رابطۀ زبان و اندیشه، جایگاه آنها در تنظیم روابط میان انسانها، در نگریستن به خودمان، و امکان دست یافتن به ناگفتنیهای دیگران، همه مسائلی است که ماشین اندیشهنگار در پرتو ایدۀ خواندن افکار دیگران بدان میپردازد؛ و سرانجام این پرسش را به میان میآورد که با یاری تحلیلهای روانی چه چیز آشکار میشود.
ها! دومولن... دومولن... شما اراده و رؤیا را یکی میگیرید، خواستن عملی، خیال آن را در سر پروراندن نیست، بلکه انجام دادن آن، یا دستکم سعی در انجام دادن آن است.
André Maurois, born Emile Salomon Wilhelm Herzog, was a French author. André Maurois was a pseudonym that became his legal name in 1947.
During World War I he joined the French army and served as an interpreter and later a liaison officer to the British army. His first novel, Les silences du colonel Bramble, was a witty but socially realistic account of that experience. It was an immediate success in France. It was translated and also became popular in the United Kingdom and other English-speaking countries as The Silence of Colonel Bramble. Many of his other works have also been translated into English (mainly by Hamish Miles (1894–1937)), as they often dealt with British people or topics, such as his biographies of Disraeli, Byron, and Shelley.
During 1938 Maurois was elected to the prestigious Académie française. Maurois was encouraged and assisted in seeking this post by Marshal Philippe Pétain, and he made a point of acknowleging with thanks his debt to Pétain in his 1941 autobiography, Call no man happy - though by the time of writing, their paths had sharply diverged, Pétain having become Head of State of the Nazi-collaborationist Vichy France.
During World War II he served in the French army and the Free French Forces.
He died during 1967 after a long career as an author of novels, biographies, histories, children's books and science fiction stories. He is buried in the Neuilly-sur-Seine community cemetery near Paris.
No todos los libros antiguos se nota que lo son, pero éste sí: mucha descripción, mucha palabra, cuesta agarrarle el vuelo y por acelerada e estuve a punto de dejarlo dos veces. Al final tuve paciencia porque me di cuenta de que lo que el hombre hacía era un trabajo de cuidadosa artesanía y además porque la primicia era intrigante, aunque admito que empecé leyéndolo en cuotas.
Después valió harto la pena. Tiene muchas ideas interesantes. Visibilizar los pensamientos del otro suena parecido a lo que leí una vez que pasaría si visibilizarámos el dinero: escándalo inicial, shock pero después... comprensión y lazos reafirmados, aunque a veces también tragedia. Además me gustó la templanza de la gente (no digo más por riesgo a spoilers).
Sobre todo desde la segunda mitad se pone entretenido. Me gustó harto, la verdad, pero hay que tener paciencia. Es como comer nueces sacándolas una del árbol: harto trabajo involucrado en sacar, golpear, extraer, pero después lo que se encuentra adentro es especial y sabroso.
Un par de citas destacadas:
1. Mi mujer, después de los primeros días de diversión y de curiosidad, había cogido manía a Westmouth. Sabía muy poco inglés y se encontraba aislada. No podía acostumbrarse a vivir lejos de sus hijos y, sobre todo, no podía prescindir de Francia. Fui observándola y comprendí que incluso en los seres poco conscientes y que raras veces lo mencionan, el patriotismo es un sentimiento fuerte y carnal.
En América, Susana estaba literalmente enferma por falta de un alimento indefinible que sólo hubiera podido encontrar en una atmósfera francesa. En vano Mrs. Spencer disgustada de verla tan triste, la rodeaba de solicitud y afecto. En vano las damas más comprensivas de la Facultad se esforzaban por interesarse por la Rue de Fontenelle y por las vegetaciones de Jean-Louis.
Mi esposa, desarraigada, se agriaba. Todo, en América, le parecía absurdo. Mil detalles que no eran más que pintorescos, le parecían monstruosos. Encontraba placer poniendo en evidencia las ridiculeces de Westmouth y se negaba a admirar sus virtudes. Total, era injusta, como ocurre siempre, porque era desgraciada.
*Muy sabio eso de que la gente infeliz es injusta. Muy arcaico tratar a su mujer como "ser menos consciente", pero buéh, este libro fue escrito en 1937. Con suerte nos dejaban votar jajaja *llora.
2. Jajaja y aww. La tan humana vanidad.
Nuestro primo Adrien Lequeux y su esposa Luisa fueron uno de nuestros invitados aquel verano. Luisa Lequeux era una mujercita morena, siempre enferma, y que parecía mucho mayor que el hermoso Adrien, su esposo. Fiel a su imagen, éste se teñía el pelo, que después de la guerra era cano, se lo hacía ondular y no se encontraba a solas con una mujer sin intentar "probar fortuna". Pero estas empresas amorosas parecían para él un deber más que un placer.
i cannot find here another short novel by the same author, "Le peseur d'ames", a very delicate, insightful and intelligent book, about the nature of the soul and the possibility of eternal life. That one also deserves 5 stars by me!!
Iată o recenzie detaliată pentru Mașina de citit gândurile (La Machine à lire les pensées) de André Maurois:
---
📚 Informații esențiale
Titlu: Mașina de citit gândurile
Autor: André Maurois
Formă: Colecție de nuvele, incluzând titluri precum Mașina de citit gândurile, Enigma doctorului James și Călătorie în Articolia
Publicație originală: Nouă în 1937, volum publicat în colecția Les mondes impossibles (1947)
Edituri românești: Apărut la Albatros în 1973, traducere de Sanda Râpeanu & Ruxandra Soroiu, colecția Fantastic Club
---
🔍 Descrierea și firul narativ
Textul principal, "Mașina de citit gândurile", este prezentat ca o confesiune a profesorului Denis Dumoulin. Stand deoparte de la un design SF accentuat, povestea rămâne în zona psihologică: un fizician inventează un aparat – "psychographe" – capabil să capteze murmurele interne ale gândurilor. Deși nu redă imagini mentale, acesta supraveghează reflexiile intime ale interlocutorului .
Pe parcurs, Dumoulin experimentează dispozitivul pe propria soție și rude, dar și cuiva apropiat, descoperind fragilitatea intimității mentale și complicațiile morale. De exemplu, sora soției află, la un moment dat, gânduri care o deprimă foarte grav, conducând chiar la suicid .
---
✅ Puncte tari
Perspectivă morală și psihologică: Romanul explorează consecințele folosirii forțate a tehnologiei asupra vieții private și relațiilor intime.
Aer fin de science-fiction „psihologică”: Nu mizează pe efecte vizuale, ci pe ideea că adevărul gândurilor poate fi străin, potențial periculos.
Scriitură elegantă: Maurois combină spiritul de observație cu un ton sobru, aproape cu aer de eseu filosofic.
Ambiguitate etică: Ultimele reflecții subliniază că gândurile nu sunt nici ele mai "adevărate" decât discursurile publice – ele sunt încă „filtrate de sine” .
---
❌ Aspecte mai puțin pozitive
Ritm lent și dens: Nu e un thriller rapid – e o narațiune cerebrală, cu un ton mai meditativ, aproape contemplativ.
Final „plat” pentru unii: După tensiunea psihologică, deznodământul poate părea simplu, diminuând impactul dramatic .
Tehnologie cu rezonanțe antice: Nu e un text despre gadgeturi futuriste, ci mai degrabă o reflecție asupra memoriei, conștiinței și eticii – un SF clasic.
---
🌟 Recomandare
Dacă apreciezi literatură de calitate în stilul lui Jorge Luis Borges sau Ray Bradbury, fermentată cu introspecție morală, povestea asta scurtă îți oferă o bună doză de atmosferă și idei. Ideală pentru cine vrea să reflecteze asupra:
Deşi sunt profesor de literatură franceză, iar teza mea cu privire la izvoarele lui Balzac a fost primită favorabil, nu numai de colegii mei, ci chiar de unii critici mai frivoli, n-am scris niciodată o operă de ficţiune. E drept că în tinereţe, pe când eram, ca toţi adolescenţii, neliniştit şi romantic, m-au ispitit multe subiecte de nuvelă. Dacă aş fi cedat acestei tentaţii, întreaga mea carieră universitară ar fi fost grav compromisă. Am rezistat, şi bine am făcut. Povestirea pe care o încep astăzi este, aşadar, prima mea încercare de acest gen.
De fapt, nu poate fi numită operă de ficţiune propriu-zisă, deoarece e adevărată până în cele mai mici amănunte. O scriu mai degrabă dintr-o datorie de istoric decât dintr-un imbold artistic. Cum, fără voia mea, am fost asociat la descoperirea acestei maşini de citit gândurile, atât de celebră timp de câţiva ani sub numele de „psihograf”, m-am gândit că ar fi interesant să-mi notez amintirile cu privire la acest episod. Caracterul intim al anumitor detalii nu-mi permite să public povestirea atâta vreme cât Suzanne şi cu mine mai suntem încă în viaţă, dar îi împuternicesc pe copiii sau pe prietenii noştri să găsească un editor şi s-o tipărească imediat după moartea noastră.
[Jonathan Cape] (1938). HB. 191 Pages. Purchased from Rodney O’Connor.
The invention of a thought-recording “psychographic” contrivance causes inevitable chaos.
It’s amusing and unsettling to contemplate the consequences of forced transparency in this area.
Questions are raised regarding privacy (“intellectual burglary”), personality definition (“…you are not helping human beings to a better understanding of one another…”) and accountability (“Can reveries never lead to actual deeds?”)
Patrick Hamilton’s off-piste “Impromptu in Moribundia” (1939) raises similar spectres, via ‘speech bubbles’.
Certain character names minded me of P. G. Wodehouse and David Lodge - for instance, Messrs Windbag and Fork.
Well-written, quirky, philosophical and entertaining.
Bastante entretenido, algo pesado en algunas historias y conversaciones del todo intrascendentes, pero en general merece la pena leerlo, te hace cuestionar la actualidad, me ha gustado bastante.
Yazar ilginç bir konuyu işliyor. Ama roman, anlatıcının aile ve eş dost çevresinde düşünceleri okuyan makina'nın nasıl kullanıldığını, ne gibi sonuçlar doğurduğunu anlatan bir dizi tecrübenin sıralanmasından ibaret. Bir serüven romanına yakışacak türden bir konu iken heba edilmiş.