O limbă comună

by Sorin Stoica

"Sorin Stoica are, ca prozator, un simt auditiv exceptional. Fara sa ma joc cu vorbele, rareori se intalneste un scriitor care sa stapaneasca atat de bine, si cu atata siguranta, arta de a-si defini si a-si nuanta personajele verbal: prin ceea ce spun ele, prin ticurile si digresiunile lor, prin felul cum rotunjesc, stalcesc ori subliniaza cuvintele."

Daniel Cristea - Enache

Genres: Short Stories, Romanian Literature

252 pages, Paperback

First published January 1, 2005

Reviews

[Lavinia · Rating 4 out of 5]

Povestitul ca profesie. Scrisul ca necesitate.

(Baiatul asta ar fi avut aproape virsta mea. Ca si prefatatorul lui - Marius Chivu, de altfel. Am cautat si altii pe wikipedia, dar am dat numai de actori si politicieni. Cam asta e ceea ce conteaza. Circul. Ma duc sa ma-ntilnesc cu Adela. Aceeasi generatie.)

[Anca]

Altfel e Sorin Stoica dupa cartea asta. Eu acuma-l vad ca pe Creanga modern, sau, mai bine, cum ii vazut Creanga in literatura romana, numai ca de 10 ori mai interesant.
In fine, trecand de chestiile "vulgarute" (termenul lui), chiar vede in el si in jurul lui clar. si brutalitatea cu care critica societatea asta-n care esti norocos sa stii pe cineva care dac-ar avea destui bani, nu si-ar lua o masina (interesant criteriu, haha) pare ca-i felul lui de-a privi lumea, brutally honest, pentru ca o intoarce si spre el cateodata.
Iar generozitatea pe care trebuie sa o aiba scriitorul, o are cand imparte povesti desi la un moment dat ma enervasem pe ce imparte. Am impresia ca ar fi trebuit ori sa cunoasca mai multi oameni ca R.T., ori sa scrie mai mult despre ei.


-Despre Gheorghe Tatomir, langa Puiu Codreanu. Ce simt al umorului! Cu atat mai mult, e partea cea mai frumoasa din carte.
-"Incerc sa scriu cit mai realist, scriu intr-o stare aproximativ febrila, vecina cu o criza de nervi, si de aici tonul artagos, vindicativ din unele texte. Pe masura ce scriu, ma enervez. Ma implic, imi iubesc sau detest personajele, de aici si derapajele, faptul ca abuzez de ele, imi permit sa le iau la misto. Si in afara de asta, dau randament mai mult atunci cind sint nervos."
"Transcriind istorii orale, mi s-a parut ca "io" era ceva mai expresiv. De fapt, chiar asa vorbesc oamenii. "Eu" pronunta doar indivizii bolnavi de importanta. Intr-o istorie orala dadea fals sa-l folosesti printre, vorba aia, "agramaticalitati" inerente discursului oral. In plus, prin "io" se subintelege ca un pic de umilinta nu strica. Important e insa ca "io" nu se refera doar la persoana mea, nu am monopolul folosirii lui.", de aici - desi cred ca am mai pus link.

[Andrei Mocuţa · Rating 4 out of 5]

Pentru o carte a cărei acțiune începe într-un spital și e parțial scrisă tot în spital, aș spune că e destul de veselă și solară. Nu e deloc blecheriană, cum s-au grăbit unii s-o eticheteze. Umor, satiră, observație fină și percutantă, asocieri originale și insolite. Dar tot nu mă pot abține să îmi exprim frustrarea că e a nu știu câta carte de proză română contemporană care „suferă” de neobositele trimiteri la copilărie și idilicul mioritic pornind de la vreo „madlenă” intertextuală, ori fluxurile de conștiință care te abat de la firul principal când îți era lectura mai dragă. E doar o chestiune de gust/ preferință, nu un reproș, dar ne învârtim cu grație în jurul unei proze românești a abaterii de la subiect.

[anca dc · Rating 3 out of 5]

"uite un om trist!"