Efectele secundare ale vieții

by Vlad Zografi

„Un roman polifonic de mare virtuozitate, în care cinci voci se îmbină şi conturează o secvenţă tensionată din prezent. Nu lipseşte din decor un detectiv improvizat (de meserie psihiatru), admirator al locotenentului Colombo, o jurnalistă de succes, un reputat om de ştiinţă, o femeie dezamăgită şi – miezul cărţii – un autist, care are partitura cea mai originală. Depăşind imediatul, se aude în carte şi un discurs de primire în Academia Română, care povesteşte idei, cu inteligenţă şi plasticitate. (Aici veţi găsi explicaţia «sentimentală» a titlului.)
Reuşita cea mare a unui romancier este ca realitatea să-i copieze cartea, nu invers. Vlad Zografi a scris un roman de actualitate românească şi nu rămâne decât ca fiecare cititor să-i verifice, pe pielea lui, credibilitatea.
Sfatul criticului: nu citiţi această carte, ci ascultaţi-o aşa cum se ascultă muzica: este o simfonie contemporană.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Genres: Romanian Literature, Fiction, Romania

468 pages, Paperback

First published November 1, 2016

Reviews

[Lavinia · Rating 4 out of 5]

Citind romanul ăsta al lui Zografi ai senzația că trăiești istoria în direct: criză politică, Dragnea, Ponta, Cioloș, Iohannis, Colectiv, atacuri teroriste - și asta fără să-și propună să fie un roman social sau politic. Se zice că ideea romanul i-ar fi venit lui Z. acum vreo 10 ani, așa că nu pot decît să aplaud demersul de a încorpora pe parcurs (sau la final?) evenimente din realitatea cotidiană.

Ce mi-a plăcut: multele teme pe care le abordează, deși nu neapărat dintr-o perspectivă cu care să fiu (total) de acord: politică, feminism, sexism, (pseudo) medicină, boală, moarte, identitate virtuală, știință, artă, religie etc. Ar putea părea multe la o primă vedere, dar în realitate ne lovim de ele zi de zi, unde mai pui că avem 5 personaje cheie și aproape 500 de pagini. Mi-a plăcut mult de tot cum și-a individualizat Zografi personajele, fiecare are o voce distinctă și i-a ieșit bine și scrisul din perspectiva feminină (deși dacă aș avea ceva de cîrcotit la adresa personajelor ar fi că am simțit ca un minus lipsa detaliilor fizice). Avem două femei puternice (și cel puțin doi bărbați care depind oarecum de ele), deși of, cît aș fi vrut să nu le sublinieze atît de tare slăbiciunile, ca și cum da, sînt femei deștepte, puternice dar uite aici și lista cu minusurile lor (am impresia că am citit romanul într-o cheie prea feministă).

Mi-au mai plăcut cîteva idei, dintre care poate cel mai mult ideea lui Robi de a comprima suferința „Să suferi cinci minute pe viață. Și pe urmă să nu mai suferi”. Vreau să zic că e o idee mișto de rumegat, mi-am amintit de ea ieri, în timpul unui episod din Grey’s Anatomy - într-o discuție dintre Callie și Owen: ”Have we used up all our happy? It’s like I had a certain amount of happy that’s supposed to last my whole life, but I’ve used it all up”.

Ce nu mi-a plăcut (în mod deosebit): femeia obiectificată (inclusiv de către Robi) - bine, înțeleg că reflectă realitatea but still, feminismul văzut ca un capriciu (vezi Nadia), demersurile a la Dan Brown ale lui Andrei care în final conduc unde?, integrarea lui Papadopol în poveste e un pic forțată și neverosimilă.

E un roman bun, diferit, actual. De citit.

[Alex · Rating 5 out of 5]

Unfortunately this book exists only in romanian language. It is a masterpiece. A physicist who writes could be only a good thing (think Ernesto Sabato).
It is a very well written book which combines philosophy, realism writing, medicine and science to try to answear some avid questions of the mankind, among them who are we, where are we going, what are you, who is god, what is god, where is God?
The side-effects of life could be numerous. Is an autist a side effect? Are „feelings“ side effects? Is the human body only a sign of the complexity of life, of the complexity of carbon? Is the next step of complexity the "artificial intelligence"? Is silicium the "carbon" of the next centuries? NOTE TO SELF - try to find out more about silicium.

The 5 characters suit the life map perfectly - normality and anormality. The voices through which Zografi is speaking to us are a woman very anchored in the immediate reality, a woman living a lot in a past full of memories, a mathematician, an autist and a psychiater. Each of them is a side effect of life.
I still have to digest this one, it is a dense book which opens up so many topics to discuss and travels through so many levels. Made me wanted to know more, wanted to remember physics and mathematics.

There are only 51 reviews on Goodreads. my dear romanian friends, read this one, it is brain food at its best.

[Elena Papadopol · Rating 4 out of 5]

Oscilez intre 4 si 4,5 stelute :)

O surpriza foarte placuta, cu personaje credibile si teme multiple. Ultimul capitol este preferatul meu, iar in discursul lui Eugen Papadopol am regasit mai multe idei ce mi-au ramas in minte.

"Si totusi, nimeni nu poate accepta cu inima impacata absenta oricarui sens obiectiv in lumea noastra. Ducem cu noi povara unui amestec indestructibil de speranta si angoasa, ambele neintemeiate, ambele irepresibile. [..] Tot ce au produs literatura si arta, de la capodopere la gunoaie, se hraneste din nesiguranta cu care navigam intre cele doua, iar in privinta asta inteligenta, talentul sau gustul nu joaca niciun rol, dupa cum stiti prea bine."

"[...] Cele mai inalte sentimente umane, dragostea, altruismul, compasiunea, recunostinta, smerenia, devotamentul, isi au cu toate originea umila in egoismul mecanic al individului programat genetic sa-si perpetueze o zestre de care nu e constient. [...] Toate sentimentele sunt efecte secundare ale vietii."

"Stim cum trebuie sa reactionam, odata ce ni se spune atat de convingator, stim si ce trebuie sa simtim, iar ceea ce ramane sa ne bantuie e spaima ca nu ne vom conforma suficient de bine imperativelor."

"[..] Realitatea, domnule Cricoveanu! Stim cu totii ce inseamna, si de fapt nu stim. E o conventie. E punctul de intersectie al celor mai frecvente perceptii. Cadem de-acord asupra ei, dar e doar o chestiune de statistica."

[Andreea Ursu-Listeveanu · Rating 4 out of 5]

Daca e sa aleg doua cuvinte care sa descrie ce a insemnat cartea asta pentru mine, alea sunt: surpriza colosala. Nu citeam literatura romaneasca contemporana din prejudecata ca toata e de consum, balarii cu sex, truisme sau comunism (tema noastra obsesiva). E limpede ca nu stiam si de literatura de calitate, dar e bine ca are cine sa-mi deschida ochii si sa-mi doboare barierele. Desi am inceput Efectele secundare fff sceptica si cu asteptari reduse, m-am bucurat sa descopar o carte asa 'ca afara'. Si prin asta vreau sa spun cu o structura interesanta, cu tehnica narativa moderna, cu limbaj din zilele noastre (desi despre limbaj am mai multe de spus), cu personaje credibile, pe scurt: altfel (decat orice am citit eu pana acum din literatura romaneasca). Povestea curge prin vocile a cinci personaje, se continua si se repeta din alte puncte de vedere, totul la persoana I. La inceput am avut impresia ca Zografi abuzeaza de numarul temelor (feminism, inteligenta artificiala, autism, psihiatrie, teoria conspiratiei si altele), dar pe parcurs nu m-a mai deranjat. Am detestat-o pe Nadia, am savurat discursul lui Papadopol, mi-a parut rau de Andrei si 'psihedelismul' lui, l-am indragit pe Robert si mi-a fost mila de Teo. Finalul m-a cam dat peste cap si m-a revoltat impotriva pornirii umana de a repara ce ni se pare ca-i stricat. Daca nu erau prea multe referiri la sex, sani si daca paginile personajelor feminine erau mai putin focusate pe sex, i-as fi dat 5 stele.

[Maria Roxana · Rating 4 out of 5]

După cum a spus chiar Ioana Pârvulescu, această carte nu trebuie citită, ea trebuie ascultată așa cum se ascultă muzica: este o simfonie contemporană.

[Oana · Rating 4 out of 5]

Mi-a placut tare mult cartea, dar nu am iubit nici un personaj. Foarte bine conturate, fain gandite.
Firul rosu al romanului convinge, iar finalul nu e "in your face", ceea ca ma face sa ma intreb ce interpretari ii dau alti cititori.
Prima data cand il citesc pe Zografi, probabil o voi mai face.
4 stele, desi i-as da... 4.5. :)

[Dana · Rating 4 out of 5]

Dificilă și laborioasă încercare de a cuprinde esența unei cărți atât de complexe precum "Efectele secundare ale vieții", ce reflectă îndeaproape preocuparea scriitorului Vlad Zografi pentru științe diametral opuse precum matematica, fizica, antropologia, arta și muzica. Cu o structură atent elaborată, formată din cinci partituri diferite, autorul face o disecție a conștiinței umane în toate formele sale, dar și un tur de forță a istoriei ființei pe care o îmbracă în digresiuni filozofice, atunci când explică neajunsurile naturii umane.

(fragment din recenzia completă: https://matricea.ro/efectele-secundar...)

[Stela · Rating 4 out of 5]

În eseul „Sfârșitul cărților” (eseu din care puteți citi fragmente în excelentul interviu pe care Ema Cojocaru i l-a luat scriitorului pentru rubrica ei „Bibliotecă de scriitor” de pe bookaholic.ro ) Vlad Zografi îşi amintește, vag amuzat, de supliciile la care l-a supus, în copilărie, „lectura obligatorie” a romanului lui Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă (pe care eu nu l-am citit, dar care mi-a amintit de alte două opere ale „Ceahlăului literaturii române” din aceeași categorie imperativă școlărească și care mi s-au părut tot atît de greu digerabile: Neamul Șoimăreștilor și Frații Jderi. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, eu din Sadoveanu am rămas doar cu amintirea unui roman cît de cît onorabil, Creanga de aur, și cu anecdota aceea lejer stupidă cu milițianul – sau era Bulă? – care era curios să afle cum îl omoară Venea pe Siret). Atît l-a traumatizat cartea cu pricina, încît nu numai ca i-a închis apetitul pentru lectura pentru o bună bucată de vreme (i-l va redeschide abia în liceu cine altul decît Dostoievski) dar, pentru că nu a fost în stare s-o termine, i-a „dizolvat sfârșitul cărților”, în sensul că și acum finalul e partea dintr-o operă pe care nu și-o aduce aminte aproape niciodată, o consecință nu chiar nefericită pînă la urmă, dat fiind că

...în felul ăsta simt că poveștile nici nu se sfârșesc, că nimic nu poate și nu are dreptul să fie definitiv, că nu există concluzii, că-mi trăiesc lecturile într-un labirint de posibilități prin care mă plimb semi-inconștient. Și atunci mi se pare că un autor serios de romane nu ar trebui să ofere nici măcar finaluri multiple (s-a făcut, fără mare efect), ci pur și simplu să nu scrie finalul, să spună la urmă cam așa: „Eu mă opresc aici, dar cartea nu se termină. La drept vorbind, nu știu cum se poate termina”.

Am insistat asupra acestei amintiri tocmai pentru că una dintre tehnicile narative briliante din romanul Efectele secundare ale vieții este chiar acest final aparent neterminat, sau dacă vreți, neterminat din punct de vedere al narațiunii, căci din punct de vedere structural e închis magistral.

Ușa trântită brusc în nasul cititorului tocmai cînd era mai prins în aventurile personajelor sale mi-a amintit de cel de-al doilea final pe care Caragiale îl propusese nuvelei lui Două loturi, după ce se exclusese modest din categoria acelor scriitori respectabili care îşi dirijează cu mînă de fier personajele de la început pînă la sfîrșit: „...fiindcă̆ nu sînt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după̆ scandalul de la bancher, nu știu ce s-a mai întîmplat cu eroul meu și cu madam Popescu.”

Asemenea finaluri eu le-am văzut mereu ca pe niște uși turnante prin care creatorii îşi invită cititorii să iasă din lumea ficțiunii ca simpli receptori ai operei de artă pentru a păși din nou în ea ca potențiali creatori. Nu-i de mirare deci, că și eu, la fel ca, sînt convinsă, o mulțime de alți cititori, n-am putut rezista ispitei de a mă juca de-a continuările, plecînd de la întrebări al căror răspuns ar fi putut transforma romanul de idei al lui Zografi într-unul absurd, sau SF, sau sentimental, sau polițist, sau whatever: va fi destinul lui Andrei unul kafkian sau unul banal? Se va transforma Robi într-un gorgonopsian sau într-un android? Va pleca Teo înapoi în Elveția dacă moare fratele ei ca să facă o crimă pasională? Va lupta Nadia să-l salveze pe Andrei dacă-i pus sub acuzare? Etc., etc., etc.

Însă, oricît ar fi de atractiv ar fi jocul pe care l-am schițat mai sus, se știe prea bine că generozitatea scriitorului care lasă operei așa-numitul final deschis este doar aparentă, în contextul în care lipsa unui deznodământ epic nu este niciodată o fisură structurală pe care cititorul să fie nevoit s-o umple ca să nu se prăbușească edificiul narativ. În cazul de față, coerența internă care o face impermeabilă este dată de demonstrația premisei enunțate de titlu, premisă pe care o expune pe larg eminența cenușie a textului, maestrul păpușar Eugen Papadopol în discursul său de recepție la Academia Română: anume că degeaba se străduiesc cultura, știința, religia și alte ramuri ale civilizației să găsească un sens vieții, în contextul în care cele mai înălțătoare sentimente umane nu sînt decît simple mecanisme de supraviețuire a speciei:

Organismul incapabil să spere n-ar fi perseverat, și nici el n-ar fi avut urmași. Cele mai înalte sentimente umane, dragostea, altruismul, compasiunea, recunoștința, smerenia, devotamentul, își au cu toate originea umilă în egoismul mecanic al individului programat genetic să-și perpetueze o zestre de care nu e conștient. Ele nu sunt un scop în sine, nimic din universul acesta mare n-a dorit și n-a urmărit apariția lor. Ele sunt doar rezultatul jocului pe care selecția naturală a început să-l controleze odată cu autoreproducerea primei molecule. Toate sentimentele sunt efecte secundare ale vieții. Sufletul e un efect secundar, un parazit util apărut pe drumul evoluției, la fel ca pasărea aceea care ciugulește insectele de pe spinarea bătucită a hipopotamului.

Nu e întâmplător deci că romanul se deschide cu vocea erudită pînă la pedanterie a omului de știință și se încheie cu bolboroseala (ininteligibilă numai pentru noi, profanii!) a produsului său: omul mașină, care a făcut tranziția de la limbajul articulat la cel binar cu un hohot de rîs care pentru prima dată nu mai e forțat și mimetic (vi-l mai amintiți pe Data din Startrek?), ci homeric:

Și, deodată, vocea. Potoplac, pac, pac, pac, brrr. Potoplac, brrr, brrr, brrr, brrr. Pac, pac, pac, crrr, crrr. Știu, mi se vorbește în gorgono. psiană. Potoplac, pac, pac, pac, brrr, brrr, brrr. Crrr, crrr, crrr, pac, pac, pac, pac. Brrrrr. Pac, pac, pac. Brrrrr, brrrrr, brrrrr. Paca, paca, paca, paca, pac. Brrrrr. Înțeleg. Brrrrr, pac, pac. Paca, paca, paca, paca, brrr. Crrrrr, crrr, crrr, crrr. Pac. Brrrrr, brrrrr, brrrrr. Potoplac, potoplac. Brrrrr, crrrrr, brrrrr. Asta cred că e de râs. Râd.

De fapt întreg ultimul capitol, a cărui voce în schimbare e Robert Aldea, este o capodoperă de virtuozitate narativă, un amestec fermecător de umor negru urmuzian și cruzime rafinată ludic à la Boris Vian, cu ajutorul căruia se construiește o lume virtuală, ale cărei legi simulează realitatea umană doar pînă la un punct, așa cum Robi, în toată existența lui, a mimat viața umană doar pînă la un punct. O lume în care bicicliști îmbrăcați în armuri evită cu îndemînare si înjurînd copios pliante electorale agresive, iar chelneri în costume de scafandru servesc cu profesionalism șuruburi calde, o lume în care mașinile de spălat sînt poliglote, cutiile de chibrituri urlă din toți rărunchii, telefoanele mobile iau atitudine iar șinele de tramvai se ceartă ca la ușa cortului, o lume, în sfîrșit, care parodiază nonsensul existenței noastre, înghițind inexorabil si indiscriminatoriu, ca o pîlnie dantescă, arta, știința și kitschul, inteligența și bunul simț comun:

Intrarea în parc e înconjurată de o gură cu canini lungi și măsele cariate. Copaci negri, ferigi uriașe. Un bazin în care plutesc alge, rațe de plastic și bancnote mov. La marginea lui, urcată pe un soclu impunător, statuia lui Venus. E în chinurile facerii, naște pe rând ace de siguranță, asistată de lilieci, personalul medical sosit de urgență cu o ambulanță roșie și un magnet în formă de potcoavă. Două cămile stau de vorbă cu un felinar aprins. Pe bănci, cuplurile își vâră mâinile pe sub piele și-și palpează insistent organele interne. Hârșâit: paznicii înfig cazmalele în pământ, le iese transpirația prin uniformă. Sapă gropi adânci în care plantează microscoape optice. Părinți diafani se plimbă cu pași împiedicați pe alei, ducându-și copiii în lesă. Le scot botnițele abia când ajung în spatele gardului care înconjoară trei leagăne ruginite. Copiii se tăvălesc în nisip și ling de zor băltoacele.

E talmeș-balmeșul lumii viitorului, în curs de dezumanizare, așa cum ține s-o demonstreze Eugen Papadopol prin cei patru cobai pe care i-a ales pentru a studia efectele secundare ale vieții, fiecare dintre ei fiind un eșec într-unul sau altul dintre aspectele considerate importante de către omenire: sentimental (Teodora Aldea), profesional (Andrei Cricoveanu), politic (Nadia Vornicescu) și social (Robert Aldea). Dintre toți, singurul care-l interesează cu adevărat pe savant este Robert, ceilalți nefiind decît argumente că omul modern e un produs de mîna a doua al unei tehnologii care l-a transformat într-o ființă digitală de care te poți debarasa oricînd cu o simplă apăsare pe butonul „delete”. Robert însă, a cărui boală l-a ferit de robia acestei tehnologii, e candidatul ideal pentru împlinirea visului unui savant nebun, care, văzând în calculator dublul autistic al acestuia, îşi propune să creeze o mașină care să aibă un țel în lume, folosind un obiect matematic inventat de el „atractorul de scop”, care i-ar putea vindeca pe amîndoi autiștii, uman și artificial, de indiferența la lumea exterioară, făcîndu-i să-și dorească și ei ceva, să apară adică și la ei efectele secundare ale vieții.

Produsul ar fi, care va să zică, un fel de supraom nietzschean al lumii digitale, sau un produs al legii complexității, singura pe care Papadopol o consideră cu adevărat demnă de a fi definită, în contextul în care omul nu e oricum decît un element nesemnificativ al acesteia:

Întrebarea ce e omul n-are răspuns, pentru că e pur și simplu o întrebare greșit pusă, deși, indiferent de nivelul nostru intelectual, ne lovim de ea cu o insistență înduioșătoare. Adevărata întrebare este ce e complexitatea, ale cărei cazuri particulare sunt galaxiile, stelele, planetele, munții, râurile, pietrele, copacii, iarba, florile, gândacii, lăcustele, șerpii, crocodilii, rechinii, balenele, dihorii, elefanții, Euler și Gödel, Newton și Einstein, Bach și Beethoven, Michelangelo și van Gogh, Dante și Shakespeare, Dorel și Nicoleta, domniile voastre, eu, speranțele, angoasele, amorurile și degetele de la picioare. Iar la întrebarea asta matematica poate da un răspuns. Dacă ne mulțumim sau nu cu el e o chestiune care ține de întâmplătorul bagaj omenesc purtat de fiecare dintre noi, burdușit cu efecte secundare ale vieții. Prin acțiunea ei tăcută, complexitatea ne împinge oricum mai departe, spre o nouă formă de a fi în lume, pentru a popula cu voioșie purgatoriul digital.

Iar noua „formă de a fi în lume”, o lume despre care Papadopol însuși ne avertizează că nu va fi raiul, dar nici iadul, ci Purgatoriul (pentru cei, desigur, care vor ști de care perete al pîlniei dantești să se lipească), tocmai pentru că se află la limita între lumea reală și cea artificială, va fi poate singura în stare să repună în discuție acele limite ale ființei umane pe care trei descoperiri epocale le declară deocamdată irevocabile: teoria relativității, care ne avertizează că lumina e limita absolută a vitezei; mecanica cuantică, care ne învață „că nu putem ști simultan care sunt poziția și viteza unei particule, că ea nu urmează propriu-zis o traiectorie, ci parcurge în același timp toate drumurile imaginabile” și teoremele lui Kurt Gödel, care ne arată, sfidînd bazele rațiunii noastre, că exista afirmații care nu sînt nici adevărate, nici false.


Am urmărit în recenzia mea mai ales relația Papadopol - Robi, lăsând la o parte celelalte fire epice, care atârnă din ghemul narativ, cum spuneam la început, parcă special pentru a-l încuraja pe cititor să le facă el un nod. Neterminate (pe principiul că ce e viața dacă nu a work in progress :) ?), ele exersează ludic diferite tipuri romanești: urban gotic, polițist, epistolar, social și așa mai departe, tot așa cum scriitura însăși îmbracă pe rînd forma discursului oratoric, a interviului, a blogului (cu comentariile lui cu tot), a confesiunii etc. Dacă mai adăugăm la acestea și vacarmul vocilor narative putem să-l suspectăm cordial pe narator de a-și fi creat „dosarul de existențe” ca pe o ultimă demonstrație a legii complexității.

În concluzie, un roman minunat, care, avea dreptate Gabriel Liiceanu, este inteligent, dar inteligent fără agresivitate, în ciuda erudiției culturale și a numeroaselor referiri științifice. O carte de savurat pe îndelete. Mulțumesc, Lavinia!

[Andrei Popilian · Rating 5 out of 5]

Vlad Zografi. ❤️ Mi-nu-nat!

Căutam de mult cartea asta, care se pare că acum se mai găsește doar în variantă electronică. Aveam, deci, așteptări mari, însă ce am primit e mai mult decât atât.

O poveste de viață aparent banală cu accente stranii și comice (scrisă minunat), în care își fac apariția Panait și interlopii lui, misteriosul și (poate) maleficul Iveve, auzită din gura a patru personaje. Am încercat să fac un top al lor, nu am reușit. M-am îndrăgostit de toate. Totuși: Robi, adolescentul autist. Nu am idee dacă Vlad Zografi știe sau intuiește ce poate fi în mintea lui dar, oricum ar fi, treaba asta a făcut-o magistral.

Aș vrea să îi pot da de două ori cinci stele, ca să se ridice naibii rating-ul ăla peste patru. Pentru că merită.

[Victor Morosoff · Rating 4 out of 5]

O carte pe gustul meu, foarte laborioasă, cu grijă pentru detaliu, solidară cu umorul, absurdul și lipsa de sens a vieții. Stilul lui Zografi este mai curând ireproșabil - mâna de dramaturg se vede în fiecare replică, aproape toate credibile, aproape toate savuroase sau crunte; e multă carne pe personajele astea, iar lucrul în sine e minunat. Greu de vorbit de o acțiune în romanul acesta, dar alta e miza, dincolo de o frescă socială (mai mult sau mai puțin) complexă: munca lui Zografi, polifonia de voci, galeria sa de portrete memorabile în care fiecare se va regăsi cu generozitate, consistă în a fora în cotidianul personajelor până în punctul în care acest cotidian începe să o ia la vale, spre o prăpastie intuită de la început. Și, firește, lucrul se întâmplă. 4,4/5

[Daria · Rating 4 out of 5]

O surpriza literara foarte, foarte placuta. E mare lucru sa citesti literatura romaneasca contemporana care sa nu iti zgarie ochii cu incercarile infinite de a epata si chinui cititorul.
Vlad Zografi reuseste sa construiasca personaje diferite si personalitati complexe iar povestea care ii pune pe toti la un loc este indeajuns de interesanta incat sa te tina in priza.
Cred ca cel mai mult mi-au placut momentele in care problemele si actualitatea romanesca sunt prezentate firesc. Deloc fortate, acestea vin ca o completarea a romanului si a personajelor.
Vlad Zografi e pus pe lista de: "to read more".

[Amaia ✡ · Rating 3 out of 5]

Lectura greoaie, avansand ca printr-o padure densa. Cartea e bogata in personaje caracterizate foarte minutios si interesant, dar lipseste sensul profund care sa lege aceste personaje intr-un roman. Sau cel putin, mi-a scapat mie..

[oioana · Rating 4 out of 5]

Undeva intre 4 si 5 stele... M-a nemultumit finalul deschis.

E Robi pe drumul spre vindecare? Ingrijorarea lui Andrei nu ne da multe sperante si parca nici tonul nu este unul pozitiv.

Dar daca faptul ca a murit corpul interior al lui Robi si el doar aude si nu mai vede, ajungand apoi intr-un cilindru alb, reprezinta o noua nastere a lui intr-o "forma sanatoasa"?
Ar putea moartea corpului interior sugera debarasarea de boala? Ar putea fi paianjenul tratamentul? Ar putea fi tunelul alb trecerea lui intr-o noua stare fara "boala"?

[Alex · Rating 5 out of 5]

A symphony indeed...I've enjoyed the book immensely. The characters have superb inner dialogues, but not the ones you're used to...more close to reality, fragmented, obsessive to a fault without being disturbing. I would like more people to read this. It is such a pity that such treasures are to be hidden in plain sight ..

[Mihai · Rating 3 out of 5]

2.5

[Mihaela Bafani · Rating 5 out of 5]

O surpriza extrem de frumoasa vis-a-vis de o scriere contemporana si atat de actuala.
O lectura foarte placuta!

[Adi Tataru · Rating 5 out of 5]

Pentru mine cartea aceasta a fost ca filmele lui David Lynch. Mi-a placut foarte mult dar nu am inteles-o in totalitate.

[Andra Mihaela · Rating 4 out of 5]

De fapt 4.5. Unii recenzenți au numit „Efectele ...” „operă totală”. Hai să-i spunem operă semi-totală (haha). Mi-a plăcut îndrăzneala de a concilia discursul științific cu cel umanist. Sau mă rog. Un talmeș-balmeș matematico-filozofico-biologic. Cum zicea Andrei.
Mi s-a părut că originalitatea personajelor e uneori viciată și puțin estompată – de exemplu există anumite formulări suspicios de asemănătoare, ale personajelor (v. „talentul literar al divinității” la Teodora / „talentul literar al creației” la Eugen Papadopol) ori poate e o interpretare pe care nu o văd eu. Totuși, rămâne senzația că mintea personajelor feminine e bine „disecată”. Dincolo de toate astea, cel mai fascinant și original personaj rămâne, pentru mine Robert Aldea – băiatul autist. Fascinant de sensibil, apoi acuitatea cu care sunt redate trăirile lui interioare, ipotezele lui, gorgonopsienii și ticurile lui. Of. Suspensie. Ah, și alt personaj interesant...Eutanasia.
Discursul savantului Papadopol mi s-a părut pe alocuri prea bombastic, acoperit de un strat subțirel de lirism-kitsch. La fel și scrisoarea doctorului Reinhardt. Deși nu m-a deranjat. În fine, e genul de roman pe care l-aș reciti. Măcar de dragul lui Robi.