What do you think?
Rate this book
Inocenții
Părerea editorului: Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi nostalgia unei lumi pierdute.
Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.
Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!
Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.
Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.
Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.
Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.
Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.
Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă. Inocenţii e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viaţa începe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012). Viaţa începe vineri a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură; romanul este tradus în peste zece limbi europene.
Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.
Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!
Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.
Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.
Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.
Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.
Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.
Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă. Inocenţii e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viaţa începe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012). Viaţa începe vineri a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură; romanul este tradus în peste zece limbi europene.
335 pages, Paperback
First published November 1, 2016
401 people are currently reading
3485 people want to read
About the author
Ioana Pârvulescu
63 books451 followersIoana Pârvulescu este o eseistă, publicistă, critic literar român și conferențiar la Universitatea din București. (Wikipedia)
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 421 reviews
June 6, 2020
Dragă Ioana Pârvulescu,
ce mi-ai făcut cu romanul ăsta?
Mulțumesc.
ce mi-ai făcut cu romanul ăsta?
Mulțumesc.
August 2, 2017
"Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost."
Când termini de citit INOCENȚII, strivești o lacrimă în colțul ochiului, amintindu-ți de toți ai tăi duși de pe astă lume, de casele (blocurile în cazul meu) în care ai locuit. O carte care ar trebui să se studieze la școală la materia care să se cheme chiar așa, ora de inocență. Oricum înveți din ea istorie, geografie, chimie, fizică, matematică, religie, limbi străine și noțiuni de educație fizică.
Ioana Pârvulescu ne poartă într-o lume privită prin ochi de copil, în care te uiți ca la un tablou și vezi aievea siluete cu aura de curcubeu sau o ninsoare cu fulgi de aur, asculți povești cu îngeri păzitori care îi salvează pe oameni din păduri-labirint, de la înec și de cutremur, citești povești de dragoste cu făpturi miraculoase și afli despre case fermecate, cărora le plac tații și care adăpostesc între ziduri cocoșei de aur.
O carte despre Brașov, orașul care îmi trezește amintiri duioase, legate cu funda roșie. Citiți-o neapărat, mai ales dacă aveți peste 30 de ani. Vă veți regăsi inocența și candoarea.
Când termini de citit INOCENȚII, strivești o lacrimă în colțul ochiului, amintindu-ți de toți ai tăi duși de pe astă lume, de casele (blocurile în cazul meu) în care ai locuit. O carte care ar trebui să se studieze la școală la materia care să se cheme chiar așa, ora de inocență. Oricum înveți din ea istorie, geografie, chimie, fizică, matematică, religie, limbi străine și noțiuni de educație fizică.
Ioana Pârvulescu ne poartă într-o lume privită prin ochi de copil, în care te uiți ca la un tablou și vezi aievea siluete cu aura de curcubeu sau o ninsoare cu fulgi de aur, asculți povești cu îngeri păzitori care îi salvează pe oameni din păduri-labirint, de la înec și de cutremur, citești povești de dragoste cu făpturi miraculoase și afli despre case fermecate, cărora le plac tații și care adăpostesc între ziduri cocoșei de aur.
O carte despre Brașov, orașul care îmi trezește amintiri duioase, legate cu funda roșie. Citiți-o neapărat, mai ales dacă aveți peste 30 de ani. Vă veți regăsi inocența și candoarea.
June 14, 2017
„Inocenții” e locul unde merg compunerile școlare să moară. Un text cu o voce falsă, un insectar de amintiri ambalate în figuri de stil lățite pe zeci de pagini, inconsecvent, cu paragrafe în care ideile zburdă fără noimă, lipsit complet de profunzime, unul din cele mai apreciate romane din ultimul an e încă un motiv pentru care alcoolismul pare o alternativă rațională la a cheltui banii pe cărți scrise de autori români.
E, desigur, un eșec al editorilor de la Humanitas, care ar fi putut reduce cu ușurință această carte la aceea de fițuică de 35 de pagini. E o încercare de a scrie un Amintiri din Copilărie proustian, fără să ai nimic de povestit, fără să fii tu însăți o persoană interesantă. E o greșeală pe care un editor cinstit cu potențialii cititori ar fi oprit-o, dar, din fericire pentru Ioana, a decis să publice la Humanitas.
Căutați exemplarul meu la anticariat. Măcar nu aruncați prea mulți bani pe ea.
E, desigur, un eșec al editorilor de la Humanitas, care ar fi putut reduce cu ușurință această carte la aceea de fițuică de 35 de pagini. E o încercare de a scrie un Amintiri din Copilărie proustian, fără să ai nimic de povestit, fără să fii tu însăți o persoană interesantă. E o greșeală pe care un editor cinstit cu potențialii cititori ar fi oprit-o, dar, din fericire pentru Ioana, a decis să publice la Humanitas.
Căutați exemplarul meu la anticariat. Măcar nu aruncați prea mulți bani pe ea.
August 27, 2020
O carte despre copilărie, inocență și bătrânețe, despre relații familiale într-un Brașov trist din România (post și ante) comunistă.
spusesem într-un update de la jumătatea cărții că mi-au plăcut primele pagini și că aștept să mă încânte mai mult, odată cu vocea melancolică anunțată.
din păcate, nu a fost chiar așa.
Aceasta este a patra mea întâlnire cu Ioana Pârvulescu, după ce am citit trei cărți de nonficțiune (Cartea întrebărilor, În intimitatea secolului 19 și În țara Miticilor) deci prima oară când am încercat proză propriu-zisă.
Nu am fost surprinsă plăcut de modul de abordare a poveștii- tehnica amânării, amintiri din mai multe axe temporare venite în pagini ca pe model proustian (?), dezvoltarea puțin incertă a personajelor.
spusesem într-un update de la jumătatea cărții că mi-au plăcut primele pagini și că aștept să mă încânte mai mult, odată cu vocea melancolică anunțată.
din păcate, nu a fost chiar așa.
Aceasta este a patra mea întâlnire cu Ioana Pârvulescu, după ce am citit trei cărți de nonficțiune (Cartea întrebărilor, În intimitatea secolului 19 și În țara Miticilor) deci prima oară când am încercat proză propriu-zisă.
Nu am fost surprinsă plăcut de modul de abordare a poveștii- tehnica amânării, amintiri din mai multe axe temporare venite în pagini ca pe model proustian (?), dezvoltarea puțin incertă a personajelor.
April 20, 2025
Superb acest roman, povestea unei familii, al unui oraș văzută prin ochii inocenți ai unui copil, plină de nostalgie și dor. O lectură incintă și hazlie scrisă cu măiestrie, care te captivează prin simplitate și complexitate.
August 19, 2023
Am ajuns să citesc „Inocenții” datorită lui Dorin, care a urât cartea asta și n-a terminat-o, în condițiile în care mulți păreau s-o laude.
Pot să înțeleg de unde ura, pentru că și eu am aruncat-o de perete în primă instanță. Să începem, deci, cu ce a mers prost.
În primul rând, coperta. Grafica e ok, dar rezumatul e ca o antenă pe căciula lui Mihai Viteazul: n-are nicio legătură cu conținutul cărții. Uite:
Pare marketing pentru un roman ironic post-modern și experimental așa că eram curioasă cum se împacă asta cu afirmația lui Dorin că „Inocenții” e locul unde merg compunerile școlare să moară.”
M-am pregătit moral să citesc a doua carte în stil Pynchonian pe luna asta și, drept urmare, primele pagini m-au călcat pe nervi prin faptul că erau pline de dulcegării/nostalgii/reproșuri aduse lumii moderne (mai ales că din când în când naratoarea se adresează unui „tu” mai tânăr):
Ba am și răsfoit cartea și am dat de pasajele sforăitoare pe care le săream în copilărie:
Găsisem compunerile școlare și mă pregăteam pentru ce-i mai rău. De ironie și experiment post-modern, însă, n-am dat în toată cartea. Dimpotrivă, „Inocenții” îmi amintește de literatura secolului XIX. Oamenii sunt buni, copiii sunt puși pe aventuri, lucrurile sunt simple, poveștile au morală, adulții sunt înțelepți, personajele nu au subtilități și dedesubturi.
Uneori, modul simplist de a vedea lumea și insistența pe frumusețe și expresii frumoase devine enervant, mai ales când știi că situația mai largă nu era deloc roz și că, în afara existenței dulci a copiilor lucrurile erau destul de urâte. Dar după ce am început să mă gândesc la „Inocenții” ca la un fel de „Little Women” scrisă de o româncă, m-am împăcat și cu asta.
„Inocenții” e o carte despre o copilărie în anii '60, când încă se găsea de mâncare, când decrețeii încă de-abia începeau să se nască, când și părinții, dar mai ales bunicii, își aminteau o vreme de dinainte de comunism și puteau povesti de ea.
Nu e un roman la modul propriu, ci mai degrabă o serie de povestiri în lanț, pe diverse teme: cum era să li se dărâme casa, cum s-au întâlnit părinții în munți cu luptătorii anti-comuniști, cum mergeau pe munte la schi, cum cineva îl cunoștea pe nepotul lui Caragiale, care era arhitect și care a construit hotelul Aro.
Nu sunt foarte încântată de expresiile frumoase și simt cumva că o mare parte din poveste e omisă ca să păstreze atmosfera inocentă și caldă, dar e o carte bine scrisă. Autoarea știe să lege subtil firele, să creeze o imagine a lumii din anii '60, să-ți spună concepte în așa fel încât să le reții pentru momentul în care revin ca pușca lui Чехов (mulțumiri lui M_Cisy pentru că mi-a atras atenția că nu am scris numele autorului rus așa cum ar trebui). E o carte scrisă cu ochelarii nostalgiei bine înfipți pe nas, dar dacă asta cauți, e bună.
Pot să înțeleg de unde ura, pentru că și eu am aruncat-o de perete în primă instanță. Să începem, deci, cu ce a mers prost.
În primul rând, coperta. Grafica e ok, dar rezumatul e ca o antenă pe căciula lui Mihai Viteazul: n-are nicio legătură cu conținutul cărții. Uite:
Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.
Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.
Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.
Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.
Pare marketing pentru un roman ironic post-modern și experimental așa că eram curioasă cum se împacă asta cu afirmația lui Dorin că „Inocenții” e locul unde merg compunerile școlare să moară.”
M-am pregătit moral să citesc a doua carte în stil Pynchonian pe luna asta și, drept urmare, primele pagini m-au călcat pe nervi prin faptul că erau pline de dulcegării/nostalgii/reproșuri aduse lumii moderne (mai ales că din când în când naratoarea se adresează unui „tu” mai tânăr):
Copiii știau să-și inventeze jocuri nemaipomenite din computerul pe care fiecare dintre noi îl are în creier. Asta avea un mare avantaj: nu se plictiseau, atâta timp cât aveau creierul în funcțiune.
Ba am și răsfoit cartea și am dat de pasajele sforăitoare pe care le săream în copilărie:
Nu se putea să nu pățim odată ceva și pe Tâmpa. Cu spinarea ei masivă, ușor ondulată, cu cocoașă stâncoasă la vârf, înțepenită ca un monstru preistoric în mijlocul Brașovului
Găsisem compunerile școlare și mă pregăteam pentru ce-i mai rău. De ironie și experiment post-modern, însă, n-am dat în toată cartea. Dimpotrivă, „Inocenții” îmi amintește de literatura secolului XIX. Oamenii sunt buni, copiii sunt puși pe aventuri, lucrurile sunt simple, poveștile au morală, adulții sunt înțelepți, personajele nu au subtilități și dedesubturi.
Uneori, modul simplist de a vedea lumea și insistența pe frumusețe și expresii frumoase devine enervant, mai ales când știi că situația mai largă nu era deloc roz și că, în afara existenței dulci a copiilor lucrurile erau destul de urâte. Dar după ce am început să mă gândesc la „Inocenții” ca la un fel de „Little Women” scrisă de o româncă, m-am împăcat și cu asta.
„Inocenții” e o carte despre o copilărie în anii '60, când încă se găsea de mâncare, când decrețeii încă de-abia începeau să se nască, când și părinții, dar mai ales bunicii, își aminteau o vreme de dinainte de comunism și puteau povesti de ea.
Nu e un roman la modul propriu, ci mai degrabă o serie de povestiri în lanț, pe diverse teme: cum era să li se dărâme casa, cum s-au întâlnit părinții în munți cu luptătorii anti-comuniști, cum mergeau pe munte la schi, cum cineva îl cunoștea pe nepotul lui Caragiale, care era arhitect și care a construit hotelul Aro.
Nu sunt foarte încântată de expresiile frumoase și simt cumva că o mare parte din poveste e omisă ca să păstreze atmosfera inocentă și caldă, dar e o carte bine scrisă. Autoarea știe să lege subtil firele, să creeze o imagine a lumii din anii '60, să-ți spună concepte în așa fel încât să le reții pentru momentul în care revin ca pușca lui Чехов (mulțumiri lui M_Cisy pentru că mi-a atras atenția că nu am scris numele autorului rus așa cum ar trebui). E o carte scrisă cu ochelarii nostalgiei bine înfipți pe nas, dar dacă asta cauți, e bună.
October 16, 2021
Memoir-ul Ioanei Pârvulescu este înduioșător în stilul picturilor naive, la care trimite de altfel încă din titlu. Inocenții mi-a trezit nu numai amintiri din propria copilărie, petrecută în același decor comunist ca și al autoarei (căreia cei șase ani în plus față de mine i-au oferit doar privilegiul de a-l vedea la televizor pe Neil Armstrong, deși bănuiesc că nici pe mine nu m-ar fi impresionat prea tare aselenizarea la vîrsta aia) ci și amintiri literare: Nică și pofta lui copioasă de joc, fotografia ștearsă de timp a lui Ion Pillat („La casa amintirii cu-obloane și pridvor,/ Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor”) și mai ales salcîmul lui Moromete, căci bradul este și el un axis mundi, de astă dată al copilăriei care-i privește cu ochi nedumeriți dispariția:
De asemenea, leitmotivul casei transformată în personaj, martor mut dar protector și plin de iubire contribuie la crearea acelei imagini ideale, pline de căldură și luminozitate a copilăriei, care nu i-a mai izbutit nimănui atît de bine, nici măcar lui Ionel Teodoreanu, de la Creangă încoace.
În sfîrșit, e imposibil să nu-te întîlnești în carte cu măcar cîteva din regretele trecutului, „păduri ce-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi”:
Și-ntr-o zi, pe neașteptate, cum vin marile nenorociri, în loc să-i vedem statura uriașă care străpungea cerul, am văzut, când am ieșit din casă, un ciot mare și rotund. Trunchiul enorm fusese deja dus nu se știe unde. O mulțime de ace verzi, conuri și rumeguș erau răspândite pe jos. Mirosea frumos, a lemn proaspăt tăiat. La început am rămas încremenită, căutând mereu cu ochii vechea imagine, neputându-mă obișnui cu înaltul spațiu gol lăsat de el, ca și cum fusese lipit pe desenul cerului și-acum se dezlipise de-acolo. Apoi, când am văzut că nu reapare la loc oricât m-aș uita, am luat-o la fugă, plângând pe tot drumul spre grădiniță (mergeam singură, că era aproape) și, evident că am căzut, julindu-mă. Aș fi vrut, atunci, ca sângele meu să miroasă a rășină, din fidelitate față de brad.
De asemenea, leitmotivul casei transformată în personaj, martor mut dar protector și plin de iubire contribuie la crearea acelei imagini ideale, pline de căldură și luminozitate a copilăriei, care nu i-a mai izbutit nimănui atît de bine, nici măcar lui Ionel Teodoreanu, de la Creangă încoace.
În sfîrșit, e imposibil să nu-te întîlnești în carte cu măcar cîteva din regretele trecutului, „păduri ce-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi”:
Pe toți adulții de la mesele la care participam aș avea să-i mai întreb o mulțime de lucruri. Dar se vede că trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma.
February 1, 2019
It has been a long time since a book gave me such a warm feeling. I must admit that when I bought it (because of its colorful, joyful cover) I expected yet another book about the not so pleasant aspects of living in Romania. Well, I was very very wrong.
The book is written in the first person, from the point of view of a young girl, Ana, who shares a house in historic Brasov with her brother, two cousins, her parents, her aunt and uncle, her grandparents and her great uncle and aunt.
Read full article: https://readingbadger.club/2019/02/01...
I recommend this book with all my heart. It is perfect for when you are feeling low, it is perfect for a rainy day, it is perfect for any other moment in your life. I have to say that the only thing I regret is not reading it sooner.
The book is written in the first person, from the point of view of a young girl, Ana, who shares a house in historic Brasov with her brother, two cousins, her parents, her aunt and uncle, her grandparents and her great uncle and aunt.
Read full article: https://readingbadger.club/2019/02/01...
I recommend this book with all my heart. It is perfect for when you are feeling low, it is perfect for a rainy day, it is perfect for any other moment in your life. I have to say that the only thing I regret is not reading it sooner.
June 9, 2017
Ce carte MINUNATA!
Eram deja fan Ioana Parvulescu, dar cu Inocentii chiar m-a dat pe spate.
Romanul unei copilarii traite in Brasov, in comunism (fara a pune accent pe asta), in umbra vremurilor trecute.
Ana, cea mai mica fetita a ceea ce putem numi cu usurinta clan, isi deapana povestea copilariei lipsite de griji, in sanul unei familii iubitoare, extinse, care traieste cu toti membrii sai (si istoriile lor personale) intr-o casa plina de personalitate, care scapa demolarilor comunistilor.
Atat de frumos a zugravit Ioana Parvulescu aceasta inocenta, care-i inconjoara pe Ana, Matei, Doru si Dina pana la "izgonirea din Rai", in cuvinte atat de bine alese si propozitii ingrijite, ca am mari dubii ca anul asta mai dau de o carte care sa imi placa la fel de mult.
Eram deja fan Ioana Parvulescu, dar cu Inocentii chiar m-a dat pe spate.
Romanul unei copilarii traite in Brasov, in comunism (fara a pune accent pe asta), in umbra vremurilor trecute.
Ana, cea mai mica fetita a ceea ce putem numi cu usurinta clan, isi deapana povestea copilariei lipsite de griji, in sanul unei familii iubitoare, extinse, care traieste cu toti membrii sai (si istoriile lor personale) intr-o casa plina de personalitate, care scapa demolarilor comunistilor.
Atat de frumos a zugravit Ioana Parvulescu aceasta inocenta, care-i inconjoara pe Ana, Matei, Doru si Dina pana la "izgonirea din Rai", in cuvinte atat de bine alese si propozitii ingrijite, ca am mari dubii ca anul asta mai dau de o carte care sa imi placa la fel de mult.
February 27, 2020
Mi-am dat seama mai târziu că și la unii oameni e la fel: în exterior par șterși, adaptați la mediu, dar când își etalează interiorul, și asta se întâmplă de obicei când se-ndrăgostesc, sunt cu totul alții, frumos desenați și colorați, devin deodată plini de miez și de ochi. Mai târziu am aflat că dragostea e oarbă. Eu cred exact contrariul, că dragostea are ochii cei mai buni.
Recenzia o găsiți aici.
Recenzia o găsiți aici.
August 8, 2022
o porcarie .
May 25, 2022
„Inocenții”
Ioana Pârvulescu 5/5
Cum ar fi oare să împaci două tabere care n-au nici o legătură una cu alta? Cât ar fi de potrivit să încerci să faci așa ceva? Unii scriitori se agață de o idee atât de siguri și puternic, încât rezultatul scrisului te lasă pentru mult timp fără comentarii. Ce trebuie să se întâmple în viața unui scriitor pentru ca să poată îmbina copilăria cu moartea? Te gândești că ar putea și o traumă, o poveste găsită prin lume. Da, nu suntem absolviți să dăm cu ochii de mantia neagră care ni-i fură pe cei dragi, dar dacă este ceva repetitiv, încât adaugă gri în viața ta până uiți care este albastrul cerului, iar soarele pare o umbră palidă, uitată pe cer?!
Dragul nostru autor este convertit în cea mai interesantă tristețe pe care am citit-o eu până acum, dar cucerește cu paginile începutului cald și jovial. Ceea ce părea a fi istoria unui copil fericit, brusc s-a transformat într-o încercare de suflet și curaj. Casa în care crește și o clădește cu amintiri, este capabilă să o prindă cu rădăcini, frângându-i aripile. Orice crăpătură poartă semnătura acelei perioade, de revenire în trecut, unde a reușit să crească și muri de câteva ori în același timp.
Doamna Pârvulescu știe cu sfială cum să-ți frângă inima, cum să o facă să bată ca o nebună aritmică, pentru că reușește să te convingă să-ți pese, de absolut orice mișcare, sunet sau răsuflare. Oratorica se observă încă de la primele propoziții, este acea persoană pe care ai asculta-o cu orele, cu gura căscată, flămând și osândit, dar o asculți, pentru că are ce spune. Știe exact ce și cum să scrie, când să-ți aducă deznodământul, când să-ți servească felul principal, însă punctul forte este că începe cu desertul.
Îndulcirea amăgitoare care te cucerește din start, este doar un truc care folosește de minune, atât personajelor principale din roman, cât și stării generale pe care ți-o lasă lectura. Cartea se va bucura de un loc trufaș în lista oricărui bibliofil. Și doar după ce o să devorați ultimele pagini, îmi veți da dreptate, pentru că asta am așteptat, asta am primit. O contemporanietate, cu amintiri ceaușiste, cu linii care se intersectează cu palma mâinii și inima casei, ori șoseaua plină de julituri.
“Trecutul e scris cu cerneala simpatica. Ai nevoie de căldura ca sa-i vezi literele reconturate, după ce multa vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i apropii coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur din propria gura peste el, pentru că invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taina nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.”
Este primul roman plin pe care-l citesc din lista operelor scrise de Ioana Pârvulescu. Merg de multe ori după intuiție, după urechea ascuțită la recomandările celor care deja i-au devorat cărțile, până și coperta a fost atât de caldă și se cerea în brațele mele, m-am lăsat cucerită. Cartea nu a întâmpinat nici o rezistență din partea mea. Este tristă, mai ales miezul acesteia, plină de simboluri și caracteristici proprii unei generații întregi de români. Calea parcursă de eroul principal mi-a rămas pentru mult timp în gânduri. Penița doamnei Pârvulescu și-a dus misiunea până la capăt. Signed, sealed, delivered, i am yours. Tristă și perfectă. Atât.
“După ce a pierdut atâția tați, umbra lăsată de casa noastră devenise mult mai mare și mai îndesată față de umbrele caselor învecinate. Era ca și cum ar fi purtat doliu, învelită într-un văl ieșit din ea însăși. Celelalte case aveau umbre subțiri, plăcute, vara le țineau loc de copertine sau de pălărie. A noastră avea o umbră profundă, care te lua cu ea ca apa și, dacă nu erai atent, te puteai îneca în ea, așa mi se părea. Am învățat curând să deosebesc casele după umbră. Cele cu umbre ca abisul pierduseră oameni dragi.”
Librarius este partenerul meu de încredere când vreau cărți bune!
#foxbooks #humanitas #inocentii #ioanaparvulescu #autoricontemporani #librariusbooks #recomandaredecarte
Ioana Pârvulescu 5/5
Cum ar fi oare să împaci două tabere care n-au nici o legătură una cu alta? Cât ar fi de potrivit să încerci să faci așa ceva? Unii scriitori se agață de o idee atât de siguri și puternic, încât rezultatul scrisului te lasă pentru mult timp fără comentarii. Ce trebuie să se întâmple în viața unui scriitor pentru ca să poată îmbina copilăria cu moartea? Te gândești că ar putea și o traumă, o poveste găsită prin lume. Da, nu suntem absolviți să dăm cu ochii de mantia neagră care ni-i fură pe cei dragi, dar dacă este ceva repetitiv, încât adaugă gri în viața ta până uiți care este albastrul cerului, iar soarele pare o umbră palidă, uitată pe cer?!
Dragul nostru autor este convertit în cea mai interesantă tristețe pe care am citit-o eu până acum, dar cucerește cu paginile începutului cald și jovial. Ceea ce părea a fi istoria unui copil fericit, brusc s-a transformat într-o încercare de suflet și curaj. Casa în care crește și o clădește cu amintiri, este capabilă să o prindă cu rădăcini, frângându-i aripile. Orice crăpătură poartă semnătura acelei perioade, de revenire în trecut, unde a reușit să crească și muri de câteva ori în același timp.
Doamna Pârvulescu știe cu sfială cum să-ți frângă inima, cum să o facă să bată ca o nebună aritmică, pentru că reușește să te convingă să-ți pese, de absolut orice mișcare, sunet sau răsuflare. Oratorica se observă încă de la primele propoziții, este acea persoană pe care ai asculta-o cu orele, cu gura căscată, flămând și osândit, dar o asculți, pentru că are ce spune. Știe exact ce și cum să scrie, când să-ți aducă deznodământul, când să-ți servească felul principal, însă punctul forte este că începe cu desertul.
Îndulcirea amăgitoare care te cucerește din start, este doar un truc care folosește de minune, atât personajelor principale din roman, cât și stării generale pe care ți-o lasă lectura. Cartea se va bucura de un loc trufaș în lista oricărui bibliofil. Și doar după ce o să devorați ultimele pagini, îmi veți da dreptate, pentru că asta am așteptat, asta am primit. O contemporanietate, cu amintiri ceaușiste, cu linii care se intersectează cu palma mâinii și inima casei, ori șoseaua plină de julituri.
“Trecutul e scris cu cerneala simpatica. Ai nevoie de căldura ca sa-i vezi literele reconturate, după ce multa vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i apropii coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur din propria gura peste el, pentru că invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taina nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.”
Este primul roman plin pe care-l citesc din lista operelor scrise de Ioana Pârvulescu. Merg de multe ori după intuiție, după urechea ascuțită la recomandările celor care deja i-au devorat cărțile, până și coperta a fost atât de caldă și se cerea în brațele mele, m-am lăsat cucerită. Cartea nu a întâmpinat nici o rezistență din partea mea. Este tristă, mai ales miezul acesteia, plină de simboluri și caracteristici proprii unei generații întregi de români. Calea parcursă de eroul principal mi-a rămas pentru mult timp în gânduri. Penița doamnei Pârvulescu și-a dus misiunea până la capăt. Signed, sealed, delivered, i am yours. Tristă și perfectă. Atât.
“După ce a pierdut atâția tați, umbra lăsată de casa noastră devenise mult mai mare și mai îndesată față de umbrele caselor învecinate. Era ca și cum ar fi purtat doliu, învelită într-un văl ieșit din ea însăși. Celelalte case aveau umbre subțiri, plăcute, vara le țineau loc de copertine sau de pălărie. A noastră avea o umbră profundă, care te lua cu ea ca apa și, dacă nu erai atent, te puteai îneca în ea, așa mi se părea. Am învățat curând să deosebesc casele după umbră. Cele cu umbre ca abisul pierduseră oameni dragi.”
Librarius este partenerul meu de încredere când vreau cărți bune!
#foxbooks #humanitas #inocentii #ioanaparvulescu #autoricontemporani #librariusbooks #recomandaredecarte
June 20, 2023
3,5*
M-a prins destul de greu cartea si mi-a luat mult sa o citesc, cu toate astea, aseara cand am inchis-o am facut-o cu un zambet pe chip!
Este clar ca trebuie sa ai, sau sa intri, intr-o anumita stare ca sa rezonezi cu randurile ei, sa-ti aduci aminte de copilarie, de gandurile, de sentimentele de atunci.
Nu exista un fir al actiunii si fiecare capitol reprezinta doar o amintire din copilaria naratoarei, iar asta poate reprezenta o problema pentru unii, dupa cum reiese din alte recenzii.
A fost ciudat, pentru mine, si faptul ca desi copilaria mea a diferit destul de mult de cea din carte, m-am regasit, totusi, in trairile descrise si cred ca asta mi-a adus zambetul de care vorbeam.
Aspectul cu care am vibrat cel mai mult il reprezinta casa drept personaj. Si eu am crescut intr-o astfel de casa (in curand va sarbatori centenarul) construita de strabunicul meu, iar acum gazduieste a cincea generatie care va incerca, in curand, sa-i afle misterele.
M-a prins destul de greu cartea si mi-a luat mult sa o citesc, cu toate astea, aseara cand am inchis-o am facut-o cu un zambet pe chip!
Este clar ca trebuie sa ai, sau sa intri, intr-o anumita stare ca sa rezonezi cu randurile ei, sa-ti aduci aminte de copilarie, de gandurile, de sentimentele de atunci.
Nu exista un fir al actiunii si fiecare capitol reprezinta doar o amintire din copilaria naratoarei, iar asta poate reprezenta o problema pentru unii, dupa cum reiese din alte recenzii.
A fost ciudat, pentru mine, si faptul ca desi copilaria mea a diferit destul de mult de cea din carte, m-am regasit, totusi, in trairile descrise si cred ca asta mi-a adus zambetul de care vorbeam.
Aspectul cu care am vibrat cel mai mult il reprezinta casa drept personaj. Si eu am crescut intr-o astfel de casa (in curand va sarbatori centenarul) construita de strabunicul meu, iar acum gazduieste a cincea generatie care va incerca, in curand, sa-i afle misterele.
September 3, 2020
Știți cum e când înveți ceva și vrei să subliniezi doar esențialul, dar ajungi sa subliniezi tot? Un așa text are și cartea asta.
E o carte care se citește încet, și cu pauze. E o carte la care să te întorci iar și iar. Amintirile din copilărie ale Ioanei Pârvulescu se împletesc în mintea și-n sufletul tău și îți induc nostalgia unei copilării pe care ți-ar fi plăcut s-o trăiești și tu și al cărei personaj principal e Casa de pe Strada Maiakovski, fosta Sfântul Ioan.
Cum îmi place mie să spun, e o carte ,,de lăsat moștenire la nepoți". Recomand cartea și vă las să vă convingeți singuri.
E o carte care se citește încet, și cu pauze. E o carte la care să te întorci iar și iar. Amintirile din copilărie ale Ioanei Pârvulescu se împletesc în mintea și-n sufletul tău și îți induc nostalgia unei copilării pe care ți-ar fi plăcut s-o trăiești și tu și al cărei personaj principal e Casa de pe Strada Maiakovski, fosta Sfântul Ioan.
Cum îmi place mie să spun, e o carte ,,de lăsat moștenire la nepoți". Recomand cartea și vă las să vă convingeți singuri.
June 11, 2018
O impletitura de amintiri, istorie vazuta prin ochi inocenti de copil si cugetari despre viata. O carte foarte frumoasa, care merita cumparata si recitita peste ani, pentru a facilita intoarcerea in propriul suflet de copil. Recomand in special celor nascuti in anii 70-80.
March 24, 2018
Mai rau decat o carte care sa ma scoata din minti e doar o carte care sa ucida dorinta de a citi. Fix din aceasta categorie este Inocentii, o carte cu care m-am luptat 2 luni de zile. As fi vrut sa ma enerveze mai tare cat sa o pot abandona. Dar cand o luam in mana si citeam din ea, imi placea. Imi placea atmosfera, mi se pareau simpatice personajele, ma facea uneori sa-mi aduc aminte de mine copil. Chiar si stilul autoarei mi se parea ok pe bucatele. Doar ca atunci cand, din diverse motive, ma opream din citit, nu gaseam nici macar un motiv sa ma reapuc. Momentele nu se leaga nicicum intre ele, fiecare e foarte bine incapsulat, nu raman chestii nerezolvate care sa te faca macar un pic curios de ceea ce urmeaza. Sau daca raman, nu le gasesti rezolvarea nici mai incolo. Nu e o evolutie, nu exista un ritm, nu e niciun liant care sa lege toate lucrurile, sa le dea unitate. Casa e doar un pretext. Nu simti ca leaga lucrurile decat la nivel formal tot asa cum momentele povestite sunt “legate” intr-un “roman” doar pentru ca autoarea si-a dorit o carte de 335 de pagini. Mi se pare ca oricare din capitole poate lipsi si nu se intampla absolut nimic. Nu se pierde din “sens”, nu se distruge “povestea”, nu se strica niciun echilibru. Deci daca orice capitol poate lipsi, practic cu ce ramanem?
August 7, 2017
Da, ca de obicei Ioana Parvulescu stie sa creeze genul de atmosfera care sa tina in priza cititorul.
Cu toate acestea, Inocentii mi s-a parut un roman neterminat. Pot intelege asocierea pe care multi cititori au facut-o intre acesta carte si La Medeleni. Intr-adevar, subiectul principal este copilaria si multele amintiri pe care autoarea le insira pagina dupa pagina. Iti creaza aceeasi melancolie pe care o simti si cand citesti La Medeleni.
Personal insa mi-a displacut lipsa unei povesti coerente. Mi-as fi dorit personaje mai bine conturate, la fel cum m-as fi asteptat la un pic de actiune, intriga si un fir narativ care sa arate si altceva in afara de "amintiri din copilarie".
Este un roman simpatic care se poate citi extrem de repede si usor. Insa cu parere de rau trebuie sa recunosc ca este putin cam supraestimat.
Cu toate acestea, Inocentii mi s-a parut un roman neterminat. Pot intelege asocierea pe care multi cititori au facut-o intre acesta carte si La Medeleni. Intr-adevar, subiectul principal este copilaria si multele amintiri pe care autoarea le insira pagina dupa pagina. Iti creaza aceeasi melancolie pe care o simti si cand citesti La Medeleni.
Personal insa mi-a displacut lipsa unei povesti coerente. Mi-as fi dorit personaje mai bine conturate, la fel cum m-as fi asteptat la un pic de actiune, intriga si un fir narativ care sa arate si altceva in afara de "amintiri din copilarie".
Este un roman simpatic care se poate citi extrem de repede si usor. Insa cu parere de rau trebuie sa recunosc ca este putin cam supraestimat.
August 19, 2022
Este prima mea întâlnire cu Ioana Pârvulescu, însă cu siguranță nu este ultima. Neștiind subiectul romanului, am fost atrasă de această carte încă de la apariția ei, deși am tot amânat-o. M-a atras titlul, coperta, lucruri banale într-un final.
În “Inocenții” Ioanei Pârvulescu se pot regăsi toți acei maturi care păstrează în minte și suflet imagini vii din copilărie. Inocenții sunt copiii de altădată care acum au devenit adulți și care revăd cu ochi de maturi ca printr-un caleidoscop toate acele imagini colorate și pure precum copilăria însăși. Într-adevăr, inocența este o trăsătură comună pentru toți copiii. În copilărie sufletul își păstrează puritatea, este acea etapă când ochelarii roz te apară de realitatea dură a adulților.
Naratoarea acestui roman este Ana, acum matură, care face o incursiune în trecut pentru a-și aduce aminte cu lux de amănunte diferite întâmplări din copilărie. Alături de Ana, apar și ceilalți eroi și părtași ai șotiilor: Doru, Matei și Dina. Asistăm la viața de zi cu zi a copiilor. Copilăria lor nu este cu nimic mai deosebită decât a tuturor copiilor acelei perioade. Este o copilărie dominată de joaca pe-afară, de cercetări de mici exploratori, de intrigi și fantezii copilărești. Multiple dialoguri ale copiilor ne amuză de-a lungul lecturii. Toate acele interpretări făcute de Ana cu felul ei de a înțelege expresiile cu sens figurat m-au amuzat. Metaforele au la ea un înțeles direct, cum e cazul majorității copiilor.
Mi-a plăcut felul în care Mama mare își educă nepoții într-un mod original. Este o bunică care cunoaște psihologia copiilor. Drept urmare, ea crează o așa numită societate secretă “SIL“ (societatea de îndreptat lumea). Ea are menirea de ai face pe cei patru copii să fie mai buni, mai străduitori și mai respectuoși față de cei din jur. Ea le dă multiple lecții de viață pe care copiii nu le înțeleg pe moment, însă care vor avea răsunet peste ani.
Casa copilăriei apare aici ca personaj principal, prinde viață și este părtașă la toate șotiile copiilor, dar și la dramele maturilor. Ea le este alături membrilor familiei. Casa este ea însuși un membru de familie. Personificarea casei este un procedeu stilistic de o coloristică aparte. Acesta este menit să evidențieze cât de legat este omul de rădăcinile sale, de casa părintească, de locul și plaiul natal.
Cartea Ioanei Pârvulescu emană căldură și melancolie. Imaginile propriei copilăriei ni se perindă prin fața ochilor. Simțim căldură citind toate acele întâmplări copilărești ale eroilor romanului, dar și nostalgie după propria copilărie.
Și eu la rândul meu m-am întors în trecut, în casa copilăriei, mi-am adus aminte de atâtea șotii și peripeții trăite acolo alături de frații mei. Am retrăit sentimentele de explorator pe care le aveam când urcam în podul casei și găseam relicve din viața părinților sau a buneilor. Mi se părea pe atunci că avem o casă foarte mare, la fel precum eroinei acestui roman. Odată cu trecerea anilor, casa parcă și-a redus mărimea în ochii mei, dar a crescut ca și importanță. Revin cu drag la ea.
✍️“Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i acoperi coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur prin gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.”
“Inocenții” de Ioana Pârvulescu
https://booknation.ro/inocentii-ioana...
În “Inocenții” Ioanei Pârvulescu se pot regăsi toți acei maturi care păstrează în minte și suflet imagini vii din copilărie. Inocenții sunt copiii de altădată care acum au devenit adulți și care revăd cu ochi de maturi ca printr-un caleidoscop toate acele imagini colorate și pure precum copilăria însăși. Într-adevăr, inocența este o trăsătură comună pentru toți copiii. În copilărie sufletul își păstrează puritatea, este acea etapă când ochelarii roz te apară de realitatea dură a adulților.
Naratoarea acestui roman este Ana, acum matură, care face o incursiune în trecut pentru a-și aduce aminte cu lux de amănunte diferite întâmplări din copilărie. Alături de Ana, apar și ceilalți eroi și părtași ai șotiilor: Doru, Matei și Dina. Asistăm la viața de zi cu zi a copiilor. Copilăria lor nu este cu nimic mai deosebită decât a tuturor copiilor acelei perioade. Este o copilărie dominată de joaca pe-afară, de cercetări de mici exploratori, de intrigi și fantezii copilărești. Multiple dialoguri ale copiilor ne amuză de-a lungul lecturii. Toate acele interpretări făcute de Ana cu felul ei de a înțelege expresiile cu sens figurat m-au amuzat. Metaforele au la ea un înțeles direct, cum e cazul majorității copiilor.
Mi-a plăcut felul în care Mama mare își educă nepoții într-un mod original. Este o bunică care cunoaște psihologia copiilor. Drept urmare, ea crează o așa numită societate secretă “SIL“ (societatea de îndreptat lumea). Ea are menirea de ai face pe cei patru copii să fie mai buni, mai străduitori și mai respectuoși față de cei din jur. Ea le dă multiple lecții de viață pe care copiii nu le înțeleg pe moment, însă care vor avea răsunet peste ani.
Casa copilăriei apare aici ca personaj principal, prinde viață și este părtașă la toate șotiile copiilor, dar și la dramele maturilor. Ea le este alături membrilor familiei. Casa este ea însuși un membru de familie. Personificarea casei este un procedeu stilistic de o coloristică aparte. Acesta este menit să evidențieze cât de legat este omul de rădăcinile sale, de casa părintească, de locul și plaiul natal.
Cartea Ioanei Pârvulescu emană căldură și melancolie. Imaginile propriei copilăriei ni se perindă prin fața ochilor. Simțim căldură citind toate acele întâmplări copilărești ale eroilor romanului, dar și nostalgie după propria copilărie.
Și eu la rândul meu m-am întors în trecut, în casa copilăriei, mi-am adus aminte de atâtea șotii și peripeții trăite acolo alături de frații mei. Am retrăit sentimentele de explorator pe care le aveam când urcam în podul casei și găseam relicve din viața părinților sau a buneilor. Mi se părea pe atunci că avem o casă foarte mare, la fel precum eroinei acestui roman. Odată cu trecerea anilor, casa parcă și-a redus mărimea în ochii mei, dar a crescut ca și importanță. Revin cu drag la ea.
✍️“Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i acoperi coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur prin gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.”
“Inocenții” de Ioana Pârvulescu
https://booknation.ro/inocentii-ioana...
March 10, 2018
Într-un alt timp și o altă lume, când nu existau telefoane mobile, internet, laptop și e-mail, iar copiii născoceau jocuri și povești cu propria lor imaginație, pe o stradă din Brașov locuiau într-o casă veche opt adulți și patru copii. Cum încăpeau toți acolo e un mister, căci nu era vreun palat, nici măcar un conac, dar casa de pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântu Ioan) pare o întruchipare a raiului pentru copiii care mereu găsesc aici ceva de explorat, dar și ceva interesant de învățat de la adulții care aplică metode pedagogice destul de relaxate.
Ana, mezina familiei, este cea care relatează diferite episoade din viața casei și a generațiilor care o locuiesc. „Lumea mea era simplă și se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiția Paradisului.” Văzută prin ochii ei, această existență pare una idealizată, însă necazurile și neajunsurile se ghicesc la periferia unei copilării petrecute în anii comunismului. Este o lume mică, aparent statornică și armonioasă, care se destramă însă treptat, începând cu lucrurile înstrăinate de nevoie și terminând cu plecarea unor oameni ce păreau că vor face parte întotdeauna din universul străzii Maiakovski.
Ce mi-a plăcut foarte mult la „Inocenții”, pe lângă întâmplările pline de farmec și informațiile interesante despre istoria și locurile Brașovului, a fost felul în care povestește Ioana Pârvulescu, cu umor și o abia simțită nostalgie, cu un limbaj simplu, nepretențios, cu un ton încrezător și optimist, dar și echilibrat, fără ca evenimentele triste să devină apăsătoare și fără a ridica în slăvi virtuțile familiei, ai cărei membri sunt, în mod evident, niște oameni deosebiți.
Puteți citi aici recenzia mai lungă, scrisă pentru blog: http://lecturile-emei.blogspot.ro/201...
| Blog | Facebook | Instagram |
Ana, mezina familiei, este cea care relatează diferite episoade din viața casei și a generațiilor care o locuiesc. „Lumea mea era simplă și se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiția Paradisului.” Văzută prin ochii ei, această existență pare una idealizată, însă necazurile și neajunsurile se ghicesc la periferia unei copilării petrecute în anii comunismului. Este o lume mică, aparent statornică și armonioasă, care se destramă însă treptat, începând cu lucrurile înstrăinate de nevoie și terminând cu plecarea unor oameni ce păreau că vor face parte întotdeauna din universul străzii Maiakovski.
Ce mi-a plăcut foarte mult la „Inocenții”, pe lângă întâmplările pline de farmec și informațiile interesante despre istoria și locurile Brașovului, a fost felul în care povestește Ioana Pârvulescu, cu umor și o abia simțită nostalgie, cu un limbaj simplu, nepretențios, cu un ton încrezător și optimist, dar și echilibrat, fără ca evenimentele triste să devină apăsătoare și fără a ridica în slăvi virtuțile familiei, ai cărei membri sunt, în mod evident, niște oameni deosebiți.
Puteți citi aici recenzia mai lungă, scrisă pentru blog: http://lecturile-emei.blogspot.ro/201...
| Blog | Facebook | Instagram |
October 27, 2022
,,Trecutul este scris cu cerneală simpatica. Ai nevoie de căldură pentru ca să îi vezi literele reconturate după ce multa vreme au stat ascunse ca și când nici nu ar fi fost ".
,,Multa vreme nu am putut sa cred că eu exist, că fratele meu există și el nu.Doar ne spusese că dacă el nu ar fi existat nu am fi existat nici noi.Cum era posibil ca noi sa existăm și el nu? Era imposibil, o greșeală care strica tot calcul(...) În fiecare dimineață speram sa găsesc alta realitate și povestea cu moartea sa se dovedească un vis urât."
,,Multa vreme nu am putut sa cred că eu exist, că fratele meu există și el nu.Doar ne spusese că dacă el nu ar fi existat nu am fi existat nici noi.Cum era posibil ca noi sa existăm și el nu? Era imposibil, o greșeală care strica tot calcul(...) În fiecare dimineață speram sa găsesc alta realitate și povestea cu moartea sa se dovedească un vis urât."
December 20, 2025
Ioana Pârvulescu scrie în Inocenții un „roman” care este mai degrabă o compunere de clasa a V-a, întinsă pe sute de pagini. Citindu-l, am avut impresia că am dat peste o temă lungă, scrisă ca să impresioneze profesorul.
O înșiruire de amintiri banale, povestite cu aerul că ar fi mari revelații.
Nu există tensiune, nu are poveste. Nostalgia copilăriei, repetată până la plictis. E o carte „drăguță”, dar nimic mai mult. În niciun caz nu poate fi numită literatură.
O înșiruire de amintiri banale, povestite cu aerul că ar fi mari revelații.
Nu există tensiune, nu are poveste. Nostalgia copilăriei, repetată până la plictis. E o carte „drăguță”, dar nimic mai mult. În niciun caz nu poate fi numită literatură.
December 4, 2016
"Uneori traiesti cateva scurte momente de rai, in mijlocul iadului."
July 1, 2024
Scriu și eu un mesaj cu cerneală simpatică, în dorința de a fi citit de persoanele cu căldură sufletească. 😊
Citind această carte, m-am întors puțin în timp și mi-am retrăit copilăria. Toate întâmplările prezentate sunt, parcă, dintr-o altă lume: jocurile inventate ale copiilor, călătoriile la munte și la mare, explorarea mediului înconjurător, îndrăgostirea, sărbătorile, aniversările, schimbările vieții.
Este vorba și despre o casă însuflețită, care avea memorie și conștiință, care asculta cu plăcere cântecele oamenilor, care suferea când pierdea pe cineva. Parcă purta doliu, umbra ei devenind mai mare decât a celorlalte case de pe stradă.
Lumea era atunci simplă și nimeni nu se plictisea.
Citiți cartea! Veți simți inocența copilăriei de altădată!
Citind această carte, m-am întors puțin în timp și mi-am retrăit copilăria. Toate întâmplările prezentate sunt, parcă, dintr-o altă lume: jocurile inventate ale copiilor, călătoriile la munte și la mare, explorarea mediului înconjurător, îndrăgostirea, sărbătorile, aniversările, schimbările vieții.
Este vorba și despre o casă însuflețită, care avea memorie și conștiință, care asculta cu plăcere cântecele oamenilor, care suferea când pierdea pe cineva. Parcă purta doliu, umbra ei devenind mai mare decât a celorlalte case de pe stradă.
Lumea era atunci simplă și nimeni nu se plictisea.
Citiți cartea! Veți simți inocența copilăriei de altădată!
August 20, 2023
„Inocenții” de Ioana Pârvulescu
5/5 ⭐️
Cât de des citiți o carte, iar peste puțin timp de când ați terminat lectura, să vă fie dor să o deschideți din nou, ca pentru prima dată, retrăind aceleași emoții? Mie – nu mi se întâmplă chiar atât de des, dar la nici o lună de când am terminat această minunată carte, îmi vine să o recitesc iar și iar.
E o carte scrisă frumos, într-un limbaj simplu, accesibil, o lectură despre copii și copilărie, despre inocența din cea mai frumoasă și lipsită de griji perioadă a vieții, în care orice devine posibil, iar adulții cu acțiunile și poveștile lor captivante sunt o taină musai de cercetat și aflat.
Descoperim aici cum au copilărit împreună Ana (naratoarea, mezina) cu fratele și verișorii ei (Matei, Dina, Doru), cum au descoperit împreună lumea, cum au făcut tot felul de șmecherii împreună, cum ascultau cu mare interes poveștile oamenilor mari.
Aici călătorim într-un Brașov din copilăria Anei și vedem schimbările care au avut loc în politică și societate din perspectiva unui pui de om mic și inocent. Suntem martori la modificarea numelui străzilor (din Sfântul Ioan în Maiakovski), cum sunt demolate casele din jur, cum este tăiat bradul la tulpina căruia copiii făceau adesea adunările lor. Am citit cu nostalgie cum copiii casei erau mângâiați de câte o istorioară de-a bunicilor, sau încurajați de sfaturile lor. Mi-a plăcut parcursul maturizării lor.
O carte de citit și de recitit!
Recomand cu căldură!
5/5 ⭐️
Cât de des citiți o carte, iar peste puțin timp de când ați terminat lectura, să vă fie dor să o deschideți din nou, ca pentru prima dată, retrăind aceleași emoții? Mie – nu mi se întâmplă chiar atât de des, dar la nici o lună de când am terminat această minunată carte, îmi vine să o recitesc iar și iar.
E o carte scrisă frumos, într-un limbaj simplu, accesibil, o lectură despre copii și copilărie, despre inocența din cea mai frumoasă și lipsită de griji perioadă a vieții, în care orice devine posibil, iar adulții cu acțiunile și poveștile lor captivante sunt o taină musai de cercetat și aflat.
Descoperim aici cum au copilărit împreună Ana (naratoarea, mezina) cu fratele și verișorii ei (Matei, Dina, Doru), cum au descoperit împreună lumea, cum au făcut tot felul de șmecherii împreună, cum ascultau cu mare interes poveștile oamenilor mari.
Aici călătorim într-un Brașov din copilăria Anei și vedem schimbările care au avut loc în politică și societate din perspectiva unui pui de om mic și inocent. Suntem martori la modificarea numelui străzilor (din Sfântul Ioan în Maiakovski), cum sunt demolate casele din jur, cum este tăiat bradul la tulpina căruia copiii făceau adesea adunările lor. Am citit cu nostalgie cum copiii casei erau mângâiați de câte o istorioară de-a bunicilor, sau încurajați de sfaturile lor. Mi-a plăcut parcursul maturizării lor.
O carte de citit și de recitit!
Recomand cu căldură!
August 23, 2022
Ioana Pârvulescu scrie un roman unde casa copilăriei joacă un rol central și care alături de stradă, împrejurimi și membrii unei familii din Brașov farmecă cititorii prin naturalețea și autenticitatea amintirilor invocate.
Inocenții este o lectură cu și despre emoții, ce trebuie savurată în tihnă, cu lacrimi în ochi sau râsete pe înfundate, ce se mulează după experiențele fiecărui cititor, astfel luând o multitudine de forme și senzații.
“Ți-am spus, nu-i aşa, că eu mă simţeam încă de pe-atunci rudă de sânge cu casa noastră? Era un membru al familiei. Avea în codul ei genetic câte ceva din toţi cei cu care, în anii copilăriei, m-am intersectat în lăuntrul ei, cu toţi cei pe care i-a găzduit o vreme. Îşi încrucişaseră şi ei acolo vocile, vieţile, istoriile personale, rupte, nu fără răni, din istoria cea mare. Aerul casei era dat de respiraţia lor, se mişca în acelaşi ritm cu mişcările lor. (…) ADN-ul casei e amestecat într-al meu.”
https://ciobanuldeazi.home.blog/2022/...
Inocenții este o lectură cu și despre emoții, ce trebuie savurată în tihnă, cu lacrimi în ochi sau râsete pe înfundate, ce se mulează după experiențele fiecărui cititor, astfel luând o multitudine de forme și senzații.
“Ți-am spus, nu-i aşa, că eu mă simţeam încă de pe-atunci rudă de sânge cu casa noastră? Era un membru al familiei. Avea în codul ei genetic câte ceva din toţi cei cu care, în anii copilăriei, m-am intersectat în lăuntrul ei, cu toţi cei pe care i-a găzduit o vreme. Îşi încrucişaseră şi ei acolo vocile, vieţile, istoriile personale, rupte, nu fără răni, din istoria cea mare. Aerul casei era dat de respiraţia lor, se mişca în acelaşi ritm cu mişcările lor. (…) ADN-ul casei e amestecat într-al meu.”
https://ciobanuldeazi.home.blog/2022/...
June 29, 2017
O poveste despre copilărie. O poveste frumoasă în care timpul se împletește cu istoria, cu amintirile și cu duioșia trecutului. O poveste ca un vis despre zilele în care grijile erau departe.
September 3, 2022
Dacă va plac povestiile despre familia românească, cu bune și cu rele, cu acea casa în care trăiesc atât de multe generații încât ai impresia ca pana și ea a prins viata, cartea asta e pentru voi.
Spusa din perspectiva unei fetite, povestea combina frumos umorul cu greutățile greu de înțeles pentru un copil.
Titlul este foarte sugestiv, inocența copiilor ne da o mare lecție noua adulților.
Am salvat multe citate, recomand cartea pentru vacanta sau când simțiți nevoia de ceva relaxant.
Spusa din perspectiva unei fetite, povestea combina frumos umorul cu greutățile greu de înțeles pentru un copil.
Titlul este foarte sugestiv, inocența copiilor ne da o mare lecție noua adulților.
Am salvat multe citate, recomand cartea pentru vacanta sau când simțiți nevoia de ceva relaxant.
February 5, 2022
Astept cu nerabdare sa o dau mai departe partenerei mele de citit carti bune: mama😄.
Si cu asta am spus tot ce era de spus. Numai de bine, promit! 😊
Si cu asta am spus tot ce era de spus. Numai de bine, promit! 😊
Displaying 1 - 30 of 421 reviews