O carte de înțelepciune, n-ar fi rău s-o citiți...
De obicei, nu ne preocupă cine știe ce nici viața, nici moartea. Amîndouă sînt cuvinte goale. Viața e ceva de la sine înțeles, nimeni nu pune întrebări cu privire la ea, trăim fiindcă trăim (iată o tautologie!), punct. Moartea se întîmplă întotdeauna doar celorlalți, pe noi ne va ocoli neîndoios încă o mie de ani. Cu acest rudiment de filosofie oarbă, nu știm să ne bucurăm de viață (nici nu vrem) și nici nu sîntem dispuși să acceptăm că nu vom trăi veșnic. Nu privim în jur, nu mirosim aroma unui trandafir, nu iubim, nu scrutăm noaptea lumina ipotetică a constelațiilor. Există pretutindeni o frumusețe pe care nu o merităm. Și pe care, de prea multe ori, o neglijăm și o disprețuim.
Cartea cuprinde patru articole redactate de Sacks în preajma sfîrșitului (între 2013-2015): „[Scriu] acum, cînd moartea nu mai e doar un concept abstact - ci o prezență foarte intimă și imposibil de ignorat...”. Într-un fel, maladia l-a luat pe nepregătite. Sacks crede că a fost mai bine așa. În decembrie 2014, a putut să-și termine în pace cartea de memorii On the Move: A Life.
Multă vreme am crezut că expresiile „Viața e frumoasă” și „Mă bucur că trăiesc” sînt propoziții lipsite de sens. Rudolf Carnap le-ar fi trecut în rîndul propozițiilor metafizice. Acum nu mai cred asta. Ieri dimineață am primit un mic avertisment. Nu știu dacă e bine că m-am născut, a fost un hazard, n-a depins de mine. Dar dacă tot sînt în viață (cît voi mai fi), bine-aș face dacă aș folosi cu oarece chibzuință mult-puținul care mi-a mai rămas de trăit. Oliver Sacks a avut dreptate:
„Acum, la aproape 80 de ani, împresurat de boală și trecut prin atîtea operații, nu însă și infirm, mă bucur că sînt în viață - «Sînt fericit că n-am murit!», mă surprind strigînd cîteodată, cînd e vremea frumoasă. Spre deosebire de Samuel Beckett, căruia un prieten îmi povestea că i-ar fi spus într-o dimineață superbă de primăvară, cînd se plimbau prin Paris: «Într-o zi ca asta nu poți să nu te bucuri că trăiești, nu-i așa?» La care Beckett i-a răspuns: «N-aș merge pînă-ntr-acolo!»”. Exclamația lui Samuel Beckett e amuzantă, cinică și atît.
De ce trebuie să fim recunoscători că ne-am născut? Sugestia lui Richard Dawkins nu mă convinge. Trebuie să fim bucuroși că trăim, spune savantul, fiindcă dintr-un set infinit de vieți foarte puțin posibile, în cazul nostru una dintre ele s-a împlinit. A fost un noroc. Alții nu l-au avut și nu-l vor avea. Vor rămîne în neființă. E prea abstract, e ca în teologia lui Leibniz, Dumnezeu alege o lume posibilă. Oliver Sacks e mult mai uman:
„Nu neg că mi-e teamă [de moarte]. Și totuși, predominant în mine e sentimentul de recunoștință. Am dăruit dragoste și am primit dragoste în dar; am fost binecuvîntat cu multe lucruri minunate...; m-am bucurat de cărți, de colindat prin lume, de idei și de scris. Am întreținut o legătură cu lumea... Mai presus de orice, am fost o ființă gînditoare, un animal cu rațiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce în sine e un privilegiu enorm și o aventură unică”.