De mult n-am mai fost atât de convins de calitatea poetică a unei gândiri, cum sunt acum de cea a lui Gabriel Bota. Iar această convingere e un pic inefabilă pentru că se instalează pe seama unor interacţiuni foarte fine între erudiţie şi calitate frustă a limbajelor care se intersectează, între gândul tăios şi imaginea, uneori, senzorial suculentă, între filozofeme sofisticate şi oralitate cotidiană. De fapt ceea ce trăieşte cel mai deplin aici este triumful poetic al unui limbaj fără egoitate.