What do you think?
Rate this book
Mourir de dire: La honte
?Si vous voulez comprendre pourquoi je n'ai rien dit, il vous suffit de chercher ce qui m'a force a me taire. Je vais donc me taire pour me proteger. Le honteux aspire a parler, mais ne peut rien vous dire tant il craint votre regard. Alors il raconte l'histoire d'un autre qui, comme lui, a connu un fracas incroyable. A la honte qui me fait me taire s'ajoute, si je parle, la culpabilite de vous entrainer dans mon malheur. Chacun de nous a connu la honte, que ce soit deux heures ou vingt ans.?Mais ce poison de l'existence ne cree pas un destin inexorable, B. C. Un nouveau visage de la honte, inedit, emouvant et profond, nourri par les acquis les plus recents des neurosciences et de la psychologie. Un livre qui aide a depasser la culpabilite et a retrouver force, fierte et liberte.
- GenresPsychologyNonfiction
288 pages, Paperback
First published January 1, 2011
63 people are currently reading
351 people want to read
About the author
Boris Cyrulnik
216 books228 followersBoris Cyrulnik est neuropsychiatre et directeur d'enseignement à l'université de Toulon. Il est l'auteur d'immenses succès, notamment Un Merveilleux malheur, Les Vilains Petits Canards, Parler d'amour au bord du gouffre et De chair et d'âme.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 12 of 12 reviews
January 27, 2016
Là où Brené Brown explore le thème de la honte du point de vue de l'individu, Boris Cyrulnik s'attarde à la composante collective et historique du sujet. Un bon complément, bien que je suggère de débuter avec Brené.
February 17, 2016
no es del género que usualmente leo pero es un tema que me interesa seguir profundizando, el autor me fue ampliamente recomendado y creo que cumplió las expectativas.
December 21, 2019
Tout le livre, qui bouleverse pourtant pas mal d'idees recues, est lucide, scientifique et convainquant
October 6, 2024
Il faut donc retenir qu’il n’y a la de honte quand il n’y a pas de regard de l’autre. Ne nous infligeons pas ce poison ou cette amertume. De toute façon de la honte à la fierté il n y a qu’un pas
November 4, 2023
Excepcional libro, demasiado humano diría Nietzsche 💞
May 3, 2020
Tres bon livre.
May 8, 2016
Shame from a historical and sociological point of view (especially in the latter part), rather than from an individual, psychotherapeutic angle.
February 26, 2023
Tellement brillant, plein d'exemples judicieux et élégamment écrit !
July 8, 2024
O carte interesantă, care abordează subiectul rușinii din mai multe puncte de vedere.
Am ales câteva citate la care îmi doresc să revin mai târziu și pe care le împărtășesc și cu voi:
"...făptură omenescă are în sine ceva moral, de aceea ruşinea este o reacţie naturală. Totuşi, lipsa pudorii infantile din primii ani de viaţă ne permite să observăm că, atâta vreme cât micuţul nu-şi face griji cu privire la felul în care există în mintea celuilalt, el nu are niciun motiv să experimenteze ruşinea. Din momentul în care devine capabil
să-şi reprezinte faptul că exprimarea pulsiunilor sale îl poate incomoda pe celălalt, copilul este pregătit să ex-
perimenteze ruşinea, atunci poate fi localizat începutul moralei!"
"Un uşor sentiment de ruşine este dovada unei corecte maturizări biologice şi a unei bune dezvoltări a aptitudinilor relaţionale. O ruşine amplificată dezvăluie o sensibilitate exagerată apropiată de teamă, o tendinţă spre depersonalizare, pentru a ceda locul celuilalt. Cât priveşte absenţa ruşinii, ea demonstrează o stagnare a dezvoltării şi o incapacitate de a-şi reprezenta alte lumi decât cea proprie."
"Ordinea socială a fost construită vreme îndelungată în jurul suferinţei şi ruşinii, într-atât de eficient este efectul acestor arme.
Gândirea automată constă în a spune că, deoarece băieţii bătuţi şi fetele făcute de râs sfârşesc prin a ocupa locul subaltern care li se atribuie, ar fi suficient să suprimăm orice durere şi ruşine pentru ca ei să înflorească şi să devină fericiţi."
"Ideea pe care ne-am făcut-o despre judecata altuia cu privire la noi este cea care declanşează acest sentiment penibil pe care-l numim „ruşine“.
"Dacă mă incomodează faptul că am denunţat un vecin evreu ca să pun mâna pe o minusculă recompensă promisă de poliţie, atunci e în interesul meu să recit teoria complotului iudeo-masonic pentru a mă simţi exonerat de orice vinovăţie, cu argumentul că m-am aflat în legitimă apărare. Dacă nu mă simt confortabil cu
propria mea sexualitate, simplul fapt că-i dispreţuiesc pe homosexuali mă va determina să cred că nu sunt la fel de nenorocit ca ei. Şi dacă nu am făcut nimic în viaţă, e destul să îmi bat joc de un negru-cimpanzeu ca să mă plasez mai sus decât el în ierarhia umană. Mă apăr datorită acestui camuflaj de ordin lingvistic, prin urmare pot să-mi maschez trista realitate fără să mă simt distrus."
"Când un bărbat retează gâtul mai multor persoane, îl considerăm un nebun periculos, deoarece cu de la sine putere îşi permite să ia viaţa cuiva în numele ideii pe care şi-o face despre victimele sale. Dar când un om asemănător se supune deciziei unui aparat social care pretinde că apără ordinea societăţii, nu afirmăm despre el că este asasin, ci doar că este un funcţionar. „El este cel vinovat“, spune călăul, „el a tăiat gâtul mai multor nevinovaţi. Eu nu sunt vinovat, eu tai gâtul oamenilor la cererea societăţii. Îmi fac treaba, nimic mai mult“. Afilierea la o lume deosebită, la o sectă sau la un partid politic extremist ajunge să provoace dezafilierea de la lumea obişnuită."
"Suntem marionetele propriilor noastre povestiri."
"Sentimentul ruşinii sau al mândriei care ne copleşeşte trupul sau ne uşurează sufletul provine din reprezentarea pe care ne-o facem despre noi înşine. Când folosesc cuvântul „reprezentare“, mă gândesc de fapt la înţelesul său teatral. Noi suntem actorii unor puneri în scenă pe care le realizăm pe baza a ceea ce ni se întâmplă, într-o oarecare măsură suntem nişte autori-actori. Emoţia provocata de reprezentaţia pe care o dăm în teatrul nostru intim depinde de importanţa pe care le-o acordăm spectatorilor. Când sala este goală, nu ne încearcă nici ruşine, nici mândrie, ci doar puţin plictis, asta e tot. La ce bun să vorbim, dacă nu avem cui? Individul mut nu riscă nimic, omul invizibil nu suferă din pricina privirilor celorlalţi, doar că oamenii nu trăiesc aşa de obicei.
Sentimentul care mă otrăveşte depinde de felul în care voi reacţionaţi. Să-mi joc drama existenţei în faţa unei săli goale e lipsit de sens, dar voi trăi o emoţie a bucuriei sau a tristeţii când mă veţi aplauda sau huidui."
Am ales câteva citate la care îmi doresc să revin mai târziu și pe care le împărtășesc și cu voi:
"...făptură omenescă are în sine ceva moral, de aceea ruşinea este o reacţie naturală. Totuşi, lipsa pudorii infantile din primii ani de viaţă ne permite să observăm că, atâta vreme cât micuţul nu-şi face griji cu privire la felul în care există în mintea celuilalt, el nu are niciun motiv să experimenteze ruşinea. Din momentul în care devine capabil
să-şi reprezinte faptul că exprimarea pulsiunilor sale îl poate incomoda pe celălalt, copilul este pregătit să ex-
perimenteze ruşinea, atunci poate fi localizat începutul moralei!"
"Un uşor sentiment de ruşine este dovada unei corecte maturizări biologice şi a unei bune dezvoltări a aptitudinilor relaţionale. O ruşine amplificată dezvăluie o sensibilitate exagerată apropiată de teamă, o tendinţă spre depersonalizare, pentru a ceda locul celuilalt. Cât priveşte absenţa ruşinii, ea demonstrează o stagnare a dezvoltării şi o incapacitate de a-şi reprezenta alte lumi decât cea proprie."
"Ordinea socială a fost construită vreme îndelungată în jurul suferinţei şi ruşinii, într-atât de eficient este efectul acestor arme.
Gândirea automată constă în a spune că, deoarece băieţii bătuţi şi fetele făcute de râs sfârşesc prin a ocupa locul subaltern care li se atribuie, ar fi suficient să suprimăm orice durere şi ruşine pentru ca ei să înflorească şi să devină fericiţi."
"Ideea pe care ne-am făcut-o despre judecata altuia cu privire la noi este cea care declanşează acest sentiment penibil pe care-l numim „ruşine“.
"Dacă mă incomodează faptul că am denunţat un vecin evreu ca să pun mâna pe o minusculă recompensă promisă de poliţie, atunci e în interesul meu să recit teoria complotului iudeo-masonic pentru a mă simţi exonerat de orice vinovăţie, cu argumentul că m-am aflat în legitimă apărare. Dacă nu mă simt confortabil cu
propria mea sexualitate, simplul fapt că-i dispreţuiesc pe homosexuali mă va determina să cred că nu sunt la fel de nenorocit ca ei. Şi dacă nu am făcut nimic în viaţă, e destul să îmi bat joc de un negru-cimpanzeu ca să mă plasez mai sus decât el în ierarhia umană. Mă apăr datorită acestui camuflaj de ordin lingvistic, prin urmare pot să-mi maschez trista realitate fără să mă simt distrus."
"Când un bărbat retează gâtul mai multor persoane, îl considerăm un nebun periculos, deoarece cu de la sine putere îşi permite să ia viaţa cuiva în numele ideii pe care şi-o face despre victimele sale. Dar când un om asemănător se supune deciziei unui aparat social care pretinde că apără ordinea societăţii, nu afirmăm despre el că este asasin, ci doar că este un funcţionar. „El este cel vinovat“, spune călăul, „el a tăiat gâtul mai multor nevinovaţi. Eu nu sunt vinovat, eu tai gâtul oamenilor la cererea societăţii. Îmi fac treaba, nimic mai mult“. Afilierea la o lume deosebită, la o sectă sau la un partid politic extremist ajunge să provoace dezafilierea de la lumea obişnuită."
"Suntem marionetele propriilor noastre povestiri."
"Sentimentul ruşinii sau al mândriei care ne copleşeşte trupul sau ne uşurează sufletul provine din reprezentarea pe care ne-o facem despre noi înşine. Când folosesc cuvântul „reprezentare“, mă gândesc de fapt la înţelesul său teatral. Noi suntem actorii unor puneri în scenă pe care le realizăm pe baza a ceea ce ni se întâmplă, într-o oarecare măsură suntem nişte autori-actori. Emoţia provocata de reprezentaţia pe care o dăm în teatrul nostru intim depinde de importanţa pe care le-o acordăm spectatorilor. Când sala este goală, nu ne încearcă nici ruşine, nici mândrie, ci doar puţin plictis, asta e tot. La ce bun să vorbim, dacă nu avem cui? Individul mut nu riscă nimic, omul invizibil nu suferă din pricina privirilor celorlalţi, doar că oamenii nu trăiesc aşa de obicei.
Sentimentul care mă otrăveşte depinde de felul în care voi reacţionaţi. Să-mi joc drama existenţei în faţa unei săli goale e lipsit de sens, dar voi trăi o emoţie a bucuriei sau a tristeţii când mă veţi aplauda sau huidui."
November 10, 2025
In „Mourir de dire. La honte“ (Sterben, um zu sagen. Die Scham) erforscht Boris Cyrulnik das Schweigen der Verletzten – jene „zone silencieuse“ der Seele, in der das Unsagbare weiterflüstert. Scham, so zeigt er, besitzt eine paradoxe Schutzfunktion: Sie bewahrt das Opfer vor dem Blick der anderen, während sie es zugleich in ein inneres Gefängnis sperrt. Zwischen Schweigen und Sprache entsteht eine fragile „passerelle affective“ – eine emotionale Brücke aus Worten, die weniger informieren als berühren. Cyrulnik beschreibt, wie das Schreiben, selbst in der dritten Person, den Bann der Scham bricht und dem Verstummten erlaubt, sich selbst zurückzuerzählen. Ein stilles, erschütterndes Buch über die Macht des Nichtgesagten und die heilende Kraft des Erzählens.
Während Cyrulnik das Schweigen als schützende Mauer begreift, die behutsam in Sprache überführt werden muss, ruft Brené Brown in „Dépasser la honte“ (Daring Greatly) dazu auf, diese Mauer aktiv zu durchbrechen. Wo Cyrulnik das Verstummen als Überlebensstrategie versteht, sieht Brown in der bewussten Verletzlichkeit den Schlüssel zur Befreiung. Beide eint jedoch eine tiefe Einsicht: Scham wird erst dann überwindbar, wenn sie geteilt werden darf – im Vertrauen darauf, dass das Mitgefühl der anderen den Schmerz nicht vergrößert, sondern verwandelt.
Während Cyrulnik das Schweigen als schützende Mauer begreift, die behutsam in Sprache überführt werden muss, ruft Brené Brown in „Dépasser la honte“ (Daring Greatly) dazu auf, diese Mauer aktiv zu durchbrechen. Wo Cyrulnik das Verstummen als Überlebensstrategie versteht, sieht Brown in der bewussten Verletzlichkeit den Schlüssel zur Befreiung. Beide eint jedoch eine tiefe Einsicht: Scham wird erst dann überwindbar, wenn sie geteilt werden darf – im Vertrauen darauf, dass das Mitgefühl der anderen den Schmerz nicht vergrößert, sondern verwandelt.
October 18, 2023
Me hicieron leerlo para la escuela y obviamente lo voy a poner en mis leídos. Y sorprendentemente, no lo odié
August 30, 2023
Trata no solo de la psicología de la vergüenza, trata con pequeñas historias conceptos complejos e interesantes del desarrollo del individuo, creo que lo terminaré.
Displaying 1 - 12 of 12 reviews