять автомобільних шин та підпалили живцем. Щоб не лишилося нічого - ані кісток, ані плоті. Чи можливо зі спокійним серцем жити після того, як ти віддаєш такі накази на знищення людей? Єдиним поясненням (окрім психічної хвороби) - є абсолютна впевненість у правильності прийнятих рішень та їх відповідності ідеології. Саме таким відданим солдатом режиму і був Дуч, діалоги з яким займають половину тексту "Ліквідації".
"Ви, хто вірите в кращий світ, світ без класів, без грошей, радісний світ, що буде добром для всіх, чи відчували ви, як вам у горло ллється рисове поле? Чи знаєте ви смак калюж, де спали вугрі?" - Рітхі Пань. Навіть зараз, згадуючи історії із життя автора, напруга поширюється на кисть та плече, наче дотик голки. Рітхі Пань в неймовірних моторошних деталях описує свою боротьбу за життя. Боротьбу, яку програли його батьки, сестри, племінники. Боротьбу, яку він теж програв тільки з тією різницею, що залишився живим, на відміну від 1.7 мільйона жертв бездоганної органзації, одержимої контролем та абсолютною зневагою до індивіда.
"Ми перемогли зовнішніх ворогів, зокрема американців. Тепер треба перемогти внутрішніх ворогів, бо вони ще лишилися. Треба перемогти й невидимих ворогів - імперіалістичні звички нашого серця" - радіо червоних кхмерів, Демократична Кампучія яких до 1991 року зберігала своє місце в ООН. Що хотіти від організації, генеральним секретарем якої в той час був Курт Вальдхайм. Той самий Вальдхайм, що воювував на стороні Вермахту та якому приписують участь в Козарській різні в 1942 році, під час якої було вбито за різними оцінками від 30000 до 65000 мирного населенням Югославії. Але це так, ліричний відступ від історії що не дає спокійно спати ось уже 4-ий день.
Рітхі Пань, Крістоф Батай "Ліквідація"
Злигоднів не цурайсь, твердий будь, наче з криці,
З недолею змагайсь, як вся рідня моя,
Страждай без карг, борись і мовчки вмри, як я.
Розповідаючи вам отут про всякі цікаві книжки, які різними шляхами потрапляють в мій read-list, я неодноразово відзначав ті з них, читання яких хочеться розтягнути на якомога довший період. Але з останньою книжкою якраз усе навпаки - борючись із складними емоціями, які вона викликала, я все ж прочитав її за час перельотів у Вільнюс і назад (в літаку та в залі очікування). І це пов'язано зовсім не з тим, що книжка погана. Ні. Але після бібліографії Бекета, я не пригадую нічого такого, що заставляло мене б закривати книжку після кожної сторінки аби вгамувати серцебиття.
"Лишивши тебе - ми нічого не виграємо. Знищивши тебе - ми нічого не втратимо". Таким гаслом послуговувалися у своїй "роботі" працівники центру S-21 - тюрми безпеки Демократичної Кампучії, через катування в якій пройшли близько 20000 людей. Демократична Кампучія - державне утворення на території Камбоджі під правлінням режиму червоних кхмерів - таких собі комуністичних фанатиків. Камоджійський кінорежисер Рітхі Пань, який сам пережив жахіття режиму кхмерів, у 2003 році зняв документальний фільм, головними героями якого стали двоє в'язнів табору S-21, яким пощастило пережити режим Пол Пота. На основі сценарію цього фільму, особистих спогадів і тривалих розмов із начальником цієї тюрми Дучем, Рітхі Пань написав книжку "Ліквідація"
"Червоні кхмери - це ліквідація. Людина не має права ні на що" - Канг Кек Іеу (Дуч).
Звичайно, можна відвести погляд. Утратити свою мету. Дозволити погляду відійти, повіятися, зникнути - досить простого поруху очей. Звичайно, можна не дивитися на країну, не знати де вона й зітхати, коли часто згадують її нещасну назву. Можна, навіть, погодитися, що події, які відбулися в ній - незбагненні та нелюдські. Отже, погляд відводять. Це доступна кожному свобода. Свобода, яку, проте, так складно реалізувати, прокручуючи в пам'яті кадри, де в'язень їсть свої екскременти. Чи згадуючи чоловіка, якого запхали в п'ять автомобільних шин та підпалили живцем. Щоб не лишилося нічого - ані кісток, ані плоті. Чи можливо зі спокійним серцем жити після того, як ти віддаєш такі накази на знищення людей? Єдиним поясненням (окрім психічної хвороби) - є абсолютна впевненість у правильності прийнятих рішень та їх відповідності ідеології. Саме таким відданим солдатом режиму і був Дуч, діалоги з яким займають половину тексту "Ліквідації".
"Ви, хто вірите в кращий світ, світ без класів, без грошей, радісний світ, що буде добром для всіх, чи відчували ви, як вам у горло ллється рисове поле? Чи знаєте ви смак калюж, де спали вугрі?" - Рітхі Пань. Навіть зараз, згадуючи історії із життя автора, напруга поширюється на кисть та плече, наче дотик голки. Рітхі Пань в неймовірних моторошних деталях описує свою боротьбу за життя. Боротьбу, яку програли його батьки, сестри, племінники. Боротьбу, яку він теж програв тільки з тією різницею, що залишився живим, на відміну від 1.7 мільйона жертв бездоганної органзації, одержимої контролем та абсолютною зневагою до індивіда.
"Ми перемогли зовнішніх ворогів, зокрема американців. Тепер треба перемогти внутрішніх ворогів, бо вони ще лишилися. Треба перемогти й невидимих ворогів - імперіалістичні звички нашого серця" - радіо червоних кхмерів, Демократична Кампучія яких до 1991 року зберігала своє місце в ООН. Що хотіти від організації, генеральним секретарем якої в той час був Курт Вальдхайм. Той самий Вальдхайм, що воювував на стороні Вермахту та якому приписують участь в Козарській різні в 1942 році, під час якої було вбито за різними оцінками від 30000 до 65000 мирного населенням Югославії. Але це так, ліричний відступ від історії що не дає спокійно спати ось уже 4-ий день.
Рітхі Пань, Крістоф Батай "Ліквідація"
June 23, 2019
When my copy of ‘The Elimination’ by Rithy Panh came through the letter box I took it out of its wrapper and thought “Oh boy, what have I done?”
The subtitle will maybe give you an idea why a sense of trepidation came over me. In full, the book is called 'The Elimination - A Survivor of the Khmer Rouge Confronts his Past and the Commandant of the Killing Fields'.
Even though I’d asked for this book, even though I’d told myself that I should be thoroughly ashamed to know almost nothing about something that took place during my own lifetime, I was still struck by a fear of what I might find inside the covers. It was partly the fear of horrific torture and killing – but rather more a fear that it might be just too hard to understand and to follow. What if one third of the population of Cambodia had been killed and I couldn’t be bothered to read about their loss? How would I be able to live with the failure to give the dead my proper attention?
My fears were brushed aside as soon as I started to read. I was hooked so badly that I was making excuses not to go for dinner or a drink with my colleagues just so I could go back to my room and read more. The absence of a normal chapter structure helps to bring about a sense that you just can’t put the book down until the author has finished. Instead of telling myself I’d read to the end of the next chapter, I had to keep going. It felt disrespectful to the dead every time I had to go to sleep or leave for the office. I wanted to give this book my total attention.
There’s an oft repeated and mostly very appropriate saying that if you have to put the word ‘Democratic’ into your country’s name, it’s probably the last adjective that the country deserves. Think North Korea or the old East German regimes or the Democratic Republic of Congo. So-called ‘Democratic Kampuchea’ was the name that the Khmer Rouge gave to Cambodia during the rule of Pol Pot between 1975 and 1979. I was far too young to be watching the news when Pol Pot came to power so I can forgive myself for not following the story at the time but I have no excuse to offer for how I managed to not ‘educate’ myself in the decades since then. Mention Cambodia to me and I’m more likely to think of the beautiful ancient temples of Angkor Wat or the child sexual abuse that led scumbags like Gary Glitter to be expelled from the country. I knew the term ‘The Killing Fields’ but I didn’t really understand the scope of what had happened in Cambodia.
Rithy Panh was a young boy when Pol Pot came to power. His family were intellectuals, his father a school teacher and school inspector. The educated were the people Pol Pot wanted to eliminate. A little like Chairman Mao and his Cultural Revolution, Pol Pot thought that getting rid of the people who were bright enough to resist him was the way forward. Anyone considered to be counter-revolutionary was to be punished and it didn’t take much to earn that label. If you’d had contact with foreigners, been part of a political organisation, worked as a civil servants or a policemen or even just got yourself a good education, then that was all it took to get marked out as one of Pol Pot’s ‘New People’, one of the not quite real Cambodians that Pol Pot wanted to eliminate.
The figures vary on just how many were killed in what the book calls the ‘autogenocide’ – i.e. the genocide of your own people - but estimates stretch to almost a third of the population. Most genocides and periods of ‘ethnic cleansing’ (genocide’s younger brother) are based on creating a system of ‘us and them’ where one group is encouraged to take arms against those considered in some way to be outsiders. Fundamental differences are needed to create the will to kill. Think of Hitler and the Jews during the Second World War, the Hutus and Tutsis in Rwanda, or the Ottoman Empire and the Armenians to name just a few of the more high profile historic examples. I had never heard the term autogenocide before and I think it’s mentioned only once in the book but it was the word that stuck in my head. Wikipedia defines it as “the extermination of a country’s citizens by its own people or government” and in some ways it’s all the more shocking in its randomness.
The UN says 2-3 million people were killed. UNICEF puts it at 3 million. Study of mass graves gave evidence for a shocking 1,386,734 victims of execution but many more died from starvation outside the so-called Killing
Fields. Rithy Panh’s father stopped living rather than died – he stopped eating, devastated at the destruction of the country he loved. Rithy Panh describes the deaths of young cousins who were too young to understand why there was nothing to eat and whose parents could no longer provide them even the basic needs of life.
The book presents many aspects of the genocide and their impact on Rithy Panh’s life. We learn that he grew up to become a successful filmmaker specialising in political documentaries including several about his homeland. We discover that for the book he has gained special permission to interview Comrade Duch, one of the chief torturers or the Khmer Rouge regime. We read the one to one exchanges between the two men, observing how Duch can rationalise his past activities, how he can lie to himself and to his interviewer, and almost most sickening, how he’s merrily convinced that he’s going to be absolutely OK because he’s embraced Christianity and bought into the twin concepts of repentance and forgiveness.
Intercut with Rithy Pan’s interviews and his reflections on the evils of Comrade Duch, we follow the author’s own life. The exodus from Phnom Penh as Pol Pot emptied a city of 2.5 million inhabitants and sent them out to the countryside. We read how Pol Pot eliminated individuality by forcing everyone to wear identical black clothes. We read of the death of love as men and women were randomly married off to one another by the regime without knowing their new partners. The depths of Rithy Panh’s personal misery are profound and you’ll wonder how much more a young boy could possibly live through – there’s the death of his father, his forced estrangement from his family and his consequential rebirth into anonymity with all the terrible things he had to do to stay alive. All these horrors are presented calmly, almost unemotionally as we see the impact his abuse has had on his life. We read his observations on the sheer absurdity of life under Pol Pot when he works as a sort of orderly in a hospital where none of the untrained nurses or doctors know what they are doing because all the real nurses and doctors have lost their jobs for being intellectuals. If you ever needed proof that you can’t run a system without letting the intelligent people rise to the top, then Democratic Kampuchea was that proof.
Perhaps the most directly shocking passages are about the torture and killings of the millions of Pol Pot’s victims. The torturers are mandated to get confessions from their captives following a long list of approved methods of torture. Comrade Duch is more disturbed by his killers improvision and going off the approved list than by the deaths that ensue. There are some things that will leave you wondering if you really could have just read what’s on the page – especially the revelation of torture victims being exsanguinated, the blood removed drop by drop until they eventually die. How Rithy Panh could stay calm enough to talk to this man, the person directly responsible for the death of people Panh knew as well as many he didn’t, is astonishing. It’s as if he has to compartmentalise his feelings, keep his past locked up inside so as not to want to rip the face off this evil torturer.
I learned a lot about Cambodia and Democratic Kampuchea. I’m not sure I can ever think of the country in quite the same way again. Rithy Panh’s objectives in writing this book must have been many and complex. I’m sure he wanted to pay tribute to his family, to tell the world about his experience and to reveal the man behind Comrade Duch. I like to think he’d be glad to know that this particular reader filled a big gap in her historic knowledge and loved every page of his brave and compelling story. If we run away from unpalatable and uncomfortable real-life horror, don't we risk that the torturers and the killers are protected by our reticence? This is a book so compelling that it’s not hard to get hooked and it's a rare author who can write of things so horrifying and still make you want to know more because of the essential humanity in what they portray.
The subtitle will maybe give you an idea why a sense of trepidation came over me. In full, the book is called 'The Elimination - A Survivor of the Khmer Rouge Confronts his Past and the Commandant of the Killing Fields'.
Even though I’d asked for this book, even though I’d told myself that I should be thoroughly ashamed to know almost nothing about something that took place during my own lifetime, I was still struck by a fear of what I might find inside the covers. It was partly the fear of horrific torture and killing – but rather more a fear that it might be just too hard to understand and to follow. What if one third of the population of Cambodia had been killed and I couldn’t be bothered to read about their loss? How would I be able to live with the failure to give the dead my proper attention?
My fears were brushed aside as soon as I started to read. I was hooked so badly that I was making excuses not to go for dinner or a drink with my colleagues just so I could go back to my room and read more. The absence of a normal chapter structure helps to bring about a sense that you just can’t put the book down until the author has finished. Instead of telling myself I’d read to the end of the next chapter, I had to keep going. It felt disrespectful to the dead every time I had to go to sleep or leave for the office. I wanted to give this book my total attention.
There’s an oft repeated and mostly very appropriate saying that if you have to put the word ‘Democratic’ into your country’s name, it’s probably the last adjective that the country deserves. Think North Korea or the old East German regimes or the Democratic Republic of Congo. So-called ‘Democratic Kampuchea’ was the name that the Khmer Rouge gave to Cambodia during the rule of Pol Pot between 1975 and 1979. I was far too young to be watching the news when Pol Pot came to power so I can forgive myself for not following the story at the time but I have no excuse to offer for how I managed to not ‘educate’ myself in the decades since then. Mention Cambodia to me and I’m more likely to think of the beautiful ancient temples of Angkor Wat or the child sexual abuse that led scumbags like Gary Glitter to be expelled from the country. I knew the term ‘The Killing Fields’ but I didn’t really understand the scope of what had happened in Cambodia.
Rithy Panh was a young boy when Pol Pot came to power. His family were intellectuals, his father a school teacher and school inspector. The educated were the people Pol Pot wanted to eliminate. A little like Chairman Mao and his Cultural Revolution, Pol Pot thought that getting rid of the people who were bright enough to resist him was the way forward. Anyone considered to be counter-revolutionary was to be punished and it didn’t take much to earn that label. If you’d had contact with foreigners, been part of a political organisation, worked as a civil servants or a policemen or even just got yourself a good education, then that was all it took to get marked out as one of Pol Pot’s ‘New People’, one of the not quite real Cambodians that Pol Pot wanted to eliminate.
The figures vary on just how many were killed in what the book calls the ‘autogenocide’ – i.e. the genocide of your own people - but estimates stretch to almost a third of the population. Most genocides and periods of ‘ethnic cleansing’ (genocide’s younger brother) are based on creating a system of ‘us and them’ where one group is encouraged to take arms against those considered in some way to be outsiders. Fundamental differences are needed to create the will to kill. Think of Hitler and the Jews during the Second World War, the Hutus and Tutsis in Rwanda, or the Ottoman Empire and the Armenians to name just a few of the more high profile historic examples. I had never heard the term autogenocide before and I think it’s mentioned only once in the book but it was the word that stuck in my head. Wikipedia defines it as “the extermination of a country’s citizens by its own people or government” and in some ways it’s all the more shocking in its randomness.
The UN says 2-3 million people were killed. UNICEF puts it at 3 million. Study of mass graves gave evidence for a shocking 1,386,734 victims of execution but many more died from starvation outside the so-called Killing
Fields. Rithy Panh’s father stopped living rather than died – he stopped eating, devastated at the destruction of the country he loved. Rithy Panh describes the deaths of young cousins who were too young to understand why there was nothing to eat and whose parents could no longer provide them even the basic needs of life.
The book presents many aspects of the genocide and their impact on Rithy Panh’s life. We learn that he grew up to become a successful filmmaker specialising in political documentaries including several about his homeland. We discover that for the book he has gained special permission to interview Comrade Duch, one of the chief torturers or the Khmer Rouge regime. We read the one to one exchanges between the two men, observing how Duch can rationalise his past activities, how he can lie to himself and to his interviewer, and almost most sickening, how he’s merrily convinced that he’s going to be absolutely OK because he’s embraced Christianity and bought into the twin concepts of repentance and forgiveness.
Intercut with Rithy Pan’s interviews and his reflections on the evils of Comrade Duch, we follow the author’s own life. The exodus from Phnom Penh as Pol Pot emptied a city of 2.5 million inhabitants and sent them out to the countryside. We read how Pol Pot eliminated individuality by forcing everyone to wear identical black clothes. We read of the death of love as men and women were randomly married off to one another by the regime without knowing their new partners. The depths of Rithy Panh’s personal misery are profound and you’ll wonder how much more a young boy could possibly live through – there’s the death of his father, his forced estrangement from his family and his consequential rebirth into anonymity with all the terrible things he had to do to stay alive. All these horrors are presented calmly, almost unemotionally as we see the impact his abuse has had on his life. We read his observations on the sheer absurdity of life under Pol Pot when he works as a sort of orderly in a hospital where none of the untrained nurses or doctors know what they are doing because all the real nurses and doctors have lost their jobs for being intellectuals. If you ever needed proof that you can’t run a system without letting the intelligent people rise to the top, then Democratic Kampuchea was that proof.
Perhaps the most directly shocking passages are about the torture and killings of the millions of Pol Pot’s victims. The torturers are mandated to get confessions from their captives following a long list of approved methods of torture. Comrade Duch is more disturbed by his killers improvision and going off the approved list than by the deaths that ensue. There are some things that will leave you wondering if you really could have just read what’s on the page – especially the revelation of torture victims being exsanguinated, the blood removed drop by drop until they eventually die. How Rithy Panh could stay calm enough to talk to this man, the person directly responsible for the death of people Panh knew as well as many he didn’t, is astonishing. It’s as if he has to compartmentalise his feelings, keep his past locked up inside so as not to want to rip the face off this evil torturer.
I learned a lot about Cambodia and Democratic Kampuchea. I’m not sure I can ever think of the country in quite the same way again. Rithy Panh’s objectives in writing this book must have been many and complex. I’m sure he wanted to pay tribute to his family, to tell the world about his experience and to reveal the man behind Comrade Duch. I like to think he’d be glad to know that this particular reader filled a big gap in her historic knowledge and loved every page of his brave and compelling story. If we run away from unpalatable and uncomfortable real-life horror, don't we risk that the torturers and the killers are protected by our reticence? This is a book so compelling that it’s not hard to get hooked and it's a rare author who can write of things so horrifying and still make you want to know more because of the essential humanity in what they portray.
May 17, 2024
итають переважно, щоб втекти від реальності або навпаки - дізнатись про неї більше. Останнє переважно боляче - куди не подашся, з‘ясовується, що люди жорстокі, темрява не терпить, боїться світла і тому режими вбивали й вбивають в першу чергу тих, хто тим світлом для світу є чи має потенціал стати.
Рітхі Пань - камбоджійський кінорежисер, який написав книгу на основі документів, власних спогадів і свідчень людей, які пережили режим Пола Пота, «червоних кхмерів», які здійснювали масовий терор в ім‘я комуністичних ідей і закатували 1,7 млн життів за 4 роки.
Не знаю, чи ті діалоги з головним катом режиму додають якось розуміння, чи можна взагалі це якось збагнути, чи принаймі застерегтись від пасток виправдання злочинів наказами, чи створення образу одного страшного злочинця, коли їх насправді багато.
Сьогодні я шукаю не правду, а слово. Я хочу, щоб ті, хто заподіяв тоді зло, назвали його злом. Щоб вони загаворили.
Дуч [начальник центру катувань і страт] дуже спокійний чоловік, хоч яка нелюдськість його злочинів. Але питання сьогодні полягає не в тому, щоб дізнатись людина він чи ні. Він людина щомиті, і саме тому його можна судити й оголосити йому вирок. Я ще повернуся до сучасної думки, мовляв, ми всі потенційні кати. Цей фаталізм з відбитком поблажливості не дає спокою літературі, кіно і деяким інтелектуалам. Ні, не кожного з нас аркуш паперу відділяє від тяжкого злочину. Я вірю у факти і дивлюсь на світ. Жертви на своєму місці. Кати теж.
Другої ночі мати попросила батька викинути краватки. Червоні кхмери заборонили окуляри. В першу чергу знищували людей з вищою освітою. Практика перед усім: лікарі червоних кхмерів не мали ніякої освіти.
Мова масових вбивств - kamtech, це знищувати, а потім стирати кожен слід. Щоб не лишилось нічого ні від життя, ні від смерті. Щоб стерти саму смерть. Ліквідація.
За кілька днів революціонери вигнали в села 40% населення, поширюючи чутки, що американці бомбардуватимуть столицю.
Дуч вибирав наглядачів у тринадцятирічному віці, виховували їх серед страждань і смерті, вони знали лише наказ. «Їхній культурний рівень-низький, але вони були вірними мені. Неписьменні селяни, якщо їх попросять убивати, убивають».
Лише політики привласнюють собі право милувати або прощати від імені всіх,-і про таке навіть подумати годі у випадку масових злочинів або геноциду. Я не вірю в примирення за наказом. Я вірю в роботу в часі, у роботу часу. Я хочу зрозуміти, пояснити, пам‘ятати. Саме в цьому порядку.
Рітхі Пань - камбоджійський кінорежисер, який написав книгу на основі документів, власних спогадів і свідчень людей, які пережили режим Пола Пота, «червоних кхмерів», які здійснювали масовий терор в ім‘я комуністичних ідей і закатували 1,7 млн життів за 4 роки.
Не знаю, чи ті діалоги з головним катом режиму додають якось розуміння, чи можна взагалі це якось збагнути, чи принаймі застерегтись від пасток виправдання злочинів наказами, чи створення образу одного страшного злочинця, коли їх насправді багато.
Сьогодні я шукаю не правду, а слово. Я хочу, щоб ті, хто заподіяв тоді зло, назвали його злом. Щоб вони загаворили.
Дуч [начальник центру катувань і страт] дуже спокійний чоловік, хоч яка нелюдськість його злочинів. Але питання сьогодні полягає не в тому, щоб дізнатись людина він чи ні. Він людина щомиті, і саме тому його можна судити й оголосити йому вирок. Я ще повернуся до сучасної думки, мовляв, ми всі потенційні кати. Цей фаталізм з відбитком поблажливості не дає спокою літературі, кіно і деяким інтелектуалам. Ні, не кожного з нас аркуш паперу відділяє від тяжкого злочину. Я вірю у факти і дивлюсь на світ. Жертви на своєму місці. Кати теж.
Другої ночі мати попросила батька викинути краватки. Червоні кхмери заборонили окуляри. В першу чергу знищували людей з вищою освітою. Практика перед усім: лікарі червоних кхмерів не мали ніякої освіти.
Мова масових вбивств - kamtech, це знищувати, а потім стирати кожен слід. Щоб не лишилось нічого ні від життя, ні від смерті. Щоб стерти саму смерть. Ліквідація.
За кілька днів революціонери вигнали в села 40% населення, поширюючи чутки, що американці бомбардуватимуть столицю.
Дуч вибирав наглядачів у тринадцятирічному віці, виховували їх серед страждань і смерті, вони знали лише наказ. «Їхній культурний рівень-низький, але вони були вірними мені. Неписьменні селяни, якщо їх попросять убивати, убивають».
Лише політики привласнюють собі право милувати або прощати від імені всіх,-і про таке навіть подумати годі у випадку масових злочинів або геноциду. Я не вірю в примирення за наказом. Я вірю в роботу в часі, у роботу часу. Я хочу зрозуміти, пояснити, пам‘ятати. Саме в цьому порядку.
March 13, 2013
A filmmaker and a survivor, who lost his whole family at the hands of the Khmer Rouge. There is just something chilling and powerful reading this history from someone who had a first hand view. Not many people get to confront their torturer, who insists he is every man and any man, and ask for reasons and explanations. Duch is the torturer, the head of the group, who torture for the fun of it, knowing the confessions they were getting were not true. Absolutely horrifying to read at times and yet Panh included a warning, for any society to not get complacent because this could happen anywhere. He is writing this book in an attempt to give Cambodia back their dignity and to let everyone know what happened there he “evoked the world of yesterday so that the bad part of it may not come back again.”
November 23, 2013
This is the story of someone who lived and survived in the insane world of "Kampuchea" in the late 1970s. It's not a treatise on why these events happened.
It's as chilling as you'd expect. What makes the Cambodia story so compelling is the brevity of the events (barely four years) and the total dominance of the Khmer Rouge in that period.
Panh's story is, of course, heart-breaking. What the book doesn't give is a context for why the disaster happened; no doubt this is covered elsewhere and I'll be looking for texts on this ASAP. Suffice to say that another system founded on Marxism and the redistribution of wealth ended in mass murder.
I found the book slightly disjointed and couldn't always work out where chronologically the author was. Overall it's a good but not great book.
It's as chilling as you'd expect. What makes the Cambodia story so compelling is the brevity of the events (barely four years) and the total dominance of the Khmer Rouge in that period.
Panh's story is, of course, heart-breaking. What the book doesn't give is a context for why the disaster happened; no doubt this is covered elsewhere and I'll be looking for texts on this ASAP. Suffice to say that another system founded on Marxism and the redistribution of wealth ended in mass murder.
I found the book slightly disjointed and couldn't always work out where chronologically the author was. Overall it's a good but not great book.
July 14, 2017
"Si certains peuvent affirmer que les chambres à gaz nazies ont été un "détail" dans l"histoire de la Seconde Guerre mondiale, alors tout crime de masse est susceptible, un jour ou l'autre, d'être considéré comme un "détail"- en France ou ailleurs. Au Cambodge par exemple. [...] Je veux que la vérité soit établie et documentée. Si aucun détail de l'histoire n'est contestable, alors ce crime de masse ne sera jamais un "détail"".
Il est dur de parler de ce livre juste après en avoir lu la dernière ligne. Dur car L'Elimination est un livre témoignage sans concession sur l'absurde cruauté des Khmers Rouges et plus particulièrement Duch, le directeur du centre S21. Une cruauté qui rend la lecture des pages nauséeuse malgré le travail de Rithy Panh pour essayer de voir l'humain derrière le bourreau. Indispensable.
Il est dur de parler de ce livre juste après en avoir lu la dernière ligne. Dur car L'Elimination est un livre témoignage sans concession sur l'absurde cruauté des Khmers Rouges et plus particulièrement Duch, le directeur du centre S21. Une cruauté qui rend la lecture des pages nauséeuse malgré le travail de Rithy Panh pour essayer de voir l'humain derrière le bourreau. Indispensable.
January 17, 2020
I love memoir more than any other genre especially if it involves history. However I must say that I developed a love-hate relationship with this book simply because of its narrative style: everything’s mixed up from the beginning until the end as if the author wants to convey everything at once, lest he forgets them. As a result it took me longer to finish the book than I would normally have. Six days of intermittent reading slump, almost to the point of giving up. But I knew I had to go on because it was the first book I came across about Cambodia and Khmer Rouge and I would like to learn more about it.
Rate wise, I was battling with myself whether to give it a three or a four, in the end I think 3.5 is fair enough.
Rate wise, I was battling with myself whether to give it a three or a four, in the end I think 3.5 is fair enough.
December 16, 2020
In high school, my favorite teacher was a former journalist. It was she, I see now, who first taught me the trick of assigning popular press books in lieu of textbooks. With her, we read and dissected Kaffir Boy, Warriors Don't Cry, The Diary of Zlata Filipovic, The Diary of Anne Frank. War and apartheid and genocide were Lisa Walker's currency and so it is no surprise that her world civilizations course focused on the worst of humanity, from the obvious (Hitler and the Jews; Stalin and the Ukrainians) to the contemporary (Hutus and Tutsis in Rwanda; Bosnians and Croats and Serbs in the former Yugoslav states) to Armenia and, yes, the Khmer Rouge. Ms. Walker - unabashedly and unapologetically liberal Ms. Walker - was determined we would learn the ins and outs of worst regimes to have ruled in modern times.
So, I thought I knew something of Pol Pot and his KR cronies, but it turned out this was only the tip of the iceberg, for I was aware of the genocidal aspect of the regime, but nothing else. What else? The emptying of the cities - all cities; the elimination of all forms of currency, such that barter became the only means of procuring what little goods might be had; changing the name of the country - hell, changing the names of pronouns; shutting down the education system; forbidding marriage by choice/for love and assigning spouses...and then monitoring their sexual relations; instituting a national haircut.
As Panh writes, "the Khmer Rouge wanted to mold and shape everything: bodies, words, society, landscape" (p. 142). An official slogan of the regime: "Personal feelings are not allowed." They were, in short, not only cruel, but crazy. And then there was the famine. If it wasn't as devastating in raw numbers as the Holodomor, that's only because the actual population of Ukraine was so much larger than that of Cambodia, for ultimately roughly one out of every three Cambodians perished under the heel of the KR.
Rithy Panh lived all of this. The son of a renowned government minister, his family was evacuated from Phnom Penh and declared new people, set to work - like all Cambodians - digging canals, building dikes, diverting rivers. As Panh notes, "Democratic Kampuchea became a worksite. ... The worksite, it appeared, was in fact a labor camp" (p. 64). And when a population becomes no more than forced labor, those who force the labor no longer view them as human.
Human right didn't exist. This statement, poignant in its directness, comes directly from Comrade Duch, former commander of Tuol Sleng, or S-21, one of the country's most notorious prisons, a place where torture was the order of the day, and from which only a dozen prisoners left alive. Now, decades later, Duch is himself under interrogation by Panh, the child-turned-laborer-turned-refugee-turned award-winning film director. "Mr. Rithy, the Khmer Rouge were all about elimination. Human rights didn't exist" (p. 73). Another official slogan of the KR: If you don't work hard enough, the Angkar will transform you into fertilizer for the rice fields" (p. 170). This wasn't hyperbole. (The Angkar or "Organization" was how the Communist Party of Kampuchea referred to itself from 1975-77.)
Panh, whose Elimination, like a film, pans back and forth between his life in Paris, his interviews with Duch, his memories of labor and starvation and fear, conveys the horrors of the time through his concise use of language. For example, in describing the death toll inflicted by the KR - 1.7 million - he notes that this total was reached "without the means of mass extermination," (p. 110), a notable distinction as compared to the ovens of the Germans or the guns of the Hutus.
It's only fair to ask: how does this happen? While any meaningful explanation is far beyond the scope of this brief summary, Panh provides a clue when he mentions the gap between the cities and the countryside - between the peasants and the professional class. That gap, Panh notes, was immense - and "that injustice was the ground on which the Khmer Rouge prospered" (p. 67). I'll not take the trouble of drawing parallels between the ideologies prospering in certain countries today and the vast and growing gaps - in income, education, wealth, and culture - between segments of society therein.
Panh reserves some of his harshest words - outside of those for Duch, Pol Pot, and the rest of the KR apparatus - for Noam Chomsky and Edward S. Herman. In their 1980 book on the situation in Cambodia, After the Cataclysm, they wrote "it became virtually a matter of dogma in the West that the regime was the very incarnation of evil...how the 'nine men at the center' were able to achieve this feat or why they chose to pursue the strange course of 'autogenocide' were questions that were rarely pursued" (quoted by Panh, p. 234).
Panh's anger and revulsion is understandable, but I believe so too is Chomsky and Herman's bafflement (and that of Alain Badiou, whose work in Le Monde comes in for scorn a page earlier). This idea of 'autogenocide' is so intellectually challenging because throughout history, genocide, though literally meaning "only" the act of killing a race or people, has effectively meant the act of killing an other race or people. The Jews. The Ukrainians. The Armenians. The Tutsis. The Bosnians. In all cases, they were targeted for their religion, their race, their ethnicity: their otherness. The KR killed their own people, though, and did so indiscriminately and without distinction, on a scale that is difficult to imagine, even today.
As I was finishing The Elimination, Comrade Duch was dying. https://www.bbc.com/news/world-asia-5... One imagines Panh would agree with the woman quoted by the BBC, "He deserves to serve more prison terms." I'm less certain he would agree with her final words: "But now he has died, I can forgive him."
So, I thought I knew something of Pol Pot and his KR cronies, but it turned out this was only the tip of the iceberg, for I was aware of the genocidal aspect of the regime, but nothing else. What else? The emptying of the cities - all cities; the elimination of all forms of currency, such that barter became the only means of procuring what little goods might be had; changing the name of the country - hell, changing the names of pronouns; shutting down the education system; forbidding marriage by choice/for love and assigning spouses...and then monitoring their sexual relations; instituting a national haircut.
As Panh writes, "the Khmer Rouge wanted to mold and shape everything: bodies, words, society, landscape" (p. 142). An official slogan of the regime: "Personal feelings are not allowed." They were, in short, not only cruel, but crazy. And then there was the famine. If it wasn't as devastating in raw numbers as the Holodomor, that's only because the actual population of Ukraine was so much larger than that of Cambodia, for ultimately roughly one out of every three Cambodians perished under the heel of the KR.
Rithy Panh lived all of this. The son of a renowned government minister, his family was evacuated from Phnom Penh and declared new people, set to work - like all Cambodians - digging canals, building dikes, diverting rivers. As Panh notes, "Democratic Kampuchea became a worksite. ... The worksite, it appeared, was in fact a labor camp" (p. 64). And when a population becomes no more than forced labor, those who force the labor no longer view them as human.
Human right didn't exist. This statement, poignant in its directness, comes directly from Comrade Duch, former commander of Tuol Sleng, or S-21, one of the country's most notorious prisons, a place where torture was the order of the day, and from which only a dozen prisoners left alive. Now, decades later, Duch is himself under interrogation by Panh, the child-turned-laborer-turned-refugee-turned award-winning film director. "Mr. Rithy, the Khmer Rouge were all about elimination. Human rights didn't exist" (p. 73). Another official slogan of the KR: If you don't work hard enough, the Angkar will transform you into fertilizer for the rice fields" (p. 170). This wasn't hyperbole. (The Angkar or "Organization" was how the Communist Party of Kampuchea referred to itself from 1975-77.)
Panh, whose Elimination, like a film, pans back and forth between his life in Paris, his interviews with Duch, his memories of labor and starvation and fear, conveys the horrors of the time through his concise use of language. For example, in describing the death toll inflicted by the KR - 1.7 million - he notes that this total was reached "without the means of mass extermination," (p. 110), a notable distinction as compared to the ovens of the Germans or the guns of the Hutus.
It's only fair to ask: how does this happen? While any meaningful explanation is far beyond the scope of this brief summary, Panh provides a clue when he mentions the gap between the cities and the countryside - between the peasants and the professional class. That gap, Panh notes, was immense - and "that injustice was the ground on which the Khmer Rouge prospered" (p. 67). I'll not take the trouble of drawing parallels between the ideologies prospering in certain countries today and the vast and growing gaps - in income, education, wealth, and culture - between segments of society therein.
Panh reserves some of his harshest words - outside of those for Duch, Pol Pot, and the rest of the KR apparatus - for Noam Chomsky and Edward S. Herman. In their 1980 book on the situation in Cambodia, After the Cataclysm, they wrote "it became virtually a matter of dogma in the West that the regime was the very incarnation of evil...how the 'nine men at the center' were able to achieve this feat or why they chose to pursue the strange course of 'autogenocide' were questions that were rarely pursued" (quoted by Panh, p. 234).
Panh's anger and revulsion is understandable, but I believe so too is Chomsky and Herman's bafflement (and that of Alain Badiou, whose work in Le Monde comes in for scorn a page earlier). This idea of 'autogenocide' is so intellectually challenging because throughout history, genocide, though literally meaning "only" the act of killing a race or people, has effectively meant the act of killing an other race or people. The Jews. The Ukrainians. The Armenians. The Tutsis. The Bosnians. In all cases, they were targeted for their religion, their race, their ethnicity: their otherness. The KR killed their own people, though, and did so indiscriminately and without distinction, on a scale that is difficult to imagine, even today.
As I was finishing The Elimination, Comrade Duch was dying. https://www.bbc.com/news/world-asia-5... One imagines Panh would agree with the woman quoted by the BBC, "He deserves to serve more prison terms." I'm less certain he would agree with her final words: "But now he has died, I can forgive him."
July 25, 2013
At first I found the style not very reader-friendly, but upon reading of Rithy's experience, it makes perfect sense. Someone who lives through such trauma probably remembers things at random, seemingly out of place, and without warning or context. The fact that such treatment of people happened only 40 years ago is just astounding. Praise to Rithy for rising above and never losing hope.
February 15, 2015
3.5 stars
May 29, 2017
Haunting. Brutal. Beautiful.
September 10, 2023
Através das entrevistas angustiantes que o cineasta cambojano realizou a Duch, um dos mais sádicos dirigentes dos Khmers Vermelhos, para um dos seus filmes, Rithy Panh conduz-nos pelas suas memórias de sobrevivente de um dos regimes mais cruéis do século XX.
Apesar das descrições cruas dos episódios de brutalidade e sadismo, o autor consegue em muitos momentos tocar-nos com o olhar de inocência e poético de uma criança de 13 anos. Idade que o autor tinha quando os Khmers Vermelhos iniciaram o seu período de terror no Camboja, em 1975.
“O que aconteceu a seguir foi-me contado pela minha irmã mais velha, não conheço outra testemunha. Quando a minha mãe chegou ao hospital, a filha de 16 anos acabara de morrer. Encontrava-se ainda estendida sobre uma tábua de madeira. O corpo morno. Em paz. Os piolhos desciam do crânio para os ombros e os braços, procurando outro ser humano de sangue quente. A minha mãe aproximou-se, sentou-se ao lado da filha querida, brilhante, tão amada. Não disse uma palavra. Aliás, nada mais disse, a partir daquele momento. Mas teve um gesto longínquo, magnífico na sua simplicidade, saído dos campos da sua infância. Catou os piolhos da filha morta.”
E percebemos, tal como Rithy Panh relata, que os seus 13 anos foram fundamentais para a sua sobrevivência, já que estava «a meio caminho entre duas idades: tinha a cobardia de uma criança e a resistência de um adulto».
“Compreendo que mudemos de nome e de apelido na clandestinidade. Mas reduzir o outro a um gesto, a uma mecânica, a uma parcela do seu corpo, nada disto é propagar a revolução. É desumanizar o outro. É prender o ser humano num punho fechado.
Até à libertação, fiquei sempre o “camarada careca”, o que me satisfez bastante; já não tinha o nome do meu pai, demasiado conhecido. Dei por mim sem família. Dei por mim sem nome. Dei por mim sem rosto. E assim sobrevivi, por já não ser nada.”
Apesar das descrições cruas dos episódios de brutalidade e sadismo, o autor consegue em muitos momentos tocar-nos com o olhar de inocência e poético de uma criança de 13 anos. Idade que o autor tinha quando os Khmers Vermelhos iniciaram o seu período de terror no Camboja, em 1975.
“O que aconteceu a seguir foi-me contado pela minha irmã mais velha, não conheço outra testemunha. Quando a minha mãe chegou ao hospital, a filha de 16 anos acabara de morrer. Encontrava-se ainda estendida sobre uma tábua de madeira. O corpo morno. Em paz. Os piolhos desciam do crânio para os ombros e os braços, procurando outro ser humano de sangue quente. A minha mãe aproximou-se, sentou-se ao lado da filha querida, brilhante, tão amada. Não disse uma palavra. Aliás, nada mais disse, a partir daquele momento. Mas teve um gesto longínquo, magnífico na sua simplicidade, saído dos campos da sua infância. Catou os piolhos da filha morta.”
E percebemos, tal como Rithy Panh relata, que os seus 13 anos foram fundamentais para a sua sobrevivência, já que estava «a meio caminho entre duas idades: tinha a cobardia de uma criança e a resistência de um adulto».
“Compreendo que mudemos de nome e de apelido na clandestinidade. Mas reduzir o outro a um gesto, a uma mecânica, a uma parcela do seu corpo, nada disto é propagar a revolução. É desumanizar o outro. É prender o ser humano num punho fechado.
Até à libertação, fiquei sempre o “camarada careca”, o que me satisfez bastante; já não tinha o nome do meu pai, demasiado conhecido. Dei por mim sem família. Dei por mim sem nome. Dei por mim sem rosto. E assim sobrevivi, por já não ser nada.”
August 18, 2019
Wow, what a truly difficult but compelling book to read. Rithy is a survivor of the Khmer Rouge regime, he is a filmmaker, and an author. In Elimination, he returns to Cambodia to interview the head of the infamous S-31 prison, in Phnom Phen. Part interview, part memoir Panh confronts his darkest foe while recounting his personal story of survival. Having just finished "First They Killed My Father", another account of the Khmer Rouge regime, the stories were shockingly consistent and horrifying in detail.
Rithy Panh confronts a man known as Duch, the chief of the Death Camps, who is personally responsible for sentencing victims to torture and death. Through Panh's astute attention to detail we are keenly aware that anyone could be a victim and almost everyone was. We learn that the accused were tortured to force confessions and then sentenced to death. What isn't clear is why torture was necessary when death was the ultimate goal from the outset. What is clear, is that Panh probably rightfully believes the Khmer Rouge is still out there, if underground.
Panh holds the United Nations accountable for acknowledging the the Democratic Republic of Kampuchea and the West for not intervening. Being from the west, I must concur, the stories from Asia are seldom told, and Cambodia's history is rarely acknowledged for the dark tragedy it is.
A very compelling read, as Panh battles his own mental health we realize the personal toll writing Elimination has taken. Thank you for sharing this story with us, I hope it is wildly read.
Rithy Panh confronts a man known as Duch, the chief of the Death Camps, who is personally responsible for sentencing victims to torture and death. Through Panh's astute attention to detail we are keenly aware that anyone could be a victim and almost everyone was. We learn that the accused were tortured to force confessions and then sentenced to death. What isn't clear is why torture was necessary when death was the ultimate goal from the outset. What is clear, is that Panh probably rightfully believes the Khmer Rouge is still out there, if underground.
Panh holds the United Nations accountable for acknowledging the the Democratic Republic of Kampuchea and the West for not intervening. Being from the west, I must concur, the stories from Asia are seldom told, and Cambodia's history is rarely acknowledged for the dark tragedy it is.
A very compelling read, as Panh battles his own mental health we realize the personal toll writing Elimination has taken. Thank you for sharing this story with us, I hope it is wildly read.
May 5, 2019
L'élimination est un livre capital sur le génocide cambodgien tant sur le témoignage d'un survivant que sur les exactions d'un tortionnaire.
Rien n'est fictif dans 1984 d'Orwell, tout s'est déjà produit : le parti unique (Ankar), les ennemis fantasmés, la destruction complète de la société, l'élimination de la classe intellectuelle, la disparition de tout ce qui rend l'humanité civilisée (l'école, l'université, la justice, les soins de santé, l'art, les livres, l'entreprise, le commerce, la presse, la culture, le sport, les loisirs, le pluralisme politique, le droit, la propriété...), la valeur unique du prolétariat (ici par la paysannerie unique de la culture du riz), les vêtements identiques, les signes de distinction pour les membres du parti, la surveillance constante, la propagande, la novlangue, le lavage de cerveau des enfants, la délation, les centres de torture et d'extermination cachés à la population mais responsables, avec la famine et le manque d'hygiène et de soins primaires, de 1,7 million de morts dans les quatre ans de régime des Khmers rouge.
Quant aux corps, point de charnier. Il ne s'agit même plus d'élimination mais d'évaporation. Comme dans 1984.
Rien n'est fictif dans 1984 d'Orwell, tout s'est déjà produit : le parti unique (Ankar), les ennemis fantasmés, la destruction complète de la société, l'élimination de la classe intellectuelle, la disparition de tout ce qui rend l'humanité civilisée (l'école, l'université, la justice, les soins de santé, l'art, les livres, l'entreprise, le commerce, la presse, la culture, le sport, les loisirs, le pluralisme politique, le droit, la propriété...), la valeur unique du prolétariat (ici par la paysannerie unique de la culture du riz), les vêtements identiques, les signes de distinction pour les membres du parti, la surveillance constante, la propagande, la novlangue, le lavage de cerveau des enfants, la délation, les centres de torture et d'extermination cachés à la population mais responsables, avec la famine et le manque d'hygiène et de soins primaires, de 1,7 million de morts dans les quatre ans de régime des Khmers rouge.
Quant aux corps, point de charnier. Il ne s'agit même plus d'élimination mais d'évaporation. Comme dans 1984.
April 14, 2024
A brutal must read book, to understand from a child survivor viewpoint how life was changed and affected by the Khmer Rouge.
The interview parts vary between good and revolting, and more of the same (this is the only reason for me to not have a 4.5 or 5 star review). They're mostly good, but some were in my view, somewhat dispensable.
The accound and description of his past living during the regime, from day one is gripping. You can almost see and feel what he's speaking about, although not beeing super descriptive.
PT
Um livro brutal incontornável para perceber como a vida mudou e as vivências são afetadas, segundo a perspectiva de uma criança, com a chegada dos Khmer Rouge.
A parte das entrevistas varia entre o bom e revoltante, com dispensável (teria dado 4.5 ou 5 estrelas caso esta parte tivesse mais a meu gosto). Maior parte destas partes são boas, mas outras parecem desnecessárias e portanto facilmente dispensáveis.
O relato e descrição do passado do autor enquanto criança que cresce e vive neste tempo, torna compulsiva a leitura. Quase que se consegue ver e sentir o que ele quer descrever, apesar de não ser um autor super descritivo.
The interview parts vary between good and revolting, and more of the same (this is the only reason for me to not have a 4.5 or 5 star review). They're mostly good, but some were in my view, somewhat dispensable.
The accound and description of his past living during the regime, from day one is gripping. You can almost see and feel what he's speaking about, although not beeing super descriptive.
PT
Um livro brutal incontornável para perceber como a vida mudou e as vivências são afetadas, segundo a perspectiva de uma criança, com a chegada dos Khmer Rouge.
A parte das entrevistas varia entre o bom e revoltante, com dispensável (teria dado 4.5 ou 5 estrelas caso esta parte tivesse mais a meu gosto). Maior parte destas partes são boas, mas outras parecem desnecessárias e portanto facilmente dispensáveis.
O relato e descrição do passado do autor enquanto criança que cresce e vive neste tempo, torna compulsiva a leitura. Quase que se consegue ver e sentir o que ele quer descrever, apesar de não ser um autor super descritivo.
October 25, 2025
“Пам’ять - відповідальність живих перед мертвими”, сказала Ірина Цибух, і якщо відштовхуватись від цього визначення пам’яті, то Рітхі Пань людина дуже відповідальна.
Книга - поєднання спогадів Рітхі Паня про його дитинство і дорослішання в період владарювання у Камбоджі червоних кхмерів і його бесід з начальником катівні S-21 Дучем, які він записував для того, аби зняти свій документальний фільм. Гарне поєднання, цілісне, яке між собою склеєне ще й етичними роздумами про природу зла як таку.
Напевно, в цій книзі я зустріла найбільш людиноненависницькі, знелюднюючі слова, які були одним із гасел червоних кхмерів: “Лишивши тебе, ми нічого не виграємо. Знищивши тебе, ми нічого не втратимо”.
В книзі багато контексту того, що трапилося в 1975-1979 роках, а проте подано його непослідовно, і все ж не надто повно. Що не дивно, бо ніхто з авторів книги не є істориком. Тож варто спочатку пошукати інші джерела, аби бати більше розуміння, що трапилося зі всією країною, перш ніж “спускатися” до трагедії одної з жертв.
Можливо, на фоні глобальної катастрофи, що сталася, не так важлива одна конкретна історія. Але вона є одним із ланцюжків, що утримує те, що сталося - геноцид, голодомор, массову массакру (не варто боятися слів) - в полі зору. Для нас перш за все має бути нагадуванням про те, що неважливо, в якому ми живемо столітті, який у нас технологічний розвиток, чи що там хто каже про етичність і мораль. Все, що утримує зло від такого масштабного - відсутність спроможності. І нічого більше.
Книга хороша. Рекомендую до прочитання.
Книга - поєднання спогадів Рітхі Паня про його дитинство і дорослішання в період владарювання у Камбоджі червоних кхмерів і його бесід з начальником катівні S-21 Дучем, які він записував для того, аби зняти свій документальний фільм. Гарне поєднання, цілісне, яке між собою склеєне ще й етичними роздумами про природу зла як таку.
Напевно, в цій книзі я зустріла найбільш людиноненависницькі, знелюднюючі слова, які були одним із гасел червоних кхмерів: “Лишивши тебе, ми нічого не виграємо. Знищивши тебе, ми нічого не втратимо”.
В книзі багато контексту того, що трапилося в 1975-1979 роках, а проте подано його непослідовно, і все ж не надто повно. Що не дивно, бо ніхто з авторів книги не є істориком. Тож варто спочатку пошукати інші джерела, аби бати більше розуміння, що трапилося зі всією країною, перш ніж “спускатися” до трагедії одної з жертв.
Можливо, на фоні глобальної катастрофи, що сталася, не так важлива одна конкретна історія. Але вона є одним із ланцюжків, що утримує те, що сталося - геноцид, голодомор, массову массакру (не варто боятися слів) - в полі зору. Для нас перш за все має бути нагадуванням про те, що неважливо, в якому ми живемо столітті, який у нас технологічний розвиток, чи що там хто каже про етичність і мораль. Все, що утримує зло від такого масштабного - відсутність спроможності. І нічого більше.
Книга хороша. Рекомендую до прочитання.
May 1, 2020
L'élimination permet d'avoir une approche double de la question du génocide de masse réalisé par les khmers rouges. Panh nous permet tout d'abord de suivre son histoire: un adolescent qui voit sa vie bouleversée suite à l'arrivée des khmers rouges sur Phnom Penh.
Par ailleurs, l'auteur soulève quelques questions philosophiques et humanitaires dont nul ne peut prétendre y répondre. La question du mal y est majoritairement présente, tout comme Primo Levi, lui aussi survivant d'un génocide.
Dans un second temps, Panh nous raconte son tête à tête avec l'homme derrière le centre de torture S21: Duch. Un chef qui se présente comme simple disciple, obéissant aux ordres. Panh, certes, ne comprendra pas toutes les actions prises par Duch, mais il ne se permettra jamais de la déshumaniner.
Toutes ces histoires se mêlent et permettent de suivre l'histoire d'un rescapé cherchant à résoudre une injustice, qui aujourd'hui persiste encore.
Par ailleurs, l'auteur soulève quelques questions philosophiques et humanitaires dont nul ne peut prétendre y répondre. La question du mal y est majoritairement présente, tout comme Primo Levi, lui aussi survivant d'un génocide.
Dans un second temps, Panh nous raconte son tête à tête avec l'homme derrière le centre de torture S21: Duch. Un chef qui se présente comme simple disciple, obéissant aux ordres. Panh, certes, ne comprendra pas toutes les actions prises par Duch, mais il ne se permettra jamais de la déshumaniner.
Toutes ces histoires se mêlent et permettent de suivre l'histoire d'un rescapé cherchant à résoudre une injustice, qui aujourd'hui persiste encore.
Displaying 1 - 30 of 72 reviews