What do you think?
Rate this book
O teză de doctorat la Dumnezeu: exerciţii de gândire
Antologie, prefaţă şi cronologie de Gabriel Liiceanu
„Dragomir nu-şi propusese să aibă nici un «destin cultural». Spre deosebire de Noica, ce-şi pregătea în noaptea istoriei, scriind tenace şi încăpăţânat, viitoarea ieşire la lumină ca operă, Dragomir îşi asumă dintru început istoria ca noapte eternă şi se retrage în intimul pur al luminii sale interioare. Dacă nu greşesc, cred că e singura gândire specializată filozofic din istoria Europei care s-a decuplat total de orice manifestare culturală prezentă sau viitoare. Gândirea lui Dragomir este neverosimil de pură tocmai pentru că nu «iese pe stradă», nu ia parte la dispute şi nu se hrăneşte din vanitatea participării la turniruri intelectuale. Ea reprezintă performanţa pură a posibilităţii de filozofare a unei fiinţe care se exersează într-o catacombă a istoriei.
În frenezia lui de a înţelege totul era ceva din psihologia unui etern student care abordează Creaţia ca pe o temă şi care se pregăteşte asiduu pentru ziua în care urmează să fim examinaţi de Dumnezeu. De altfel o ştie şi o spune, în 8 ianuarie 1993, într-o formidabilă notă din carnetele intitulate Seminţe: «În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.» Lucrul cel mai important care s-a întâmplat în viaţa lui Dragomir este tocmai acesta: la un moment dat, şi-a schimbat conducătorul tezei. A trecut de la Heidegger la Dumnezeu.“ (Gabriel LIICEANU)
Fiecare suntem un amestec de ceea ce suntem, ce credem că suntem şi ce am vrea să fim.
Viaţa e un joc pe viaţă şi pe moarte, în care, la sfârşit, credem că ştim ce-ar fi trebuit să facem.
Filozofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.
Comunismul e o minciună, democraţia e un neadevăr.
50 de ani de nemulţumiri şi ură contează, nu?
De aproape 70 de ani „acasă“-ul meu e filozofia.
„Dragomir nu-şi propusese să aibă nici un «destin cultural». Spre deosebire de Noica, ce-şi pregătea în noaptea istoriei, scriind tenace şi încăpăţânat, viitoarea ieşire la lumină ca operă, Dragomir îşi asumă dintru început istoria ca noapte eternă şi se retrage în intimul pur al luminii sale interioare. Dacă nu greşesc, cred că e singura gândire specializată filozofic din istoria Europei care s-a decuplat total de orice manifestare culturală prezentă sau viitoare. Gândirea lui Dragomir este neverosimil de pură tocmai pentru că nu «iese pe stradă», nu ia parte la dispute şi nu se hrăneşte din vanitatea participării la turniruri intelectuale. Ea reprezintă performanţa pură a posibilităţii de filozofare a unei fiinţe care se exersează într-o catacombă a istoriei.
În frenezia lui de a înţelege totul era ceva din psihologia unui etern student care abordează Creaţia ca pe o temă şi care se pregăteşte asiduu pentru ziua în care urmează să fim examinaţi de Dumnezeu. De altfel o ştie şi o spune, în 8 ianuarie 1993, într-o formidabilă notă din carnetele intitulate Seminţe: «În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.» Lucrul cel mai important care s-a întâmplat în viaţa lui Dragomir este tocmai acesta: la un moment dat, şi-a schimbat conducătorul tezei. A trecut de la Heidegger la Dumnezeu.“ (Gabriel LIICEANU)
Fiecare suntem un amestec de ceea ce suntem, ce credem că suntem şi ce am vrea să fim.
Viaţa e un joc pe viaţă şi pe moarte, în care, la sfârşit, credem că ştim ce-ar fi trebuit să facem.
Filozofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.
Comunismul e o minciună, democraţia e un neadevăr.
50 de ani de nemulţumiri şi ură contează, nu?
De aproape 70 de ani „acasă“-ul meu e filozofia.
272 pages, Hardcover
First published November 1, 2016
4 people are currently reading
79 people want to read
About the author
Alexandru Dragomir
12 books7 followersALEXANDRU DRAGOMIR s-a născut în 1916 la Zalău. După absolvirea studiilor de drept şi filozofie la Universitatea din Bucureşti (1933-1939), pleacă la Freiburg pentru a-şi da doctoratul în filozofie cu Martin Heidegger. Rămâne la Freiburg vreme de doi ani (1941-1943), dar, în preajma susţinerii doctoratului, este rechemat în ţară şi trimis pe front. După 1948, din cauza conjuncturii istorice, devine un filozof clandestin: este cunoscut într-un cerc foarte restrâns şi nici măcar prietenii nu ştiu dacă preocupările sale filozofice se concretizează sau nu într-o operă. Moare în 2002 fără să fi publicat vreodată ceva. Abia după moartea sa ies la iveală „caietele Dragomir“ conţinând un uimitor exerciţiu de gândire solitară. Debutează postum cu volumul Crase banalităţi metafizice (Humanitas, 2004; ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie). I-au mai apărut (tot la Editura Humanitas), în 2005, cel de al doilea volum, Cinci plecări din prezent. Exerciţii fenomenologice (ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu), în 2006, Caietele timpului (ediţie îngrijită de Bogdan Mincă şi Cătălin Partenie), iar în 2008, Seminţe (ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Bogdan Mincă). Revista Studia Phaenomenologica i-a dedicat un număr (IV, 3-4, 2004) ce conţine comentarii (în franceză, germană şi engleză) despre personalitatea şi opera sa, precum şi o serie de texte ale lui Dragomir traduse în franceză şi engleză. Editarea scrierilor originale ale lui Alexandru Dragomir se încheie cu Meditaţii despre epoca modernă.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 12 of 12 reviews
January 8, 2017
GREȘEALA
Greșelile proprii
„N-am întâlnit escroc mai mare decât este omul cu sine însuși. Orice greșeală împietează asupra imaginii pe care ți-o faci despre tine. Or, e curios să vezi cum întotdeauna câștigă imaginea și niciodată greșeala. Aceasta este fie escamotată, fie pusă pe seama altuia (aici femeile excelează), fie este uitată prin voință subconștientă. Și e uimitor să vezi cât de bine funcționează această voință subconștientă a uitării. Oamenii iși aduc foarte bine aminte de momentele reușitelor lor, dar își amintesc cu mare efort greșelile grave pe care le-au făcut. [...] Dar cu o greșeală ce faci? Ți-o asumi? Recunoști că ai făcut-o? Vă rog respectuos să învățați ce să faceți cu greșelile dumneavoastră! Trebuie să le priviți în față, ca pe cel mai fecund izvor de sine. Nu există sursă mai bună a cunoașterii de sine decât dialogul cu greșeala care îți aparține: a o asuma, a vrea mai târziu să o eviți, a o transforma, a-i vindeca sursa. (CBM, 60-61)
„Greșeala împinge la o relație cu tine însuți: ești pus față în față cu un alter-ego: tu, cel care a greșit” (S, 227-228)
CONTEMPORANEITATEA
Progresul și contemporaneitatea
„Dacă astăzi e vetust ceea ce a fost ieri, atunci mâine o să fie vetusst ceea ce azi e superior ș.a.m.d. Și atunci nimic nu are rosts. Cum se pate ieși din acest provincialism al contemporaneității? Soluția cea mai sigură este cunoașterea gânditorilor trecuți. De ce? Petntru că numai având conștiința lor putem reașeza contemporaneitatea la locul ei: acela de punct-limită întâmplător într-o evoluție cu care trebuie să fim contemporani. Ești contemporan dacă ai cultura de azi nu prin ceea ce e azi, ci cu toată desfășurarea în care „azi” e o întâmplare ce ne privește.” (CBM, 74-75)
DESPRE ÎNTREBARE
Două tipuri de întrebari
„Adevărul e că există două tipuri de întrebări și că acestea despică pur și simplu câmpul culturii în două: în cunoștiințe (distanța de la Pământ la Lună, de pildă) și în probleme (ce este omul, de pildă). Cunoștiințele sunt ale științelor, în timp ce problemele sunt ale filosofiei. În știință, întrebarea are emintență câtă vreme răspunsul nu există. Apoi întrebarea cade, moare, e clasată, fiind eliminată de răspunsul care, el, rămâne. Orice știință este alcătuită dintr-un depozit de răspunsuri și dintr-un set de întrebări care urmează - prin rezolvare - să sporească acest depozit. Cu totul altfel se petrec lucrurile cu întrebarea în filosofie. Aici întrebarea supraviețuiește mereu răspunsului, sau supraviețuiește în ciuda fiecărui răspuns. În vreme ce în științe răspunsul „ofilește” întrebarea, în filosofie, cu fiecare răspuns primit, întrebarea devine parcă mai viguroasă. De unde senzația că întrebarea rămâne veșnic în picioare: das ewige Fragen, interogația ca eternă. Aici domnește disproporția dintre întrebare și răspuns: întrebarea rămâne întotdeauna în picioare, răspunsul, nu. De aceea, istoria filosofiei este istoria întrebărilor care revin și a răspunsurilor care trec.” (CBM, 41-42)
FILOSOFIE
Obstacolele gândirii
„Orice impresie implică o inerție. Senzațiile, gândurile se așază în trecut, probabil ca legături neuronale, și năzuiesc să se păstreze în viitor.
Îndeosebi în viața intelectuală. Convingerile, gândurile noastre ne alcătuiesc un anumit mod de a gândi și simți, și trebuie o forță îndoită ca să le învingem. Gândim cu idei pre-concepute, după o metodă deprinsă, și privim toate lucrurile într-un anumit fel. Nu suntem niciodată liberi să gândim.” (S, 131)
Logica și gândirea logică
„Logica n-a ajutat pe nimeni să gândească bine, ci doar să gândească ceva ca irefutabil. Față de gândirea autentică, logica este un lux, iar gândirea logică e destrăbălare.” (S, 30)
Cine mai gândește
„În intelectualitatea noastră, eseistul învârte idei, logicianul raționează, iar profesorul sau cercetătorul prezintă lucrări. De gândit cine mai gândește?” (MEM, 111)
INTELECTUALUL
Definiții ale intelectualului
„Intelectualul este ființa care rezolvă probleme ce nu-i nu sunt necesare biotic, dezadaptându-se astfel față de realitate.” (S, 52)
„Constipația intelectuală silită, din anii de restriște, a dus la diareea verbală de după decembrie 1989.” (S, 164)
BINE ȘI RĂU
Violența, răul și binele
„Interesant e că violenței binele (bunul) nu-i poate opune nici o armă specifică lui, ba „mai rău”, el nu-i poate opune decât tot violența (de pildă războiul, limitarea forțată, excluderea etc.). Violența binelui împotriva violenței răului este pentru bine nu numai o soluție in extremis, ci și una în care binele nu se mai poate recunoaște ca atare, ci dimpotrivă, acceptă ca el, binele, să fie aidoma răului, să lupte cu arma lui, să se înstrăineze. Violența ca armă a binelui este întotdeauna pentru bine un eșec (tocmai fiindcă el este silit să adopte arma răului; în război, de pildă, în revoluția contra tiraniei etc.), un scandal (fiindcă binele îmbracă haina răului) și o criză. Astfel, binele este silit să explice, adică să se justifice, ceea ce este deja o mică victorie a răului.” (CPP, 168)
Răul și prostia
„Răul nu acționează în prostie, ci doar se folosește de ea, prin manipularea ei, ceea ce adesea atârnă greu.
Dinamice fiind, binele și răul se înfruntă nu numai direct, ca atunci când ajunge la violență, ci, tocmai pentru că trăim într-o lume, înfruntarea recurge la terți. Astfel răul prelucrează cu precădere proștii, în vreme ce binele, pentru că implică analiza, recurge cel mai adesea la inteligenți. Și cum proștii sunt mai mulți, răul are mai lesne câștig de cauză. Pentru el, proștii reprezintă masa ideală de manipulare. Prostia, ca și sărăcia sunt stări proprice instaurării răului în măsura în care sunt întreținute.” (CPP, 170)
Răul propriu
„Morala cuprinde și ascundere, fiind luptă între (ceea ce cred că este) bine și rău, în care, în cazul bun, învinge binele, iar răul învins nu se mai arată, devine ascuns. Ceea ce alcătuiește unul din stâlpii psihanalizei. De aceea, omul cu adevărat moral este cel care întreține o dreaptă (deschisă) legătură cu răul, și nu justițiarul. Trebuie să privim întotdeauna victoria noastră morală ca labilă și... primejdioasă.” (S, 115-116)
FRAGMENTE DINTR-O INTERPRETARE LA O SCRISOARE PIERDUTĂ
Semnătura anonimă
„Democrația tocmai asta face: îți garantează anonimatul individualității tale. Și atunci „ai curaj”. Scrii ceea ce sincer gândești. Mărturia aceste sincerități este buletinul de vot. Dar prin această sinceritate nu mai transare individul, ci un număr, un anonim, „un” vot. Votul e total deosebit față de manifestarea prin dezbatere; el intră in statistică. Cifrăria promovează anonimatul ca grup, ca grămadă, ca mulțime. Democrația este o funcție a cifrei.” (CBM, 16-17)
„Enteresul”
„Interesul trăiește prin golirea realităților majore (principii, cultură etc.) de orice realitate, fațada lor fiind însă păstrată și instrumentalizată în folosul propriu. Interesatul este legat de societate, e legat de valori, nu poate funcționa fără ele; numai că el le mimează și le poartă întotdeauna ca mască. El este departe de a fi un privus, un particular care se desprinde de societate; dimpotrivă, el trăiește și lucrează înăuntrul societății și, astfel, este viermele care roade miezul. Interesatul nu e străin de valori, nu e ignar; cunoscându-le, el le ia din plin în brațe, golindu-le în același timp de realitate! [...] Substituind valorilor interesul, el le anihilează ca valori, făcând ca în locul relației cu altul să se instituie numai relația cu sine însuși. Dar, în măsura în care valorile sunt păstrate ca fațadă, relația cu sine continuă să poarte masca relației cu altul. În spatele acestei măști, interesul se reduce la neantul relației cu individul.” (CBM, 30-31)
Finalul Scrisorii pierdute - „Să mă ierți și să mă iubești...”
„...să mă iubești... - Există o dragoste de alegere și una de învăluire. Dragostea de alegere este îndrăgostirea însăși: aleg și iubesc o persoană din multe, chit că o fac conștient sau nu. Dragostea de alegere este această iubire selectivă. Dar nu de asemenea iubire este vorba în replica lui Cațavencu, ci de una care cuprinde toată realitatea din care fac parte, realitatea de care țin și care este, din capul locului, a mea. De pildă, masa la care lucrez, pomul din fața casei, locurile în care am copilărit - toate sunt obiecte ale dragostei de învăluire. Dar și strada pe care locuiesc, cu praful și mizeria ei, vânzătoarele care stau de vorbă în timp ce eu aștept grosolănia oamenilor într-un autobuz sunt deopotrivă ale mele. Între mine și lucrurile toate apare o comunitate, o comuniune. În această dragoste care este „dragostea de învăluire” întră toți și tot, în măsura în care am trăit și trăiesc cu toate elementele acestei lumi.” (CBM, 31-34)
Comicul dezvinovățește
„Cine i-ar învinovăți pe Stan și Bran că distrug o casă, o mașină, un pian? Râdem și trecem. Dar un om a pierdut o casă, o mașină, un pian și nimeni nu-i acuză pe Stan și Bran, deși delictul e evident, e însuși „subiectul” episodului comic. Nu împricinăm pe cei de care râdem. La fel cu prostia, incultura, impostura din opera lui Caragiale. Râdem fiindcă eroii sunt mai inculți, mai proști decât noi, râdem fiindcă ne simțim superiori, deci ne simțim bine față de eroii ui Caragiale. Râzând însă, i-am absolvit. Nu mai vedem răul din incultură și prostie, nu mai reacționăm la el sănătos, adică condamnându-l, îndepărtându-l și punând în loc cultura și competența. - Și astfel îi rămânem datori lui Caragiale.” (S, 243-244)
Românii trăiesc doar ce a trecut
„Noi, românii, trăim tradițional, nu istoric.
M-am exprimat greșit. Nu e vorba de anistoricitatea românească spusă de Cioran, și devenită șablon, ci evenimentele noastre devin evenimente numai odată paseificate („trecutizate”) și re-memorate, comemorate. Atunci trăim evenimentul. Când el se întâmplă, este doar prezent, ne absoarbe, el devine ceea ce este doar după ce a trecut.
Parastasele, comemorările etc. consfințesc desigur un eveniment (uneori chiar recent), dar care devine ce este abia prin intrarea (prinderea) lui în ritualul tradițional. E ca și cum evenimentul istoric ar fi doar ceva superficial, când încă n-a dobândit ființă.” (S, 144-145)
Provincialismul cultural
„Provincialismul cultural de care suferim; caracteristici:
- Primește numai valorile de vârf ale culturilor centrale, construindu-și astfel o biserică numai din catapeteasmă, și, nepricepând că e absurd, crede că se împărtășește.
- Știe numai cum sunt marile opere, nu și cum se fac, adică are numai valorile culturii, nu și tehnica ei.” (MEM, 106-107)
VARIA
Veleitate
„De ce e periculos veleitarismul? Pentru că impiedică pe „fac” prin mirajul lui „am să fac”, în care acest „am să fac” devine drag. Veleitatea este deci acel proiect de a face care te împiedică să faci. [...] Deci veleitarul este un om de acțiune sabotat de insuși proiectul lui de a face. El își propune să facă în spațiul lui ceea ce nu poate să facă. [...] Veleitarul nu este însă un ratat chinuit; viața lui devine un dolce far niente, un mod de a valsa continuu printre puzderia de proiecte reluate și abandonate la nesfârșit. Există un proverb chinezesc: „Orice drum începe cu primul pas.” Veleitarul nu apucă să facă primul pas. Iar dacă îl face, părăsește drumul înainte de a se așterne pe el.” (CBM, 55-56)
Despre bătrânețe
„Oamenii nu știu că devin ceea ce li se întâmplă. Că întâmplările vieții lor nu numai că „lasă urme”, dar că alcătuiesc esența existenței lor. Întâmplările se transformă în existență, cu sau fără voia omului. De la o vârstă încolo, omul este ceea ce a fost și nu mai poate fi altceva, chiar dacă el nu știe sau nu vrea să accepte una ca asta. Omul are libertatea să se mai creadă un posibil și la bătrânețe, dar nu mai are posibilitatea să devină real ceea ce crede că poate fi.” (CPP, 218)
„Iar libertatea nu există decât pentru omul care trăiește treaz, „deștept” în fața existentului, fiindcă ea începe numai acolo unde omul este în adevăr. De acolo începând, omul poate semnifica realitatea lui, se poate înțelege pe sine și poate ști ce are de făcut.
Bătrânii noștri nu primesc vârsta lor. Ei nu pot fi bătrâni, nu fiindcă nu sunt în vârstă, ci fiindcă nu sunt pur și simplu. Or, omul poate să „nu fie” numai atunci când e tânăr. De aceea bătrânii noștri vor să fie ineri, adică să creadă că mai sunt în posibil, că or să fie ceea ce o să li se întâmple, în loc să știe că orice li s-ar întâmpla nu-i mai poate schimba. Puterea bătrânilor este că ei sunt ceva (ceea ce sunt), pe când cei tineri nu sunt încă decât făgăduieli sau „forțe ale naturii”. Fiindcă ei sunt, legătura loc cu existentul este serioasă, existența lor (și nu „experiența” lor) fiind chezășia realității a ceea ce fac.
De aceea o societate fără adevărați oameni bătrâni este sortită descompunerii, devine ireală ca o operetă sau ca o femeie a primului venit.” (CPP, 218, 219)
Limbaje-comunicare-informație
„Trăim într-o lume (într-o „preajmă”) neînțeleasă, pe care nu mai simțim nevoia s-o înțelegem.
Ne-a mai rămas un biet snobism intelectual de „a ne ține la curent” cu „ultimele cuceriri ale științei”.
Filozofic vorbind însă, năzuința general-umană de a ști, cum începe Aristotfel Metafizica sa, nu mai este valabilă astăzi, fiind înlocuită de Știința de sine stătătoare, care, social vorbind, devine o stare de neștiință ce face de prisos năzuința de a ști.” (S, 141-142)
Individ... societate...
„Individul bătrând poartă, pe lângă codul genetic, și însemnele pățaniilor lui de-a lungul vieții: cicatrice, chelie ori păr alb, o anumită expresie generală a feței, caracteristică pentru fumători, ori alcoolici, ori singuratici, ori bonvivanți, ori contemplativi, ori nervoși, ori brute etc. I se poate citi curriculum vitae pe tot ce este el. Altfel spus: este ce a fost, este istoria lui.
La fel, la nivelul societății, trecutul unei societăți, istoria ei e un curriculum vitae al acelei societăți și el poartă (reprezintă) pățaniile sale. Ea este astăzi ceea ec a fost, este istoria ei. ”(MEM, 231)
Repetări monotone
„Viața e un bun de consum alterabil. Adică: 1. ne este dată, nu noi ne-o dăm; 2. viața se consumă, cea ce de asemenea este un dat; vrem nu vrem, ea se consumă; 3. îmi pot consuma bine sau rău viața, ea se poate altera în multe feluri.” (S, 212-214)
CÂTE UN GÂND PENTRU TOT CE NE INCONJOARĂ
„Filozofia e poate îndeletnicirea cu de toți cunoscutele și de nimeni știutele.” (S, 78)
„Dar felul de a fi al omului e alcătuit în bună parte din ceea ce crede despre sine și nu e adevărat și din ceea ce nu crede și e adevărat.” (SS, 96)
„Gând și scris - Gândurile sunt copaci înfloriți primăvara, promisiuni de roade, încărcați de viitor. Scrisul sunt frunzele toamna, neasemuit colorate, dar azi-mâine veștede, regretul. Precum frunzele toamna, scrisul în el moartea.” (S, 111)
„Maturul e un manuscris plin de corecturi.
Până acolo te dezveți de năravuri, apucături, de ieșiri și întrări nepotrivite, într-un cuvânt de tine.
Poate geniile își pot îngădui să fie așa cum sunt, dar noi, ăștialalți... Viața, în cazul bun, e un lung și de victorii ale spiritului asupra trupului, încununat de victoria ultimă și definitivă a trupului.” (S, 116)
„La ce-mi slujește mica mea libertate dacă nu pot scăpa să fiu eu?” (S, 118)
„Orice calitate e o primejdie, fiindcă te leagă. Orice defect e folositor, fiindcă te dezleagă prin ceea ce ai de îndreptat.” (S, 121)
„Să privim pe fiece om ca pe o mărturie a omenescului.” (S, 127)
„În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.” (S, 140)
„Înainte vreme, judecătorul împărțea dreptate. Acum, aplică legea.” (S, 150)
„Românul mai are o mare rezervă de respect și admirație pentru cinste, caracter, competență, cu condiția să nu-i fie cerute lui.” (S, 156)
„Tinerii și maturii sunt ceea ce sunt prin ceea ce iese din ei afară (prin ceea ce fac), bătrânii sunt ceea ce au adunat din afară înăuntrul lor.” (S, 160)
„Maturitatea e în bună parte o luptă între învăț și dezvăț.” (S, 162)
„Toți cultivăm aceeași grădină. Numai că unii plantează cartofi, alții ceapă, alții trandafiri. Si asta iese.” (S, 164)
„Societatea occidentală e o pânză deasă, pe când cea românească e o plasă cu ochiuri mari.” (S, 174)
„O femeie „bine” este o femeie căreia nu-i stă bine goală.” (S, 177)
„În gura semidoctului, citatul ilustru e ca pălăria prea mare a lui tată-su.” (S, 177)
„Scrisul (și în mare măsura și apusul) aplatizează ceea ce comunică. [...] Altfel spus: comunicarea aplatizează comunicatul. Comunicarea „normală” e cu totul altceva decât ceea ce comunică. Cuvântul „groaznic” nu e groaznic.” (S, 179-180)
„După codul bunelor maniere spirituale nu e de ajuns să fii tolerant cu părerile altora, ci și modest cu părerile tale, dar nu din vârful buzelor („eu cred că...”, „după părerea mea...”), ci în sinea ta, fiindcă ai învățat din propriile erori că greșești și, mai mult, fiindcă ai ajuns la maturitatea spirituală în care știi că toate „părerile”, „concepțiile” sunt derizorii.” (S, 241-242)
„Legendele, miturile sunt frunzele de toamnă ale istoriei, înainte de omătul uitării.” (S, 260)
„Am ales să rămân un mic șoarece, ca să nu cresc și s-ajung șobolan.” (S, 260)
„În cele mai multe dialoguri la TV e ca în povești: vorbește iepurașul cu bursucul, albina cu florile sau leul cu animalele. Cel mai des însă vorbește lupul cu vulpea și boii între ei.” (S, 262)
„Deseori uităm că democrația este o posibilitate, nu o realitate.” (S, 263)
„Ieri după-amiază, plimbare cu D. la Băneasa. E frumos, dar nu mă satisface, mă trimite cu gândul și dorul la pădurea adevărată, adică la pădurea care este. Băneasa e deja de mult un obiect al bucureșteanului, e imaginea pădurii, nu o pădure.
Acum vreo treizeci de ani știam deja că omul a transformat natura în obiect turistic. Aici nu vrea să teoretizez, scriu doar ce-am simțit. Băneasa nu miroase a pădure, nu e prin copac vântul pădurii, nu e tăcerea ei, nu te cuprinde, nu te simți copil în basm, nu-ți vine să tot mergi, să mergi în adâncul ei, n-ai freamătul ușor de teamă de jivine - n-are „măreție”. Nu fiindcă e mică, nu fiindcă se aud zgomote de mașini, glasuri - ci fiindcă precumpănitor e omul care vine la ea, ca bărbații la curve. Băneasa e o pădure prostituată. - Dar e pădurea ce o avem, e destul ca să ne aducem aminte, să știm iar ce e pădurea.” (MEM, 100-101)
„În întrebări toți suntem geniali; dar la răspunsuri ne răsfirăm în proști, mediocri, deștepți și geniali.” (MEM, 160)
„Fiecare suntem un amestec de ceea ce sunte, ce credem că suntem și ce am vrea să fim.” (MEM, 179)
Dictatul din somnul-trezie de după prânz
„Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealalaltă. Unul spune: „Eu n-am făcut mare lucru în viață, dar am făcut o seamă de fapte bune.” Al doilea spune: „Eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam.” Al treila spune: „Eu am făcut și fapte bune și lucrurile la care mă pricepeam.” Dumnezeu îi aude și le spune: „Ce căutați voi aici? Aici nu se judecă ce-ați făcut. Aici își au locul cei care și-au trăit viața pe care le-am dat-o și are trebuia trăită și prețuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeți lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.” Am întrebat cum e cu cel ce nu și-a putut trăi viața din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o și sacrificat-o -, dar n-am primit nici un răspuns.” (MEM, 199).
Greșelile proprii
„N-am întâlnit escroc mai mare decât este omul cu sine însuși. Orice greșeală împietează asupra imaginii pe care ți-o faci despre tine. Or, e curios să vezi cum întotdeauna câștigă imaginea și niciodată greșeala. Aceasta este fie escamotată, fie pusă pe seama altuia (aici femeile excelează), fie este uitată prin voință subconștientă. Și e uimitor să vezi cât de bine funcționează această voință subconștientă a uitării. Oamenii iși aduc foarte bine aminte de momentele reușitelor lor, dar își amintesc cu mare efort greșelile grave pe care le-au făcut. [...] Dar cu o greșeală ce faci? Ți-o asumi? Recunoști că ai făcut-o? Vă rog respectuos să învățați ce să faceți cu greșelile dumneavoastră! Trebuie să le priviți în față, ca pe cel mai fecund izvor de sine. Nu există sursă mai bună a cunoașterii de sine decât dialogul cu greșeala care îți aparține: a o asuma, a vrea mai târziu să o eviți, a o transforma, a-i vindeca sursa. (CBM, 60-61)
„Greșeala împinge la o relație cu tine însuți: ești pus față în față cu un alter-ego: tu, cel care a greșit” (S, 227-228)
CONTEMPORANEITATEA
Progresul și contemporaneitatea
„Dacă astăzi e vetust ceea ce a fost ieri, atunci mâine o să fie vetusst ceea ce azi e superior ș.a.m.d. Și atunci nimic nu are rosts. Cum se pate ieși din acest provincialism al contemporaneității? Soluția cea mai sigură este cunoașterea gânditorilor trecuți. De ce? Petntru că numai având conștiința lor putem reașeza contemporaneitatea la locul ei: acela de punct-limită întâmplător într-o evoluție cu care trebuie să fim contemporani. Ești contemporan dacă ai cultura de azi nu prin ceea ce e azi, ci cu toată desfășurarea în care „azi” e o întâmplare ce ne privește.” (CBM, 74-75)
DESPRE ÎNTREBARE
Două tipuri de întrebari
„Adevărul e că există două tipuri de întrebări și că acestea despică pur și simplu câmpul culturii în două: în cunoștiințe (distanța de la Pământ la Lună, de pildă) și în probleme (ce este omul, de pildă). Cunoștiințele sunt ale științelor, în timp ce problemele sunt ale filosofiei. În știință, întrebarea are emintență câtă vreme răspunsul nu există. Apoi întrebarea cade, moare, e clasată, fiind eliminată de răspunsul care, el, rămâne. Orice știință este alcătuită dintr-un depozit de răspunsuri și dintr-un set de întrebări care urmează - prin rezolvare - să sporească acest depozit. Cu totul altfel se petrec lucrurile cu întrebarea în filosofie. Aici întrebarea supraviețuiește mereu răspunsului, sau supraviețuiește în ciuda fiecărui răspuns. În vreme ce în științe răspunsul „ofilește” întrebarea, în filosofie, cu fiecare răspuns primit, întrebarea devine parcă mai viguroasă. De unde senzația că întrebarea rămâne veșnic în picioare: das ewige Fragen, interogația ca eternă. Aici domnește disproporția dintre întrebare și răspuns: întrebarea rămâne întotdeauna în picioare, răspunsul, nu. De aceea, istoria filosofiei este istoria întrebărilor care revin și a răspunsurilor care trec.” (CBM, 41-42)
FILOSOFIE
Obstacolele gândirii
„Orice impresie implică o inerție. Senzațiile, gândurile se așază în trecut, probabil ca legături neuronale, și năzuiesc să se păstreze în viitor.
Îndeosebi în viața intelectuală. Convingerile, gândurile noastre ne alcătuiesc un anumit mod de a gândi și simți, și trebuie o forță îndoită ca să le învingem. Gândim cu idei pre-concepute, după o metodă deprinsă, și privim toate lucrurile într-un anumit fel. Nu suntem niciodată liberi să gândim.” (S, 131)
Logica și gândirea logică
„Logica n-a ajutat pe nimeni să gândească bine, ci doar să gândească ceva ca irefutabil. Față de gândirea autentică, logica este un lux, iar gândirea logică e destrăbălare.” (S, 30)
Cine mai gândește
„În intelectualitatea noastră, eseistul învârte idei, logicianul raționează, iar profesorul sau cercetătorul prezintă lucrări. De gândit cine mai gândește?” (MEM, 111)
INTELECTUALUL
Definiții ale intelectualului
„Intelectualul este ființa care rezolvă probleme ce nu-i nu sunt necesare biotic, dezadaptându-se astfel față de realitate.” (S, 52)
„Constipația intelectuală silită, din anii de restriște, a dus la diareea verbală de după decembrie 1989.” (S, 164)
BINE ȘI RĂU
Violența, răul și binele
„Interesant e că violenței binele (bunul) nu-i poate opune nici o armă specifică lui, ba „mai rău”, el nu-i poate opune decât tot violența (de pildă războiul, limitarea forțată, excluderea etc.). Violența binelui împotriva violenței răului este pentru bine nu numai o soluție in extremis, ci și una în care binele nu se mai poate recunoaște ca atare, ci dimpotrivă, acceptă ca el, binele, să fie aidoma răului, să lupte cu arma lui, să se înstrăineze. Violența ca armă a binelui este întotdeauna pentru bine un eșec (tocmai fiindcă el este silit să adopte arma răului; în război, de pildă, în revoluția contra tiraniei etc.), un scandal (fiindcă binele îmbracă haina răului) și o criză. Astfel, binele este silit să explice, adică să se justifice, ceea ce este deja o mică victorie a răului.” (CPP, 168)
Răul și prostia
„Răul nu acționează în prostie, ci doar se folosește de ea, prin manipularea ei, ceea ce adesea atârnă greu.
Dinamice fiind, binele și răul se înfruntă nu numai direct, ca atunci când ajunge la violență, ci, tocmai pentru că trăim într-o lume, înfruntarea recurge la terți. Astfel răul prelucrează cu precădere proștii, în vreme ce binele, pentru că implică analiza, recurge cel mai adesea la inteligenți. Și cum proștii sunt mai mulți, răul are mai lesne câștig de cauză. Pentru el, proștii reprezintă masa ideală de manipulare. Prostia, ca și sărăcia sunt stări proprice instaurării răului în măsura în care sunt întreținute.” (CPP, 170)
Răul propriu
„Morala cuprinde și ascundere, fiind luptă între (ceea ce cred că este) bine și rău, în care, în cazul bun, învinge binele, iar răul învins nu se mai arată, devine ascuns. Ceea ce alcătuiește unul din stâlpii psihanalizei. De aceea, omul cu adevărat moral este cel care întreține o dreaptă (deschisă) legătură cu răul, și nu justițiarul. Trebuie să privim întotdeauna victoria noastră morală ca labilă și... primejdioasă.” (S, 115-116)
FRAGMENTE DINTR-O INTERPRETARE LA O SCRISOARE PIERDUTĂ
Semnătura anonimă
„Democrația tocmai asta face: îți garantează anonimatul individualității tale. Și atunci „ai curaj”. Scrii ceea ce sincer gândești. Mărturia aceste sincerități este buletinul de vot. Dar prin această sinceritate nu mai transare individul, ci un număr, un anonim, „un” vot. Votul e total deosebit față de manifestarea prin dezbatere; el intră in statistică. Cifrăria promovează anonimatul ca grup, ca grămadă, ca mulțime. Democrația este o funcție a cifrei.” (CBM, 16-17)
„Enteresul”
„Interesul trăiește prin golirea realităților majore (principii, cultură etc.) de orice realitate, fațada lor fiind însă păstrată și instrumentalizată în folosul propriu. Interesatul este legat de societate, e legat de valori, nu poate funcționa fără ele; numai că el le mimează și le poartă întotdeauna ca mască. El este departe de a fi un privus, un particular care se desprinde de societate; dimpotrivă, el trăiește și lucrează înăuntrul societății și, astfel, este viermele care roade miezul. Interesatul nu e străin de valori, nu e ignar; cunoscându-le, el le ia din plin în brațe, golindu-le în același timp de realitate! [...] Substituind valorilor interesul, el le anihilează ca valori, făcând ca în locul relației cu altul să se instituie numai relația cu sine însuși. Dar, în măsura în care valorile sunt păstrate ca fațadă, relația cu sine continuă să poarte masca relației cu altul. În spatele acestei măști, interesul se reduce la neantul relației cu individul.” (CBM, 30-31)
Finalul Scrisorii pierdute - „Să mă ierți și să mă iubești...”
„...să mă iubești... - Există o dragoste de alegere și una de învăluire. Dragostea de alegere este îndrăgostirea însăși: aleg și iubesc o persoană din multe, chit că o fac conștient sau nu. Dragostea de alegere este această iubire selectivă. Dar nu de asemenea iubire este vorba în replica lui Cațavencu, ci de una care cuprinde toată realitatea din care fac parte, realitatea de care țin și care este, din capul locului, a mea. De pildă, masa la care lucrez, pomul din fața casei, locurile în care am copilărit - toate sunt obiecte ale dragostei de învăluire. Dar și strada pe care locuiesc, cu praful și mizeria ei, vânzătoarele care stau de vorbă în timp ce eu aștept grosolănia oamenilor într-un autobuz sunt deopotrivă ale mele. Între mine și lucrurile toate apare o comunitate, o comuniune. În această dragoste care este „dragostea de învăluire” întră toți și tot, în măsura în care am trăit și trăiesc cu toate elementele acestei lumi.” (CBM, 31-34)
Comicul dezvinovățește
„Cine i-ar învinovăți pe Stan și Bran că distrug o casă, o mașină, un pian? Râdem și trecem. Dar un om a pierdut o casă, o mașină, un pian și nimeni nu-i acuză pe Stan și Bran, deși delictul e evident, e însuși „subiectul” episodului comic. Nu împricinăm pe cei de care râdem. La fel cu prostia, incultura, impostura din opera lui Caragiale. Râdem fiindcă eroii sunt mai inculți, mai proști decât noi, râdem fiindcă ne simțim superiori, deci ne simțim bine față de eroii ui Caragiale. Râzând însă, i-am absolvit. Nu mai vedem răul din incultură și prostie, nu mai reacționăm la el sănătos, adică condamnându-l, îndepărtându-l și punând în loc cultura și competența. - Și astfel îi rămânem datori lui Caragiale.” (S, 243-244)
Românii trăiesc doar ce a trecut
„Noi, românii, trăim tradițional, nu istoric.
M-am exprimat greșit. Nu e vorba de anistoricitatea românească spusă de Cioran, și devenită șablon, ci evenimentele noastre devin evenimente numai odată paseificate („trecutizate”) și re-memorate, comemorate. Atunci trăim evenimentul. Când el se întâmplă, este doar prezent, ne absoarbe, el devine ceea ce este doar după ce a trecut.
Parastasele, comemorările etc. consfințesc desigur un eveniment (uneori chiar recent), dar care devine ce este abia prin intrarea (prinderea) lui în ritualul tradițional. E ca și cum evenimentul istoric ar fi doar ceva superficial, când încă n-a dobândit ființă.” (S, 144-145)
Provincialismul cultural
„Provincialismul cultural de care suferim; caracteristici:
- Primește numai valorile de vârf ale culturilor centrale, construindu-și astfel o biserică numai din catapeteasmă, și, nepricepând că e absurd, crede că se împărtășește.
- Știe numai cum sunt marile opere, nu și cum se fac, adică are numai valorile culturii, nu și tehnica ei.” (MEM, 106-107)
VARIA
Veleitate
„De ce e periculos veleitarismul? Pentru că impiedică pe „fac” prin mirajul lui „am să fac”, în care acest „am să fac” devine drag. Veleitatea este deci acel proiect de a face care te împiedică să faci. [...] Deci veleitarul este un om de acțiune sabotat de insuși proiectul lui de a face. El își propune să facă în spațiul lui ceea ce nu poate să facă. [...] Veleitarul nu este însă un ratat chinuit; viața lui devine un dolce far niente, un mod de a valsa continuu printre puzderia de proiecte reluate și abandonate la nesfârșit. Există un proverb chinezesc: „Orice drum începe cu primul pas.” Veleitarul nu apucă să facă primul pas. Iar dacă îl face, părăsește drumul înainte de a se așterne pe el.” (CBM, 55-56)
Despre bătrânețe
„Oamenii nu știu că devin ceea ce li se întâmplă. Că întâmplările vieții lor nu numai că „lasă urme”, dar că alcătuiesc esența existenței lor. Întâmplările se transformă în existență, cu sau fără voia omului. De la o vârstă încolo, omul este ceea ce a fost și nu mai poate fi altceva, chiar dacă el nu știe sau nu vrea să accepte una ca asta. Omul are libertatea să se mai creadă un posibil și la bătrânețe, dar nu mai are posibilitatea să devină real ceea ce crede că poate fi.” (CPP, 218)
„Iar libertatea nu există decât pentru omul care trăiește treaz, „deștept” în fața existentului, fiindcă ea începe numai acolo unde omul este în adevăr. De acolo începând, omul poate semnifica realitatea lui, se poate înțelege pe sine și poate ști ce are de făcut.
Bătrânii noștri nu primesc vârsta lor. Ei nu pot fi bătrâni, nu fiindcă nu sunt în vârstă, ci fiindcă nu sunt pur și simplu. Or, omul poate să „nu fie” numai atunci când e tânăr. De aceea bătrânii noștri vor să fie ineri, adică să creadă că mai sunt în posibil, că or să fie ceea ce o să li se întâmple, în loc să știe că orice li s-ar întâmpla nu-i mai poate schimba. Puterea bătrânilor este că ei sunt ceva (ceea ce sunt), pe când cei tineri nu sunt încă decât făgăduieli sau „forțe ale naturii”. Fiindcă ei sunt, legătura loc cu existentul este serioasă, existența lor (și nu „experiența” lor) fiind chezășia realității a ceea ce fac.
De aceea o societate fără adevărați oameni bătrâni este sortită descompunerii, devine ireală ca o operetă sau ca o femeie a primului venit.” (CPP, 218, 219)
Limbaje-comunicare-informație
„Trăim într-o lume (într-o „preajmă”) neînțeleasă, pe care nu mai simțim nevoia s-o înțelegem.
Ne-a mai rămas un biet snobism intelectual de „a ne ține la curent” cu „ultimele cuceriri ale științei”.
Filozofic vorbind însă, năzuința general-umană de a ști, cum începe Aristotfel Metafizica sa, nu mai este valabilă astăzi, fiind înlocuită de Știința de sine stătătoare, care, social vorbind, devine o stare de neștiință ce face de prisos năzuința de a ști.” (S, 141-142)
Individ... societate...
„Individul bătrând poartă, pe lângă codul genetic, și însemnele pățaniilor lui de-a lungul vieții: cicatrice, chelie ori păr alb, o anumită expresie generală a feței, caracteristică pentru fumători, ori alcoolici, ori singuratici, ori bonvivanți, ori contemplativi, ori nervoși, ori brute etc. I se poate citi curriculum vitae pe tot ce este el. Altfel spus: este ce a fost, este istoria lui.
La fel, la nivelul societății, trecutul unei societăți, istoria ei e un curriculum vitae al acelei societăți și el poartă (reprezintă) pățaniile sale. Ea este astăzi ceea ec a fost, este istoria ei. ”(MEM, 231)
Repetări monotone
„Viața e un bun de consum alterabil. Adică: 1. ne este dată, nu noi ne-o dăm; 2. viața se consumă, cea ce de asemenea este un dat; vrem nu vrem, ea se consumă; 3. îmi pot consuma bine sau rău viața, ea se poate altera în multe feluri.” (S, 212-214)
CÂTE UN GÂND PENTRU TOT CE NE INCONJOARĂ
„Filozofia e poate îndeletnicirea cu de toți cunoscutele și de nimeni știutele.” (S, 78)
„Dar felul de a fi al omului e alcătuit în bună parte din ceea ce crede despre sine și nu e adevărat și din ceea ce nu crede și e adevărat.” (SS, 96)
„Gând și scris - Gândurile sunt copaci înfloriți primăvara, promisiuni de roade, încărcați de viitor. Scrisul sunt frunzele toamna, neasemuit colorate, dar azi-mâine veștede, regretul. Precum frunzele toamna, scrisul în el moartea.” (S, 111)
„Maturul e un manuscris plin de corecturi.
Până acolo te dezveți de năravuri, apucături, de ieșiri și întrări nepotrivite, într-un cuvânt de tine.
Poate geniile își pot îngădui să fie așa cum sunt, dar noi, ăștialalți... Viața, în cazul bun, e un lung și de victorii ale spiritului asupra trupului, încununat de victoria ultimă și definitivă a trupului.” (S, 116)
„La ce-mi slujește mica mea libertate dacă nu pot scăpa să fiu eu?” (S, 118)
„Orice calitate e o primejdie, fiindcă te leagă. Orice defect e folositor, fiindcă te dezleagă prin ceea ce ai de îndreptat.” (S, 121)
„Să privim pe fiece om ca pe o mărturie a omenescului.” (S, 127)
„În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.” (S, 140)
„Înainte vreme, judecătorul împărțea dreptate. Acum, aplică legea.” (S, 150)
„Românul mai are o mare rezervă de respect și admirație pentru cinste, caracter, competență, cu condiția să nu-i fie cerute lui.” (S, 156)
„Tinerii și maturii sunt ceea ce sunt prin ceea ce iese din ei afară (prin ceea ce fac), bătrânii sunt ceea ce au adunat din afară înăuntrul lor.” (S, 160)
„Maturitatea e în bună parte o luptă între învăț și dezvăț.” (S, 162)
„Toți cultivăm aceeași grădină. Numai că unii plantează cartofi, alții ceapă, alții trandafiri. Si asta iese.” (S, 164)
„Societatea occidentală e o pânză deasă, pe când cea românească e o plasă cu ochiuri mari.” (S, 174)
„O femeie „bine” este o femeie căreia nu-i stă bine goală.” (S, 177)
„În gura semidoctului, citatul ilustru e ca pălăria prea mare a lui tată-su.” (S, 177)
„Scrisul (și în mare măsura și apusul) aplatizează ceea ce comunică. [...] Altfel spus: comunicarea aplatizează comunicatul. Comunicarea „normală” e cu totul altceva decât ceea ce comunică. Cuvântul „groaznic” nu e groaznic.” (S, 179-180)
„După codul bunelor maniere spirituale nu e de ajuns să fii tolerant cu părerile altora, ci și modest cu părerile tale, dar nu din vârful buzelor („eu cred că...”, „după părerea mea...”), ci în sinea ta, fiindcă ai învățat din propriile erori că greșești și, mai mult, fiindcă ai ajuns la maturitatea spirituală în care știi că toate „părerile”, „concepțiile” sunt derizorii.” (S, 241-242)
„Legendele, miturile sunt frunzele de toamnă ale istoriei, înainte de omătul uitării.” (S, 260)
„Am ales să rămân un mic șoarece, ca să nu cresc și s-ajung șobolan.” (S, 260)
„În cele mai multe dialoguri la TV e ca în povești: vorbește iepurașul cu bursucul, albina cu florile sau leul cu animalele. Cel mai des însă vorbește lupul cu vulpea și boii între ei.” (S, 262)
„Deseori uităm că democrația este o posibilitate, nu o realitate.” (S, 263)
„Ieri după-amiază, plimbare cu D. la Băneasa. E frumos, dar nu mă satisface, mă trimite cu gândul și dorul la pădurea adevărată, adică la pădurea care este. Băneasa e deja de mult un obiect al bucureșteanului, e imaginea pădurii, nu o pădure.
Acum vreo treizeci de ani știam deja că omul a transformat natura în obiect turistic. Aici nu vrea să teoretizez, scriu doar ce-am simțit. Băneasa nu miroase a pădure, nu e prin copac vântul pădurii, nu e tăcerea ei, nu te cuprinde, nu te simți copil în basm, nu-ți vine să tot mergi, să mergi în adâncul ei, n-ai freamătul ușor de teamă de jivine - n-are „măreție”. Nu fiindcă e mică, nu fiindcă se aud zgomote de mașini, glasuri - ci fiindcă precumpănitor e omul care vine la ea, ca bărbații la curve. Băneasa e o pădure prostituată. - Dar e pădurea ce o avem, e destul ca să ne aducem aminte, să știm iar ce e pădurea.” (MEM, 100-101)
„În întrebări toți suntem geniali; dar la răspunsuri ne răsfirăm în proști, mediocri, deștepți și geniali.” (MEM, 160)
„Fiecare suntem un amestec de ceea ce sunte, ce credem că suntem și ce am vrea să fim.” (MEM, 179)
Dictatul din somnul-trezie de după prânz
„Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealalaltă. Unul spune: „Eu n-am făcut mare lucru în viață, dar am făcut o seamă de fapte bune.” Al doilea spune: „Eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam.” Al treila spune: „Eu am făcut și fapte bune și lucrurile la care mă pricepeam.” Dumnezeu îi aude și le spune: „Ce căutați voi aici? Aici nu se judecă ce-ați făcut. Aici își au locul cei care și-au trăit viața pe care le-am dat-o și are trebuia trăită și prețuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeți lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.” Am întrebat cum e cu cel ce nu și-a putut trăi viața din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o și sacrificat-o -, dar n-am primit nici un răspuns.” (MEM, 199).
August 5, 2023
“[…] scrisul are in el moartea.”
September 6, 2020
– Greșeala împinge la o relaţie cu tine însuți: ești pus față în față cu un alter-ego: tu, cel care a greșit;
- Greșeala de obicei ne surprinde (pentru că, dacă știam, o evitam), ne dezvăluie ceva ce nu știam despre noi și care e rău, adică ne dezvăluie eroarea despre noi, eroarea în care trăiam;
Ce trebuie să ințelegi la un text filozofic
1. Ce spune;
2. De ce spune ce spune;
3. Din „de ce spune”, de ce spune așa cum spune;
4. Ce implică ce spune;
5. Ce nu spune, dar zace în ce spune;
6. Ce nu spune și nu zace în ce spune.
După astea, poți să te întorci și să reciteşti liniştit textul, ca să-l înțelegi. (s, 39)
Atât cât schimbăm lumea, atât ne schimbăm și noi. Am pierdut frumusețea depărtărilor, căldura intimului, am pierdut prietenia și dragostea, pierdem plantele și animalele; ne înghesuim unii într-alții, toată umanitatea, atârnați laolaltă și la bine, și la rău, dar un bine undeva sperat în viitor, iar un rău atât de vădit, încât am ajuns să credem că tot ce putem face e să corectăm răul. Mergem mânaţi ca o turmă fără păstor, de vreme ce de mult nu ne mai gândim dacă e bun drumul pe care mergem. Căci în fond spre ce mergem? (s, 116–117)
Creștinismul și răul
Binele n-are trecut, n-are viitor, pare a fi în rostul lumii. Doar răul e problematic, cere explicație. Creștinismul a izbutit să dea un sens răului, să-l încadreze. (MEM, 190)
Nu împricinăm pe cei de care râdem. La fel cu prostia, incultura, impostura din opera lui Caragiale. Râdem fiindcă eroii sunt mai inculți, mai proști decât noi, râdem fiindcă ne simțim superiori, deci ne simțim bine față de eroii lui Caragiale. Râzând însă, i-am absolvit. Nu mai vedem răul din incultură și prostie, nu mai reacţionăm la el sănătos, adică condamnându-l, îndepărtându-l și punând în loc cultura și competența. – Și astfel îi rămânem datori lui Caragiale. (S, 243–244)
Dar nu e trist să-ți folosești viața pentru ce o să fie când tu n-ai să mai fii? Nu prețuiesc ei prea puțin viața? Astă viaţă o avem, o trăim. Nu e oare tot atât de fără noimă să ți-o irosești cu străduinţa pentru „după moarte"? N-ar fi vremea să înclinăm balanța puțin și spre cei pentru care viața e viață, nu moarte? Nu e derizorie nevoia supraviețuirii în altceva, în alții – nu e doar „ambâț“ dosit în spatele Umanității, al Istoriei, al tuturor majusculărilor curente?
Începi să fii de-adevăratelea când accepți că tot ce faci te reprezintă. Dar felul de a fi al omului e alcătuit în bună parte din ceea ce crede despre sine și nu e adevărat şi din ceea ce nu crede și e adevărat. (s. 96)
Deosebirea dintre cum te vezi și cum te văd alții e că tu nu te judeci niciodată definitiv, pe când ei te judecă de fiecare dată definitiv. (s, 103)
Amorul pentru ideile proprii. (s, 104)
Orice calitate e o primejdie, fiindcă te leagă. Orice defect e folositor, fiindcă te dezleagă prin ceea ce ai de îndreptat. (s, 121)
Şi gândirea are un trup. Are un cap (gândul de căpetenie), are o inimă (ritmul gândirii), plămâni (respirația ei), membre (gândirea care apucă în stânga și în dreapta, care umblă încoace şi încolo) şi excremente. 170)
La bătrâneţe, fiecare seară e un mic sfârșit de lume. (s, 170)
Înțelepciunea izvorăște din întrebările proprii. Dar ele de unde vin? (s, 171)
Cum de se reflectă în voce (ton) caracterul (aroganţa, timiditatea, dragostea, viclenia)? (s, 171)
După codul bunelor maniere spirituale nu e de ajuns să fii tolerant cu părerile altora, ci și modest cu părerile tale, dar nu din vârful buzelor („eu cred că...", „după părerea mea..."), ci în sinea ta, fiindcă ai învățat din propriile erori că greșești și, mai mult, fiindcă ai ajuns la maturitatea spirituală în care știi că toate „părerile“, „concepțiile“ sunt derizorii. (s, 241–242)
Viața e un joc pe viață și pe moarte, în care, la sfârșit, credem că știm ce-ar fi trebuit să facem. (s, 242)
Muzica clasică e făcută pentru sentimente, cea modernă, pentru mișcări (ritm). De ce? (S, 249)
Nimium altercando veritas amittitur, „dezbătând prea mult, adevărul se îndepărtează“ – vorba de duh a lui Pubilius Syrus.
Dincolo de 60-65 de ani, moartea e un colocatar. Ca și cum ai întâlni-o la baie, la bucătărie, ai auzi zgomotele din odaia-i, ai ști când intră și iese pe ușă. Sau ca o otravă, arsenic de pildă, servită în doze mici. Ici te surprinzi că uiți neverosimil ceva, că nu mai auzi ca-nainte, că oftezi la anumite mișcări, colo vezi în oglindă răvăşeala obrazului după somn, îmbătrânirea celor apropiaţi – toate le vezi ca semne ale iremediabilului, ceva ce nu numai că n-o să mai treacă, dar că sunt doar începuturi. Moartea devine credibilă fiind zilnică... Nu mai e așa-zisa problemă a morții din tinereţe, ci e moartea ta. (MEM, II8)
Precaritatea vieții – că în orice clipă pot să mor - nu are doar sensul „rău“, ci și unul bun: că nu știu când o să mor, că trăiesc suspendat, că esențial sau existențial viața este o suspensie, e trăibilă doar sub semnul suspendării . Nu e sigur că nu mor azi, dar nu e sigur nici că mor azi, e, probabilistic vorbind, jumi-juma. Dar, dacă mor, totul s-a sfârșit pentru mine. Deci miza e totală. Și totuşi, trăiesc cu această sabie deasupra capului. Ba chiar toți trăim așa. Ba chiar nu se poate altfel, după cum, om fiind, nu se poate să nu mori. Viața pusă tot timpul la bătaie e condiția oricărei vietăți. (MEM, 220)
- Greșeala de obicei ne surprinde (pentru că, dacă știam, o evitam), ne dezvăluie ceva ce nu știam despre noi și care e rău, adică ne dezvăluie eroarea despre noi, eroarea în care trăiam;
Ce trebuie să ințelegi la un text filozofic
1. Ce spune;
2. De ce spune ce spune;
3. Din „de ce spune”, de ce spune așa cum spune;
4. Ce implică ce spune;
5. Ce nu spune, dar zace în ce spune;
6. Ce nu spune și nu zace în ce spune.
După astea, poți să te întorci și să reciteşti liniştit textul, ca să-l înțelegi. (s, 39)
Atât cât schimbăm lumea, atât ne schimbăm și noi. Am pierdut frumusețea depărtărilor, căldura intimului, am pierdut prietenia și dragostea, pierdem plantele și animalele; ne înghesuim unii într-alții, toată umanitatea, atârnați laolaltă și la bine, și la rău, dar un bine undeva sperat în viitor, iar un rău atât de vădit, încât am ajuns să credem că tot ce putem face e să corectăm răul. Mergem mânaţi ca o turmă fără păstor, de vreme ce de mult nu ne mai gândim dacă e bun drumul pe care mergem. Căci în fond spre ce mergem? (s, 116–117)
Creștinismul și răul
Binele n-are trecut, n-are viitor, pare a fi în rostul lumii. Doar răul e problematic, cere explicație. Creștinismul a izbutit să dea un sens răului, să-l încadreze. (MEM, 190)
Nu împricinăm pe cei de care râdem. La fel cu prostia, incultura, impostura din opera lui Caragiale. Râdem fiindcă eroii sunt mai inculți, mai proști decât noi, râdem fiindcă ne simțim superiori, deci ne simțim bine față de eroii lui Caragiale. Râzând însă, i-am absolvit. Nu mai vedem răul din incultură și prostie, nu mai reacţionăm la el sănătos, adică condamnându-l, îndepărtându-l și punând în loc cultura și competența. – Și astfel îi rămânem datori lui Caragiale. (S, 243–244)
Dar nu e trist să-ți folosești viața pentru ce o să fie când tu n-ai să mai fii? Nu prețuiesc ei prea puțin viața? Astă viaţă o avem, o trăim. Nu e oare tot atât de fără noimă să ți-o irosești cu străduinţa pentru „după moarte"? N-ar fi vremea să înclinăm balanța puțin și spre cei pentru care viața e viață, nu moarte? Nu e derizorie nevoia supraviețuirii în altceva, în alții – nu e doar „ambâț“ dosit în spatele Umanității, al Istoriei, al tuturor majusculărilor curente?
Începi să fii de-adevăratelea când accepți că tot ce faci te reprezintă. Dar felul de a fi al omului e alcătuit în bună parte din ceea ce crede despre sine și nu e adevărat şi din ceea ce nu crede și e adevărat. (s. 96)
Deosebirea dintre cum te vezi și cum te văd alții e că tu nu te judeci niciodată definitiv, pe când ei te judecă de fiecare dată definitiv. (s, 103)
Amorul pentru ideile proprii. (s, 104)
Orice calitate e o primejdie, fiindcă te leagă. Orice defect e folositor, fiindcă te dezleagă prin ceea ce ai de îndreptat. (s, 121)
Şi gândirea are un trup. Are un cap (gândul de căpetenie), are o inimă (ritmul gândirii), plămâni (respirația ei), membre (gândirea care apucă în stânga și în dreapta, care umblă încoace şi încolo) şi excremente. 170)
La bătrâneţe, fiecare seară e un mic sfârșit de lume. (s, 170)
Înțelepciunea izvorăște din întrebările proprii. Dar ele de unde vin? (s, 171)
Cum de se reflectă în voce (ton) caracterul (aroganţa, timiditatea, dragostea, viclenia)? (s, 171)
După codul bunelor maniere spirituale nu e de ajuns să fii tolerant cu părerile altora, ci și modest cu părerile tale, dar nu din vârful buzelor („eu cred că...", „după părerea mea..."), ci în sinea ta, fiindcă ai învățat din propriile erori că greșești și, mai mult, fiindcă ai ajuns la maturitatea spirituală în care știi că toate „părerile“, „concepțiile“ sunt derizorii. (s, 241–242)
Viața e un joc pe viață și pe moarte, în care, la sfârșit, credem că știm ce-ar fi trebuit să facem. (s, 242)
Muzica clasică e făcută pentru sentimente, cea modernă, pentru mișcări (ritm). De ce? (S, 249)
Nimium altercando veritas amittitur, „dezbătând prea mult, adevărul se îndepărtează“ – vorba de duh a lui Pubilius Syrus.
Dincolo de 60-65 de ani, moartea e un colocatar. Ca și cum ai întâlni-o la baie, la bucătărie, ai auzi zgomotele din odaia-i, ai ști când intră și iese pe ușă. Sau ca o otravă, arsenic de pildă, servită în doze mici. Ici te surprinzi că uiți neverosimil ceva, că nu mai auzi ca-nainte, că oftezi la anumite mișcări, colo vezi în oglindă răvăşeala obrazului după somn, îmbătrânirea celor apropiaţi – toate le vezi ca semne ale iremediabilului, ceva ce nu numai că n-o să mai treacă, dar că sunt doar începuturi. Moartea devine credibilă fiind zilnică... Nu mai e așa-zisa problemă a morții din tinereţe, ci e moartea ta. (MEM, II8)
Precaritatea vieții – că în orice clipă pot să mor - nu are doar sensul „rău“, ci și unul bun: că nu știu când o să mor, că trăiesc suspendat, că esențial sau existențial viața este o suspensie, e trăibilă doar sub semnul suspendării . Nu e sigur că nu mor azi, dar nu e sigur nici că mor azi, e, probabilistic vorbind, jumi-juma. Dar, dacă mor, totul s-a sfârșit pentru mine. Deci miza e totală. Și totuşi, trăiesc cu această sabie deasupra capului. Ba chiar toți trăim așa. Ba chiar nu se poate altfel, după cum, om fiind, nu se poate să nu mori. Viața pusă tot timpul la bătaie e condiția oricărei vietăți. (MEM, 220)
January 23, 2024
4.5🌟
Balsam pentru suflet. Mi-am regăsit foarte multe gânduri, frământări, întrebări din tinerețe.
Balsam pentru suflet. Mi-am regăsit foarte multe gânduri, frământări, întrebări din tinerețe.
July 2, 2018
There are many ideas that I'd like to remember from this book, but I think the main one is that every thing or fact or idea that surrounds us, no matter how small or insignificant it might seem, may be an endless source of thoughts and questions. Guess that could make life a lot less borring :).
June 18, 2019
3.5
Orice gandire care suceste total lucrurile pe care eu credeam ca le stiu este filozofie, si ea este primejdioasa, caci ameninta curgerea vietii mele de zi cu zi. Infruntarea dintre Socrate si cetatea Atenei este paradigma infruntarii dintre filozofie si opinia publica.
o viata necontradictorie (…) inseamna, in primul rand, o viata fara compromisuri. Acum, cand fac un compromis? Cand ceva de interes vital pentru mine este amenintat; caci viata e bunul cel mai de pret, iar tot ce o apara este bun. Compromisul imi apara asadar viata, dar imi ia coerenta ei.
Filozofia se citeste in chip diletant atunci cand ramai cu tine insuti, adica cu propria-ti lume de idei, si cand, citind, regasesti relatia cu tine. Dar in filozofie trebuie sa te arunci gol, ca in apa. Daca te arunci imbracat, te trag la fund hainele si ghetele chiar de stii sa inoti. O astfel de desfatare cu tine insuti este lectura de pe pozitia ,,stiu eu mai bine”, fie ca e vorba de complexul de superioritate al crestinului, care confisca din capul locului punctul de vedere al absolutului, fie de complexul de superioritate al omului de stiinta, care se intemeiaza pe prezumtia superioritatii temporal-progresiste, pe acel ,,pentru ca vin ai tarziu este evident ca stiu mai mult si mai bine”.
filozofia—si aici e de fapt totul—nu se intelege doar cu mintea, ci cu tot ceea ce esti.
Raportul acesta priveste deopotriva miturile, religiile primitive si pe cele evoluate. Religia e o problema de credinta. Dar cand facem aceasta afirmatie o facem de pe pozitiile crestinismului, care accepta ca, la o adica, e cu putinta sa nu crezi. Intr-un trib nu este asa: acolo toata lumea crede in mod spontan. In schimb, cand pui accentul pe credinta—desparti: exista oameni care cred si altii care nu cred. Crestinismul este pesemne singura religie mare in care apare problematizarea credintei, singura care este pregatita sa suporte atacul necredintei, singura in care ateismul ca o contestare a credintei poate aparea chiar inauntrul ei. In nici o alta religie nu exista asa ceva. In nici o alta credinta nu apare, ca aici, agresivitatea necredintei ca de-crestinizare. Caci in ce alta religie se poate spune ,,nu avem nevoie de ipoteza lui Dumnezeu” sau ,,Dumnezeu a murit”?
Oamenii nu stiu ca devin ceea ce li se intampla. Ca intamplarile vietii lor nu numai ca lasa urme, dar ca alcatuiesc esenta existentei lor.
Bazinul are 25x10 metri, adancime de la 1,30 la 2,50 metri, apa 24 grade Celsius, totul e stiut, totul e pre-conditionat, dupa cum e mai bine. Inotul fara surprize, te intoarce asupra ta, prin stiluri si prin toata dascalia inotului de azi. Am pierdut frumusetea lacului, iuteala raurilor, intinderea marii, valurile, vartejurile, primejdiile sub-apei, tot ce era eroic si frumos la inot. In schimb avem ,,performanta”. Avem saracia trista a privirilor intre noi, a trupurilor, a sexualitatii potente, amestecul de intim si necunoscut care alcatuieste vidul oraselor.
Marx a avut trei dimensiuni de gandire:
1. Transformarea conceptiei despre societate din substantialism in relationism, pe linia evolutiei matematicii (,,relatii de productie”)
2. Transformarea Istoriei—conform conceptiei hegeliene—in ,,evolutie constienta”
3. O pre-conceptie maniheista despre oameni in cadrul societatii, in care tot ce ,,exploateaza” e esential ,,rau” si tot ce este ,,exploatat” e esential bun, ceea ce a dus la lupta de clasa=anihilarea sau distrugerea (,,zdrobirea”) clasei burgheze si la conceptia ca orice muncitor e ,,bun”, ,,erou” si ,,constient”
Poetii sunt ca nebunii care au gasit mijlocul sa fie psihiatrii lumii.
Nimeni nu scrie (publica) nejudecat si nepedepsit.
Gand si scris—Gandurile sunt copaci infloriti primavara, promisiuni de roade, incarcati de viitor. Scrisul sunt frunzele toamna, neasemuit colorate, dar azi-maine vestede, regretul. Precum frunzele toamna, scrisul are in el moartea.
Poate sunt doar un filozof indian ratat prin Occident.
Nietzsche avea dreptate (…) In ceea ce priveste valorile, traim intr-un cimitir (Biserica, Armata).
A intreba bine este a intreba absurd. Restul sunt intrebari in mediocritate (in detaliu).
Seriozitatea e o exigenta din afara, nu o trasatura de caracter: daca vrei sa faci, sa realizezi cutare lucru, trebuie sa fii serios. Numai prostul e serios din fire.
Spre spital, in tramvai, singuratatea oamenilor. Inchisi fiecare in preocuparea lui, lumea dinafara se perinda ne-simtita si stau in carapacea lor ca printr-un consens ca asa trebuie sa fie. O zvapaiala de tineri sau o discutie distoneaza, nu se cuvine, stam cu totii ca in biserica singuratatii.
Sa inlocuiesc orele timpului cu orele zilei si noptii. In locul sinistrelor 8, 9, 10.25, 12 etc. sa invat zorii, dimineata, amurgul, inserarea, noaptea dintai, noaptea grea si moartea noptii. Adica sa traiesc cu ceea ce traieste sau chiar numai se intampla. Nu fiindca e 17.20 se lasa seara, ci se lasa seara si, daca ma prostesc, e 17.20. Viata in timpul masurat al ornicului e tot asa inlocuire de realitate ca si cuvintele si scrisul alfabetic.
Nu traim constient decat sfarsiturile de capitole ale vietii noastre, mai niciodata inceputurile. Cum la ,,mica publicitate” nu se dau decat decesele, nu si nasterile.
Dincolo de 60-65 de ani, moartea e un colocatar (…) Moartea devine credibila fiind zilnica… Nu mai e asa-zisa problema a mortii din tinerete, ci e moartea ta.
Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spune: „Eu n-am făcut mare lucru în viață, dar am făcut o seamă de fapte bune.” Al doilea spune: „Eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam.” Al treilea spune: „Eu am făcut și fapte bune, și lucrurile la care mă pricepeam.”
Dumnezeu îi aude și le spune: „Ce căutați voi aici? Aici nu se judecă ce-ați făcut. Aici își au locul cei care și-au trăit viața pe care le-am dat-o și care trebuia trăită și prețuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeți (reparați, îndreptați) lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.”
Am întrebat cum e cu cel ce nu și-a putut trăi viața din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o și sacrificat-o -, dar n-am primit niciun răspuns.
Orice gandire care suceste total lucrurile pe care eu credeam ca le stiu este filozofie, si ea este primejdioasa, caci ameninta curgerea vietii mele de zi cu zi. Infruntarea dintre Socrate si cetatea Atenei este paradigma infruntarii dintre filozofie si opinia publica.
o viata necontradictorie (…) inseamna, in primul rand, o viata fara compromisuri. Acum, cand fac un compromis? Cand ceva de interes vital pentru mine este amenintat; caci viata e bunul cel mai de pret, iar tot ce o apara este bun. Compromisul imi apara asadar viata, dar imi ia coerenta ei.
Filozofia se citeste in chip diletant atunci cand ramai cu tine insuti, adica cu propria-ti lume de idei, si cand, citind, regasesti relatia cu tine. Dar in filozofie trebuie sa te arunci gol, ca in apa. Daca te arunci imbracat, te trag la fund hainele si ghetele chiar de stii sa inoti. O astfel de desfatare cu tine insuti este lectura de pe pozitia ,,stiu eu mai bine”, fie ca e vorba de complexul de superioritate al crestinului, care confisca din capul locului punctul de vedere al absolutului, fie de complexul de superioritate al omului de stiinta, care se intemeiaza pe prezumtia superioritatii temporal-progresiste, pe acel ,,pentru ca vin ai tarziu este evident ca stiu mai mult si mai bine”.
filozofia—si aici e de fapt totul—nu se intelege doar cu mintea, ci cu tot ceea ce esti.
Raportul acesta priveste deopotriva miturile, religiile primitive si pe cele evoluate. Religia e o problema de credinta. Dar cand facem aceasta afirmatie o facem de pe pozitiile crestinismului, care accepta ca, la o adica, e cu putinta sa nu crezi. Intr-un trib nu este asa: acolo toata lumea crede in mod spontan. In schimb, cand pui accentul pe credinta—desparti: exista oameni care cred si altii care nu cred. Crestinismul este pesemne singura religie mare in care apare problematizarea credintei, singura care este pregatita sa suporte atacul necredintei, singura in care ateismul ca o contestare a credintei poate aparea chiar inauntrul ei. In nici o alta religie nu exista asa ceva. In nici o alta credinta nu apare, ca aici, agresivitatea necredintei ca de-crestinizare. Caci in ce alta religie se poate spune ,,nu avem nevoie de ipoteza lui Dumnezeu” sau ,,Dumnezeu a murit”?
Oamenii nu stiu ca devin ceea ce li se intampla. Ca intamplarile vietii lor nu numai ca lasa urme, dar ca alcatuiesc esenta existentei lor.
Bazinul are 25x10 metri, adancime de la 1,30 la 2,50 metri, apa 24 grade Celsius, totul e stiut, totul e pre-conditionat, dupa cum e mai bine. Inotul fara surprize, te intoarce asupra ta, prin stiluri si prin toata dascalia inotului de azi. Am pierdut frumusetea lacului, iuteala raurilor, intinderea marii, valurile, vartejurile, primejdiile sub-apei, tot ce era eroic si frumos la inot. In schimb avem ,,performanta”. Avem saracia trista a privirilor intre noi, a trupurilor, a sexualitatii potente, amestecul de intim si necunoscut care alcatuieste vidul oraselor.
Marx a avut trei dimensiuni de gandire:
1. Transformarea conceptiei despre societate din substantialism in relationism, pe linia evolutiei matematicii (,,relatii de productie”)
2. Transformarea Istoriei—conform conceptiei hegeliene—in ,,evolutie constienta”
3. O pre-conceptie maniheista despre oameni in cadrul societatii, in care tot ce ,,exploateaza” e esential ,,rau” si tot ce este ,,exploatat” e esential bun, ceea ce a dus la lupta de clasa=anihilarea sau distrugerea (,,zdrobirea”) clasei burgheze si la conceptia ca orice muncitor e ,,bun”, ,,erou” si ,,constient”
Poetii sunt ca nebunii care au gasit mijlocul sa fie psihiatrii lumii.
Nimeni nu scrie (publica) nejudecat si nepedepsit.
Gand si scris—Gandurile sunt copaci infloriti primavara, promisiuni de roade, incarcati de viitor. Scrisul sunt frunzele toamna, neasemuit colorate, dar azi-maine vestede, regretul. Precum frunzele toamna, scrisul are in el moartea.
Poate sunt doar un filozof indian ratat prin Occident.
Nietzsche avea dreptate (…) In ceea ce priveste valorile, traim intr-un cimitir (Biserica, Armata).
A intreba bine este a intreba absurd. Restul sunt intrebari in mediocritate (in detaliu).
Seriozitatea e o exigenta din afara, nu o trasatura de caracter: daca vrei sa faci, sa realizezi cutare lucru, trebuie sa fii serios. Numai prostul e serios din fire.
Spre spital, in tramvai, singuratatea oamenilor. Inchisi fiecare in preocuparea lui, lumea dinafara se perinda ne-simtita si stau in carapacea lor ca printr-un consens ca asa trebuie sa fie. O zvapaiala de tineri sau o discutie distoneaza, nu se cuvine, stam cu totii ca in biserica singuratatii.
Sa inlocuiesc orele timpului cu orele zilei si noptii. In locul sinistrelor 8, 9, 10.25, 12 etc. sa invat zorii, dimineata, amurgul, inserarea, noaptea dintai, noaptea grea si moartea noptii. Adica sa traiesc cu ceea ce traieste sau chiar numai se intampla. Nu fiindca e 17.20 se lasa seara, ci se lasa seara si, daca ma prostesc, e 17.20. Viata in timpul masurat al ornicului e tot asa inlocuire de realitate ca si cuvintele si scrisul alfabetic.
Nu traim constient decat sfarsiturile de capitole ale vietii noastre, mai niciodata inceputurile. Cum la ,,mica publicitate” nu se dau decat decesele, nu si nasterile.
Dincolo de 60-65 de ani, moartea e un colocatar (…) Moartea devine credibila fiind zilnica… Nu mai e asa-zisa problema a mortii din tinerete, ci e moartea ta.
Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spune: „Eu n-am făcut mare lucru în viață, dar am făcut o seamă de fapte bune.” Al doilea spune: „Eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam.” Al treilea spune: „Eu am făcut și fapte bune, și lucrurile la care mă pricepeam.”
Dumnezeu îi aude și le spune: „Ce căutați voi aici? Aici nu se judecă ce-ați făcut. Aici își au locul cei care și-au trăit viața pe care le-am dat-o și care trebuia trăită și prețuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeți (reparați, îndreptați) lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.”
Am întrebat cum e cu cel ce nu și-a putut trăi viața din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o și sacrificat-o -, dar n-am primit niciun răspuns.
Read
July 7, 2017"Oamenii nu știu că devin ceea ce li se întâmplă. Că întâmplările vieții lor nu numai că lasă urme, dar dar că alcătuiesc esența existenței lor. Întâmplările se transforma în existență cu sau fără voia omului. De la o vârstă încolo, omul este ceea ce a fost și nu mai poate fi altceva, dar chiar dacă el nu știe sau nu vrea sa accepte una ca asta. Omul are libertatea să se mai creadă un posibil și la bătrânețe, dar nu mai are posibilitatea să devină real ceea ce el crede că poate fi. " Al. Dragomir
Una dintre cele mai oneste cărți citite în ultima vreme.. O încântare pentru minte și pentru suflet deopotrivă. O carte ce pune mintea și sufletul față în față... îndemnându-le să dialogheze.
Una dintre cele mai oneste cărți citite în ultima vreme.. O încântare pentru minte și pentru suflet deopotrivă. O carte ce pune mintea și sufletul față în față... îndemnându-le să dialogheze.
March 13, 2020
O antologie de gânduri care te pune pe gânduri
July 30, 2020
This might just be the most honest philosophy book I've ever read, probably because Dragomir's writings were never meant to be published. It is a collection of thoughts, similar to Pascal's "Pensées", but it achieves both less and more. Dragomir doesn't have a "system" and doesn't even try to create one, his writings taken as a whole may even be considered incoherent, but he applies his philosophical way of thinking in a very original way to the most diverse and mundane of subjects: waking up in the morning, humans at different ages, mistakes, science, ways of transcending the present etc. I've enjoyed Dragomir more than other more renowned Romanian philosophers, like Blaga and (to some extent) Noica.
August 15, 2018
3.5 ☆
„Gândesc scriind și scriu gândind, așa că abia spre sfârșit poate mă lămuresc, adică pun rânduială și așez tema la locul ei pentru mine.”
Una dintre cărțile pe care ar trebui să le aveți în bibliotecă, mi se pare că ajută, ajută în orice domeniu.
„Gândesc scriind și scriu gândind, așa că abia spre sfârșit poate mă lămuresc, adică pun rânduială și așez tema la locul ei pentru mine.”
Una dintre cărțile pe care ar trebui să le aveți în bibliotecă, mi se pare că ajută, ajută în orice domeniu.
June 5, 2025
Dezamăgitor
November 21, 2024
Este ceva deopotrivă trist și liber în această carte!
Ambele stări sunt legate de destinul scriitorului #alexandrudragomir care, prins în ghearele istoriei, a continuat să scrie (chiar dacă nu a publicat nicăieri aceste texte, nu le-a prezentat la conferințe) și a lăsat în urmă peste 90 de caiete ce vor fi găsite de soția lui după moartea lui, in 2002.
Cum spune #GabrielLiiceanu la începutul cărții:
"...Dragomir își asumă dintru început istoria ca noapte eternă și se retrage în intimul pur al luminii sale interioare."
In perioada septembrie 1941-septembrie1943 a fost doctorandul lui #Heiddeger la #Freiburg cu o lucrare despre metafizica lui #Hegel dar nu apucă să își susțină examenul pentru că este mobilizat în armată și revine în țară. Nu își va termina niciodată doctoratul și, timp de trei decenii, va avea tot felul de slujbe (ucenic sudor, funcționar la serviciul de vânzări, corector, stilizator, redactor, merceolog, economist) dar niciodată nu va avea slujba-vocație, cea pentru care a făcut #otezădedoctoratladumnezeu .
Parcurgând cartea, mi-am dat seama că libertatea lui interioară este incomparabil mai mare decât a celor care au putut filozofa deschis dar făcând tot felul de concesii. Nu e oare acesta prețul libertății interioare dar și a celei de exprimare în regimurile totalitare?
#bibliotraveller
#bibliotraveller2019
#alexandrudragomir
#cecitim
#goodreads
#filosofie
#romania
#autoriromani
#cititoridinromania
#gabrielliiceanu
#humanitas
Ambele stări sunt legate de destinul scriitorului #alexandrudragomir care, prins în ghearele istoriei, a continuat să scrie (chiar dacă nu a publicat nicăieri aceste texte, nu le-a prezentat la conferințe) și a lăsat în urmă peste 90 de caiete ce vor fi găsite de soția lui după moartea lui, in 2002.
Cum spune #GabrielLiiceanu la începutul cărții:
"...Dragomir își asumă dintru început istoria ca noapte eternă și se retrage în intimul pur al luminii sale interioare."
In perioada septembrie 1941-septembrie1943 a fost doctorandul lui #Heiddeger la #Freiburg cu o lucrare despre metafizica lui #Hegel dar nu apucă să își susțină examenul pentru că este mobilizat în armată și revine în țară. Nu își va termina niciodată doctoratul și, timp de trei decenii, va avea tot felul de slujbe (ucenic sudor, funcționar la serviciul de vânzări, corector, stilizator, redactor, merceolog, economist) dar niciodată nu va avea slujba-vocație, cea pentru care a făcut #otezădedoctoratladumnezeu .
Parcurgând cartea, mi-am dat seama că libertatea lui interioară este incomparabil mai mare decât a celor care au putut filozofa deschis dar făcând tot felul de concesii. Nu e oare acesta prețul libertății interioare dar și a celei de exprimare în regimurile totalitare?
#bibliotraveller
#bibliotraveller2019
#alexandrudragomir
#cecitim
#goodreads
#filosofie
#romania
#autoriromani
#cititoridinromania
#gabrielliiceanu
#humanitas
Displaying 1 - 12 of 12 reviews