What do you think?
Sentimentul primar al nevinovăției
Bucureştiul anilor 2000. Victoria, revenită de curând de la Zürich, este martora unui jaf la banca la care lucrează. Deodată tânăra se pomeneşte în concediu şi are timp berechet să se plimbe cu Aston Martinul alături de iubitul ei sau să bată străzile oraşului de una singură. Pe măsură ce reîntâlneşte vechi cunoştinţe, mintea îi e invadată de trăirile copilăriei, de vremurile când descoperea, împreună cu partenerii de joacă, lumea în liniştitul cartier Cotroceni. Într-un du-te vino caleidoscopic între trecut şi prezent, oameni, stări, întâmplări se îmbină cu imaginile schimbătoare ale oraşului. Un roman despre Bucureştiul de ieri şi de azi, despre ultimii ani ai comunismului şi timpurile haotice ale noului capitalism, despre miracolele copilăriei şi căutarea de sine. Cartea Danei Grigorcea, distinsă cu Premiul 3sat în cadrul prestigiosului concurs Ingeborg Bachmann din 2015, a propulsat-o pe prozatoarea elveţiană de origine română în prim-planul scenei literare europene.
208 pages, Paperback
First published July 1, 2015
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 14 of 14 reviews
August 22, 2026
Der Beginn und die Prämisse sind eigentlich ganz vielversprechend, aber es hat sich schnell gezeigt, dass das nicht mein Buch sein wird.
2015 war die Autorin beim Bachmannpreis, und hat zwar nicht den Hauptpreis, aber immerhin einen Nebenpreis gewonnen. Ihr Manuskriptauszug bei der Lesung war interessant genug, dass ich mir das Buch vorgemerkt habe. Immerhin kommt bei der Lesung die originellste Szene vor, in der ein Nachbar bei den anderen Bewohnern beliebt ist, weil er mittels farbiger Klarsichtfolien aus seinem Schwarzweißfernseher einen FarbTV macht.
Sprachlich ist soweit alles ok, Ausdrucksweise simpel, was dem Milieu entspricht, bis etwas gehoben, wenn es um Gedanken und Reflexionen geht; die Erzählweise hat immer viel Tempo in den Gedanken und Aktivitäten, fast etwas zappelig, ständig erzählt irgendjemand eine Anekdote, die ihm selbst oder dem und dem passiert ist.
Und ja, viel Ostalgie, überhaupt nicht kitschig, eher leicht überzogen und zum Teil skurril zugespitzt wird ein Arsenal an Versatzstücken aufgewendet, um die leicht muffige, aber doch irgendwie liebenswerte Atmosphäre zu schaffen, wobei letztere vor allem wegen der Figuren gelingt, die meist viel durchgemacht haben und dennoch unverwüstlich und beharrlich an ihrem kleinen Lebensglück festhalten. Und es ist ein Roman und so werden die Figuren, damit es nicht zu langweilig wird, von der Autorin ein bisschen ausstaffiert mit irgendeinem Markenzeichen charakterlicher oder äußerlicher Natur, oder mit besonderen Geschichten, nicht selten soll damit *zwinker zwinker* wohl auch ein Schmunzeln beim Leser hervorgerufen werden. Aber Hauptsache wohlfühlen, ein Schwuler wird verprügelt von einer moldawischen Schlägerbande, später treffen sich alle wieder unerwartet im Bus und alle kriegen einen Lachkrampf ob des ungeheuerlichen Zufalls. Der Verprügelte hilft ihnen dann den Weg zum Palmenhaus zu finden, denn das wollen sie besichtigen, eigentlich wären sie ja lieber nach Odessa gefahren, aber wer hat heutzutage schon Lust auf die Scheiss-Russen. Selbst der Bankräuber ist bloß ein Rentner, der was gegen seine Altersarmut macht. Und so hat Victoria, die wegen des Überfalls traumatisierte Bankangestellte wenigstens einen langen Sonderurlaub und kann endlich mal wieder ihre alte Heimat besuchen, um sich da von dem Schrecken zu erholen. Und wir dürfen sie auf ihren Wegen begleiten, während sie, im Kopf noch den Zauber der Kindheit, das heutige Bukarest erkundet, alte Plätze aufsucht und bekannte Menschen trifft.
Ok, wer Lust auf so was hat, wird hier reich beglückt. Ich bin da einfach nicht so empfänglich dafür, fürchte ich, bin dann schnell gelangweilt und mein Interesse driftet weg. Plot im engeren Sinne gibt’s eigentlich nicht, was es mir dann nicht leichter macht.
Ein paar Ähnlichkeiten haben mich hin und wieder an Eine Formalie in Kiew von Kapitelman erinnert (da wird allerdings noch mehr gekalauert, was mich eher genervt hat) und an Zukunftsmusik von Poladjan, wobei ich das literarisch höher einordnen würde, weil es auch mehr mit Genre-Grenzen spielt.
Ich vermute es gibt soviel Literatur dieser Art, weil es für Debütanten das einfachste ist, einen ganzen Roman zu befüllen, wenn sie über Dinge schreiben, die sie gut kennen. Und die eigene Kindheit kennt man halt. Gleichzeitig finde ich, ist es eine der schwierigsten literarischen Aufgaben den Zauber der Kindheit so zum Leben zu erwecken, dass er auch für Leser begreifbar wird.
Und das funktioniert hier leider gar nicht.
Am Klappentext wird Roman Bucheli zitiert, was er in der NZZ über diesen Roman schreibt.
„Hier kommt alles zusammen, was gute Literatur ausmacht: Witz, Komik, Tragödie, Poesie, Melancholie, Trauer, Elend, Liebe.“
Wahrscheinlich sollte man lieber gleich die Finger von lassen, wenn sowas schon am Cover steht. Jedenfalls habe ich bestenfalls Witz und Tragikomik wahrgenommen. Das Zitat ist aber auch gefinkelt, wenn man es genauer liest. Er sagt ja nur was gute Literatur ausmacht und das die Ingredienzen enthalten sind, aber wie beim Kochen braucht es noch ein gutes Rezept oder Naturtalent, um daraus ein wohlschmeckendes Gericht zu machen.
Und das fehlt hier.
2015 war die Autorin beim Bachmannpreis, und hat zwar nicht den Hauptpreis, aber immerhin einen Nebenpreis gewonnen. Ihr Manuskriptauszug bei der Lesung war interessant genug, dass ich mir das Buch vorgemerkt habe. Immerhin kommt bei der Lesung die originellste Szene vor, in der ein Nachbar bei den anderen Bewohnern beliebt ist, weil er mittels farbiger Klarsichtfolien aus seinem Schwarzweißfernseher einen FarbTV macht.
Sprachlich ist soweit alles ok, Ausdrucksweise simpel, was dem Milieu entspricht, bis etwas gehoben, wenn es um Gedanken und Reflexionen geht; die Erzählweise hat immer viel Tempo in den Gedanken und Aktivitäten, fast etwas zappelig, ständig erzählt irgendjemand eine Anekdote, die ihm selbst oder dem und dem passiert ist.
Und ja, viel Ostalgie, überhaupt nicht kitschig, eher leicht überzogen und zum Teil skurril zugespitzt wird ein Arsenal an Versatzstücken aufgewendet, um die leicht muffige, aber doch irgendwie liebenswerte Atmosphäre zu schaffen, wobei letztere vor allem wegen der Figuren gelingt, die meist viel durchgemacht haben und dennoch unverwüstlich und beharrlich an ihrem kleinen Lebensglück festhalten. Und es ist ein Roman und so werden die Figuren, damit es nicht zu langweilig wird, von der Autorin ein bisschen ausstaffiert mit irgendeinem Markenzeichen charakterlicher oder äußerlicher Natur, oder mit besonderen Geschichten, nicht selten soll damit *zwinker zwinker* wohl auch ein Schmunzeln beim Leser hervorgerufen werden. Aber Hauptsache wohlfühlen, ein Schwuler wird verprügelt von einer moldawischen Schlägerbande, später treffen sich alle wieder unerwartet im Bus und alle kriegen einen Lachkrampf ob des ungeheuerlichen Zufalls. Der Verprügelte hilft ihnen dann den Weg zum Palmenhaus zu finden, denn das wollen sie besichtigen, eigentlich wären sie ja lieber nach Odessa gefahren, aber wer hat heutzutage schon Lust auf die Scheiss-Russen. Selbst der Bankräuber ist bloß ein Rentner, der was gegen seine Altersarmut macht. Und so hat Victoria, die wegen des Überfalls traumatisierte Bankangestellte wenigstens einen langen Sonderurlaub und kann endlich mal wieder ihre alte Heimat besuchen, um sich da von dem Schrecken zu erholen. Und wir dürfen sie auf ihren Wegen begleiten, während sie, im Kopf noch den Zauber der Kindheit, das heutige Bukarest erkundet, alte Plätze aufsucht und bekannte Menschen trifft.
Ok, wer Lust auf so was hat, wird hier reich beglückt. Ich bin da einfach nicht so empfänglich dafür, fürchte ich, bin dann schnell gelangweilt und mein Interesse driftet weg. Plot im engeren Sinne gibt’s eigentlich nicht, was es mir dann nicht leichter macht.
Ein paar Ähnlichkeiten haben mich hin und wieder an Eine Formalie in Kiew von Kapitelman erinnert (da wird allerdings noch mehr gekalauert, was mich eher genervt hat) und an Zukunftsmusik von Poladjan, wobei ich das literarisch höher einordnen würde, weil es auch mehr mit Genre-Grenzen spielt.
Ich vermute es gibt soviel Literatur dieser Art, weil es für Debütanten das einfachste ist, einen ganzen Roman zu befüllen, wenn sie über Dinge schreiben, die sie gut kennen. Und die eigene Kindheit kennt man halt. Gleichzeitig finde ich, ist es eine der schwierigsten literarischen Aufgaben den Zauber der Kindheit so zum Leben zu erwecken, dass er auch für Leser begreifbar wird.
Und das funktioniert hier leider gar nicht.
Am Klappentext wird Roman Bucheli zitiert, was er in der NZZ über diesen Roman schreibt.
„Hier kommt alles zusammen, was gute Literatur ausmacht: Witz, Komik, Tragödie, Poesie, Melancholie, Trauer, Elend, Liebe.“
Wahrscheinlich sollte man lieber gleich die Finger von lassen, wenn sowas schon am Cover steht. Jedenfalls habe ich bestenfalls Witz und Tragikomik wahrgenommen. Das Zitat ist aber auch gefinkelt, wenn man es genauer liest. Er sagt ja nur was gute Literatur ausmacht und das die Ingredienzen enthalten sind, aber wie beim Kochen braucht es noch ein gutes Rezept oder Naturtalent, um daraus ein wohlschmeckendes Gericht zu machen.
Und das fehlt hier.
December 7, 2018
Sentimentul primar al nevinovăției, scris în limba germană de o scriitoare cu nume foarte românesc, Dana Grigorcea, tradus superb de Nora Iuga și de Radu-Mihai Alexe și apărut în 2016 la Humanitas, este un roman care, în ciuda titlului incitant (dar și – să recunoaștem – ușor pretențios), a subiectului mereu atrăgător (evocarea Bucureștiului comunist de ieri și postrevoluționar de azi), cît și a trezirii în sufletul cititorului autohton a vajnicului sentiment de mîndrie națională (a cîștigat, după cum ne informează coperta editurii, Premiul 3sat în cadrul concursului de literatură Ingeborg Bachmann de la Klagenfurt, Austria, și a fost nominalizat pentru premiul elvețian de carte Schweizer Literaturpreis), nu pare să fi lăsat o impresie prea adîncă pe meleagurile mioritice. Cel puțin așa reiese din frunzăririle mele pe internet, internet care abundă de notificări ale librăriilor și anticariatelor on-line, dar unde am găsit doar un articol de presă, în Observatorul cultural (pe care nu l-am putut citi, că nu-s abonată ☹), și cîteva recenzii ale unor bloggeri (foarte, foarte puține).
Nu-i exclus ca fenomenul să fie o ilustrare a zicalei ăleia, că nimeni nu-i profet în țara lui, dar, ca să spun drept, nici pe mine cartea nu m-a convins în totalitate. Nu că Dana Grigorcea n-ar ști să scrie, dimpotrivă, din punct de vedere stilistic romanul este aproape ireproșabil, doar că mi s-a părut că merge pe cărări mult prea bătătorite, iar această lipsă de inedit îl face „forgettable” din chiar momentul în care l-ai încheiat. Și cît de promițător era începutul!
Recunosc că după o asemenea introducere mă așteptam să (re)descopăr acel București glorios, devenit o tradiție în literatura noastră, Bucureștiul acela la limita dintre mit și realitate, bîntuit de zgomote, figuri și parfumuri uitate și, de ce nu, transfigurat de sentimentul, primar sau nu, al nevinovăției amintirilor – pe care uneori l-am și regăsit de altfel, fie într-o descriere de străzi bălțate de neonul reclamelor sau încețoșate misterios de lumina incertă a dimineții care estompează siluetele vecinilor abia recunoscuți de la balcon de o naratoare întoarsă nostalgic acasă și în propriul trecut, fie într-o vizită furișată în case vechi și severe, care interzic arogant privirile scrutătoare:
Prea adesea însă se mizează pe anecdotic, amestecîndu-se bancuri și întîmplări, reale sau inventate, cu personaje politice trecute și prezente, în contextul în care literatura noastră pare deja suprasaturată de aceste evocări, indiferent de registru – ironic, umoristic, dramatic sau chiar tragic. Uneori, comicul de situație este totuși reușit, ca în scena în care micuța Victoria, desemnată să-i ofere flori Elenei Ceaușescu, pe care o admirase adesea în fotografiile (alea retușate, vi le mai amintiți?) din care-i surîdea blînd ca o mamă, se trezește față în față cu o „babă năsoasă” care pretinde că florile sînt pentru ea, deși fetița neagă cu îndîrjire acest lucru:
Alteori însă, ironia are un aer prea facil și prea transparent, ca în scena în care Victoria și Flavian văd la televizor o știre din Titan cu unul urcat pe o macara, care susține că face grevă de șapte zile fără să-l vadă nimeni și care amenință că se aruncă de acolo dacă nu vine la el „Bazavan, patronul clubului de fotbal Steaua, ctitor evlavios de biserici și om cu dare de mână, unde mai pui că e și un reputat om politic în Partidul Noua Generație.” Urmează o descriere a vilei acestui Bazavan, menită, prin detaliul prezenței, la poarta din față, a unei cruci de șapte metri cu un Iisus de aur, să spulbere orice îndoială – dacă mai rămăsese vreuna în mintea cititorului – că este vorba despre Gigi Becali, prezentat mai departe în toată splendoarea lui de salvator național:
Ca și începutul, finalul ambiguu și ușor deconcertant este un argument în favoarea romanului, imaginea lui Dinu, încărcată de specific național 😊, unind ironic trecutul și prezentul nu numai în plan individual (perenizînd, ca să zic așa, trecutele iubiri ale Victoriei) ci și social (portretizînd, care va să zică, acel machism românesc de lungă tradiție).
Tot stau și mă gîndesc: romanul merită ceva mai mult de trei stele, dar în zgîrcenia mea nu i-aș da chiar patru. 3,49 stele e bine?
Nu-i exclus ca fenomenul să fie o ilustrare a zicalei ăleia, că nimeni nu-i profet în țara lui, dar, ca să spun drept, nici pe mine cartea nu m-a convins în totalitate. Nu că Dana Grigorcea n-ar ști să scrie, dimpotrivă, din punct de vedere stilistic romanul este aproape ireproșabil, doar că mi s-a părut că merge pe cărări mult prea bătătorite, iar această lipsă de inedit îl face „forgettable” din chiar momentul în care l-ai încheiat. Și cît de promițător era începutul!
O străfulgerare metalică, anunțând furtuna, șterge relieful orașului si-l transformă într-un decor pictat, asemănător celui din studioul Diamandi, unde mondenei mele bunici, prima bucureșteancă pozată într-o fustă scurtă, i se făcuse la cerere acea fotografie scandaloasă la brațul bunicului care, cu baston și pălărie de gangster, se foiește nerăbdător și apare estompat în partea laterală a imaginii.
Recunosc că după o asemenea introducere mă așteptam să (re)descopăr acel București glorios, devenit o tradiție în literatura noastră, Bucureștiul acela la limita dintre mit și realitate, bîntuit de zgomote, figuri și parfumuri uitate și, de ce nu, transfigurat de sentimentul, primar sau nu, al nevinovăției amintirilor – pe care uneori l-am și regăsit de altfel, fie într-o descriere de străzi bălțate de neonul reclamelor sau încețoșate misterios de lumina incertă a dimineții care estompează siluetele vecinilor abia recunoscuți de la balcon de o naratoare întoarsă nostalgic acasă și în propriul trecut, fie într-o vizită furișată în case vechi și severe, care interzic arogant privirile scrutătoare:
El însă n-ar intra niciodată într-o astfel de casă, oricât de cald ar fi afară. Și asta pentru că din întunericul încăperilor lucește mobila masivă, dulapuri, mese, rafturi prăfuite, vitrine lipicioase, poze înrămate, în care se poate vedea, mai ales în cele aflate chiar la intrare, expresia impasibilă a vreunui sfânt sau a unei rude, totul încremenit în haosul timpurilor trecute, care au fost trăite conștient, cu mintea limpede și sânge rece, și care acuză generațiile viitoare drept ratate și fără istorie.
Prea adesea însă se mizează pe anecdotic, amestecîndu-se bancuri și întîmplări, reale sau inventate, cu personaje politice trecute și prezente, în contextul în care literatura noastră pare deja suprasaturată de aceste evocări, indiferent de registru – ironic, umoristic, dramatic sau chiar tragic. Uneori, comicul de situație este totuși reușit, ca în scena în care micuța Victoria, desemnată să-i ofere flori Elenei Ceaușescu, pe care o admirase adesea în fotografiile (alea retușate, vi le mai amintiți?) din care-i surîdea blînd ca o mamă, se trezește față în față cu o „babă năsoasă” care pretinde că florile sînt pentru ea, deși fetița neagă cu îndîrjire acest lucru:
Dar baba mi-a înșfăcat buchetul de flori și mi l-a smuls din mână. M-am ținut de el cu toată forța. Si-apoi s-a declanșat un ropot asurzitor de aplauze și mii de tovarăși au scandat ceva agitând deasupra capetelor pancarte mari ale mamei celei bune, care m-a mai fixat o clipă cu privirea.
Alteori însă, ironia are un aer prea facil și prea transparent, ca în scena în care Victoria și Flavian văd la televizor o știre din Titan cu unul urcat pe o macara, care susține că face grevă de șapte zile fără să-l vadă nimeni și care amenință că se aruncă de acolo dacă nu vine la el „Bazavan, patronul clubului de fotbal Steaua, ctitor evlavios de biserici și om cu dare de mână, unde mai pui că e și un reputat om politic în Partidul Noua Generație.” Urmează o descriere a vilei acestui Bazavan, menită, prin detaliul prezenței, la poarta din față, a unei cruci de șapte metri cu un Iisus de aur, să spulbere orice îndoială – dacă mai rămăsese vreuna în mintea cititorului – că este vorba despre Gigi Becali, prezentat mai departe în toată splendoarea lui de salvator național:
Când mă întorc, Bazavan stă deja pe tronul lui de aur, dar corespondentul nostru nu ajunge până la el. „Domnule Bazavan,” strigă el peste capetele celorlalți jurnaliști care îl strigă la rândul lor, pe domnul Bazavan și sunt împinși înapoi de oamenii de pază. „Domnule Bazavan!” scena are ceva biblic: curând micul reporter se va cățăra în dud pentru a-l vedea mai bine pe presupusul Fiu al Omului.
Ca și începutul, finalul ambiguu și ușor deconcertant este un argument în favoarea romanului, imaginea lui Dinu, încărcată de specific național 😊, unind ironic trecutul și prezentul nu numai în plan individual (perenizînd, ca să zic așa, trecutele iubiri ale Victoriei) ci și social (portretizînd, care va să zică, acel machism românesc de lungă tradiție).
...Dinu ridică brațele încrucișate, dar fracțiunea de secundă în care-si scoate tricoul e de-ajuns ca să i se vadă subsuoara proaspăt rasă, adică regiunea pubiană a femeii tatuate peste pieptul lui până sus la gât, cu un picior pe brațul său, iar cu celălalt în jos peste coaste. Probabil că Aristița, la fel ca mine, a privit o clipă cât o jumătate de veșnicie la fața femeii tatuate, fiind ferm convinsă că este chipul ei, așa cum și eu sunt în continuare convinsă că este al meu.
Tot stau și mă gîndesc: romanul merită ceva mai mult de trei stele, dar în zgîrcenia mea nu i-aș da chiar patru. 3,49 stele e bine?
December 28, 2025
3.5 – 4 stars (I think)
This is a novel that defies narrative expectations. The narrator, Victoria, has returned to her native Bucharest after a number of years living in Zurich when a robbery at the bank where she works sets her entirely off-kilter. As she makes her way through the city, she encounters friends fro her past, former lovers in particular, recalls her childhood in pre-Revolution Romania, her parents unusual politics and social life, and loses herself in the layers of time reflected in the multiple names the streets have borne over the years. Reality blurs and time fragments without warning. Yet Victoria is a compelling, if scattered, protagonist. Because my reading of this book was interrupted by my own experience of concussion and whiplash following a car accident, it will take me time to get my head around it enough to write a review.
This is a novel that defies narrative expectations. The narrator, Victoria, has returned to her native Bucharest after a number of years living in Zurich when a robbery at the bank where she works sets her entirely off-kilter. As she makes her way through the city, she encounters friends fro her past, former lovers in particular, recalls her childhood in pre-Revolution Romania, her parents unusual politics and social life, and loses herself in the layers of time reflected in the multiple names the streets have borne over the years. Reality blurs and time fragments without warning. Yet Victoria is a compelling, if scattered, protagonist. Because my reading of this book was interrupted by my own experience of concussion and whiplash following a car accident, it will take me time to get my head around it enough to write a review.
August 25, 2022
4.5⭐️
După ultima pagină, prima reacție a fost să râd cu lacrimi. Finalul face toți banii dar nici restul nu-i de lepădat!
Victoria, curând revenită în țară, ajunge printr-o împrejurare nefericită martora unui jaf la banca unde lucrează. Pentru a-și reveni in condiții optime, ținând cont că este o Românie in prag de capitalism și totul este dus la extrem, este trimisă la psiholog și primește concediu de recuperare.
Acțiunea are importanță doar din prisma faptului că-i oferă protagonistei șansa de-a se bucura de oraș și prieteni, ocazia de-a ne oferi nouă un tablou pitoresc al Bucureștilor de ieri și o creionare tragi-comică a celui de azi.
Ce m-a frapat în primul rând este faptul c-am regăsit între pagini ironia revigorantă a domnului Paraschivescu, franchețea și spiritul de observație caracteristice lui Dan Lungu, eleganța doamnei Pârvulescu și umorul și duioșia lui Dănuț Ungureanu, atât de prezente când își conturează personajele.
Volumul este de fapt o colecție de istorioare simpatice care ne plimbă constant între trecut și prezent, personajele care apar de-a lungul lor au o legătură deseori nesemnificativă cu celelalte, constată fiind oscilarea autoarei între ironie, iubire, nostalgie, dezamăgire, sentimente resimțite atât față de oameni cât și față de Bucureștiul care pare a face parte din ea. Descrierile subliniază decadența ori eleganța, optimismul sau disperarea, dar oglindesc tare bine realitatea sfârșitului de comunism și începuturile unei democrații atât de prost înțelese. Autoarea dă dovadă de-un foarte ascuțit spirit de observație și se dovedește un bun cunoscător al firii umane iar astfel avem parte de-un tablou mult prea fidel realității si tare interesant de descoperit.
De asemenea, am fost încântată si de schimbarea ritmului odată cu planurile. Prin trecut trecem în pas ușor de dans, uneori candid alteori lasciv, iar prezentul îl luăm cu asalt în pas alert, subliniind și astfel schimbările drastice și ireversibile. Mi-ar fi plăcut totuși ca pasul să fie puțin temperat, să apuc să mă bucur cu adevărat de detaliile care ni se oferă cu atâta generozitate.
Romanul este o poveste pe-alocuri îndulcită dar pe de-a-ntregul prezentată cu umor, un colaj impresionant al Bucureștilor si oamenilor săi.
Sunt dezamăgită că nu este o carte promovată, eu una am fost cucerită de cele citite si vă recomand să treceți de copertă, vă promit că n-are nici o treabă cu conținutul.
După ultima pagină, prima reacție a fost să râd cu lacrimi. Finalul face toți banii dar nici restul nu-i de lepădat!
Victoria, curând revenită în țară, ajunge printr-o împrejurare nefericită martora unui jaf la banca unde lucrează. Pentru a-și reveni in condiții optime, ținând cont că este o Românie in prag de capitalism și totul este dus la extrem, este trimisă la psiholog și primește concediu de recuperare.
Acțiunea are importanță doar din prisma faptului că-i oferă protagonistei șansa de-a se bucura de oraș și prieteni, ocazia de-a ne oferi nouă un tablou pitoresc al Bucureștilor de ieri și o creionare tragi-comică a celui de azi.
Ce m-a frapat în primul rând este faptul c-am regăsit între pagini ironia revigorantă a domnului Paraschivescu, franchețea și spiritul de observație caracteristice lui Dan Lungu, eleganța doamnei Pârvulescu și umorul și duioșia lui Dănuț Ungureanu, atât de prezente când își conturează personajele.
Volumul este de fapt o colecție de istorioare simpatice care ne plimbă constant între trecut și prezent, personajele care apar de-a lungul lor au o legătură deseori nesemnificativă cu celelalte, constată fiind oscilarea autoarei între ironie, iubire, nostalgie, dezamăgire, sentimente resimțite atât față de oameni cât și față de Bucureștiul care pare a face parte din ea. Descrierile subliniază decadența ori eleganța, optimismul sau disperarea, dar oglindesc tare bine realitatea sfârșitului de comunism și începuturile unei democrații atât de prost înțelese. Autoarea dă dovadă de-un foarte ascuțit spirit de observație și se dovedește un bun cunoscător al firii umane iar astfel avem parte de-un tablou mult prea fidel realității si tare interesant de descoperit.
De asemenea, am fost încântată si de schimbarea ritmului odată cu planurile. Prin trecut trecem în pas ușor de dans, uneori candid alteori lasciv, iar prezentul îl luăm cu asalt în pas alert, subliniind și astfel schimbările drastice și ireversibile. Mi-ar fi plăcut totuși ca pasul să fie puțin temperat, să apuc să mă bucur cu adevărat de detaliile care ni se oferă cu atâta generozitate.
Romanul este o poveste pe-alocuri îndulcită dar pe de-a-ntregul prezentată cu umor, un colaj impresionant al Bucureștilor si oamenilor săi.
Sunt dezamăgită că nu este o carte promovată, eu una am fost cucerită de cele citite si vă recomand să treceți de copertă, vă promit că n-are nici o treabă cu conținutul.
September 22, 2015
Das Problem an genauen Vorstellungen und Erwartungen ist, diese auch zu erfüllen bzw. erfüllt zu bekommen. Ein Problem, dem Dana Grigorcea und ich gemeinsam ausgesetzt waren und das uns eher auseinander, anstatt zusammen getrieben hat.
Dana Grigorcea hat viel zu bieten. Eine Schreibe, die mitzieht, die leicht daher fliest. Mit der sie in meisterlicher Art Äußerlichkeiten beschreibt. Die Optik einer Stadt, eines Landes, in dem sie aufgewachsen ist und mit dem sie sicherlich viele Gefühle verbindet. Unter anderem Zuneigung und Bewunderung, so fühlt es sich für mich als Leserin ihres Romans „Das primäre Gefühl der Schuldlosigkeit“, der in ihrer Heimat Bukarest spielt und leichte biografische Züge aufweist, zumindest an. Ja ihre Heimat beschreiben, das kann sie. Meine Neugier für ein mir bis dato unbekanntes Land ist geweckt.
Und da tritt das erste Problem auf. Ich weiß nichts über dieses Land, hoffe aber im Roman etwas darüber zu erfahren. Wie leben die Leute dort? Jetzt. Heute. Darüber erfahre ich leider auf den ersten hundert Seiten so wenig, dass ich mich in Wikipedia einklinke und mich in Geschichte und aktuelle Situation des Landes einlese. Harter Tobak, den die Bukarester erleben mussten. Erlebnisse, die in den älteren Generationen sicher noch fest sitzen.
Menschen, die schon aufgrund der Historie ihres Landes interessant sind. Ich lerne einige von ihnen kennen. Leider nur sehr oberflächlich. Es ist, als würde ich mit Dana Grigorcea in ein Land reisen, in dem sie alle Bewohner kennt, ich aber nun mal bis dahin niemanden. Nachbarn, Freunde, Bekannte, mit denen sie sich auf ihrer Reise trifft. Bei Gesprächen stehe ich daneben. Man unterhält sich über Dinge von denen ich nichts weiß und von denen ich nichts verstehe. Ich fühle mich wie das fünfte Rad am Wagen. So dumpf wie Protagonistin Victoria.
Meine Erwartungen an unsere gemeinsame Reise werden nicht erfüllt. Das Land hat mir gefallen, meine Reisebegleitung prinzipiell auch. Auch, wenn ich nicht verstehe, warum sie so tiefgründig über das Land schreiben kann, bei den Menschen aber nur an der Oberfläche kratzt. Egal, aus jeder Erfahrung kann man etwas mitnehmen. Ich würde Dana Grigorcea wieder als Reisebegleiterin wählen. Vielleicht unter anderen Bedingungen. Vielleicht zu einem anderen Ziel. Wer weiß.
Dana Grigorcea hat viel zu bieten. Eine Schreibe, die mitzieht, die leicht daher fliest. Mit der sie in meisterlicher Art Äußerlichkeiten beschreibt. Die Optik einer Stadt, eines Landes, in dem sie aufgewachsen ist und mit dem sie sicherlich viele Gefühle verbindet. Unter anderem Zuneigung und Bewunderung, so fühlt es sich für mich als Leserin ihres Romans „Das primäre Gefühl der Schuldlosigkeit“, der in ihrer Heimat Bukarest spielt und leichte biografische Züge aufweist, zumindest an. Ja ihre Heimat beschreiben, das kann sie. Meine Neugier für ein mir bis dato unbekanntes Land ist geweckt.
Und da tritt das erste Problem auf. Ich weiß nichts über dieses Land, hoffe aber im Roman etwas darüber zu erfahren. Wie leben die Leute dort? Jetzt. Heute. Darüber erfahre ich leider auf den ersten hundert Seiten so wenig, dass ich mich in Wikipedia einklinke und mich in Geschichte und aktuelle Situation des Landes einlese. Harter Tobak, den die Bukarester erleben mussten. Erlebnisse, die in den älteren Generationen sicher noch fest sitzen.
Menschen, die schon aufgrund der Historie ihres Landes interessant sind. Ich lerne einige von ihnen kennen. Leider nur sehr oberflächlich. Es ist, als würde ich mit Dana Grigorcea in ein Land reisen, in dem sie alle Bewohner kennt, ich aber nun mal bis dahin niemanden. Nachbarn, Freunde, Bekannte, mit denen sie sich auf ihrer Reise trifft. Bei Gesprächen stehe ich daneben. Man unterhält sich über Dinge von denen ich nichts weiß und von denen ich nichts verstehe. Ich fühle mich wie das fünfte Rad am Wagen. So dumpf wie Protagonistin Victoria.
Meine Erwartungen an unsere gemeinsame Reise werden nicht erfüllt. Das Land hat mir gefallen, meine Reisebegleitung prinzipiell auch. Auch, wenn ich nicht verstehe, warum sie so tiefgründig über das Land schreiben kann, bei den Menschen aber nur an der Oberfläche kratzt. Egal, aus jeder Erfahrung kann man etwas mitnehmen. Ich würde Dana Grigorcea wieder als Reisebegleiterin wählen. Vielleicht unter anderen Bedingungen. Vielleicht zu einem anderen Ziel. Wer weiß.
February 25, 2021
A book I never would have picked up if I didn't have to read it for school but I was willingly to give it a fair chance. I was suprised to find the writing style quite pleasant and easy to read (for a book chosen for school). Especially in the begining I quite enjoyed the scenery and the interesting part about the bank robbery. I really thought it would give the book some spice! Turns out I was rather wrong about that part. The robbery part does not play such an important role as anticipated.
The demanding part about the book is the constant change between the past and the present. It randombly change during the pages what requires a great deal of consentration what can be very exhausting. The main problem though while reading was the OVERFLOW of characters. It felt as if ever chapter a new person was introduced and it felt impossible to keep track of everyone with their neames and their actions. Also the characters didn't have much depth.
All in all it turned out to be highly confusing as in the plot which didn't have a linear plot. Furthermore there it was hard to find the climax and the blurb hardly gave insight into the book.
Without researching or having a common knowledge of Romania and it's history it was at sometimes hard to understand certain aspects.
It does have some interesting aspects such as the crisis which Victoria finds herself in about living in two worlds, not really belonging in either countries. What I also like is that there autobiographic aspects of the author in it which makes the story more convining. The title is very fitting and I like the meaning behind it.
Overall it's a really interesting topic to discuss about it and the certain aspects of the book and the deeper meaning behind it is quite enjoyable but I did have to force myself to read it, especially duo the confusion.
The demanding part about the book is the constant change between the past and the present. It randombly change during the pages what requires a great deal of consentration what can be very exhausting. The main problem though while reading was the OVERFLOW of characters. It felt as if ever chapter a new person was introduced and it felt impossible to keep track of everyone with their neames and their actions. Also the characters didn't have much depth.
All in all it turned out to be highly confusing as in the plot which didn't have a linear plot. Furthermore there it was hard to find the climax and the blurb hardly gave insight into the book.
Without researching or having a common knowledge of Romania and it's history it was at sometimes hard to understand certain aspects.
It does have some interesting aspects such as the crisis which Victoria finds herself in about living in two worlds, not really belonging in either countries. What I also like is that there autobiographic aspects of the author in it which makes the story more convining. The title is very fitting and I like the meaning behind it.
Overall it's a really interesting topic to discuss about it and the certain aspects of the book and the deeper meaning behind it is quite enjoyable but I did have to force myself to read it, especially duo the confusion.
March 17, 2017
was f ür ein Durcheinander und was für ein Chaos von Vergangenen und Jetzigen . lohnt nicht zu lesen!
July 16, 2018
Printr-o fericita intamplare am primit aceasta carte.Spun asta pentru ca nu as fi ales-o de pe niciun raft uitandu-ma doar dupa coperta (e editura Humanitas totusi, dar cu toate astea coperta e .... de 2 bani ) nici macar sa o deschid. Cartea incepe cu promisiunea unui fir narativ care putea fi urmarit printre amintirile din trecutul comunist sau postcomunist al autoarei dar undeva pe parcurs prezentul se topeste...Cred ca as spune ca aceasta e o carte a Bucurestiului. Cel de odinioara dar si cel recent, al anilor 2000. Impreuna cu autoarea te plimbi intr-un Bucuresti canicular si daca esti locuitor al capitalei aproape te vezi mergand pe trotuare sau in tramvaiele zgomotoase. As recomanda cartea aceasta pentru acele zile caniculare in care miroase a tei,in care stai sub vita de vie si mananci pepene balanganindu-ti picioarele admirandu-ti pedichiura.
Did Not Finish
February 20, 2022Abgesehen von ein, zwei philosophisch starken Sätzen ziemlich orientierungslos und für mich unergründlich, worauf sie hinaus will.
July 30, 2020
A fost o lectură interesanta despre un București vechi și nou, despre idei, oameni și sentimente ascunse in cuvinte. Trebuie sa recunosc că nota mica pe care am observat-o pe Goodreads la debutul cărții m-a descurajat oarecum. Sunt mandra însă că nu am renunțat la carte. Un stil aparte, care m-a captivat, este o carte care nu place oricui. Dacă aș fi cunoscut Bucureștiul mai in detaliu probabil ar fi primit chiar mai multe stele!
July 29, 2025
Leider geht es mir wie anderen Rezensentinnen vor mir: ich stehe als Leserin immer daneben, ohne wirklich dazuzugehören, verstehe immer nur halb. Ich streife mit der Erzählerin durch das Bukarest ihrer Kindheit, lerne viele Figuren und Geschichten kennen, aber immer wenn es spannend würde, gehen wir weiter, ohne Erklärung. Das funktioniert für mich nicht, alles bleibt nur angetippt... Mir fehlt der Hintergrund für dieses Buch.
April 24, 2018
Het boek is een beetje flodderig. Heden en verleden lopen door elkaar. Het wemelt van de namen en anekdotes. Als ervaren lezer heb ik daar geen moeite mee, maar wel bij dit boek. Ik kreeg wel enorme zin om naar Boekarest te gaan op vakantie, dat dan weer wel.
August 4, 2020
O carte sucita, cum n-am mai citit demult. Prezentul amestecat cu trecutul, realul cu imaginarul.
June 21, 2019
A bank employee come to terms with a violent bank robbery, while on special leave from her job, by revisiting her past. There's some engaging chapters, but overall the book was a little too meandering.
Displaying 1 - 14 of 14 reviews