Scriere de tinerețe, în care autorul a aglomerat febril și neselectiv tot ce acumulase pînă la acea vîrstă ca experiență și informație, masivul roman Blocada reușește să surprindă pitorescul și atmosfera portului Constanța, mai întîi în forfota multicoloră a prosperității comerciale asigurate de pacea interbelică, apoi în lîncezeala și asfixia blocadei instituite prin închiderea strîmtorilor către Turcia o dată cu declanșarea războiului. (Cornel ROBU)
https://ch3815h.wordpress.com/2013/07... Romanul Blocada este cartea debutului artistic al lui Pavel Chihaia si a avut o istorie mai vitrega decat cea a autorului sau. Aparuta in 1947, cartea nu a vazut lumina tiparului decat pret de un singur an, caci a fost vazuta cu ochi rai de comunisti si interzisa. Asta pana in 1991. Asadar 44 de ani de obscuritate pentru o carte numita, fatidic parca, Blocada.
Fresca a unei lumi apuse (Gelu Ionescu), Blocada se poate citi si intr-o cheie politica, astfel fiind considerata o cvasi-profetica parabola despre dezolarea produsa de comunism, despre impaienjenirea realului in cei 45 de ani de domnie a nimicului agresiv si a minciunii organizate. Obiectia ar fi in atare conjuncturi ca autorul, la momentul scrierii operei, un tanar adolescent pe atunci nu intentiona intocmai asta. Roman cu trasaturi pitoresti, arhaizante intr-un stil apropiat celui al lui Balzac, are si aspectele sale ce apropie continutul de politic si religios deopotriva. Astfel ca imposibilitatea la care se refera titlul nu vizeaza doar sfarsitul organic al unei etape temporale in dezvoltarea sau viata unei comunitati pitoresti, sau aerisirea politica prin iesirea de pe firmament a gruparii politice in care ti-ai asezat atent si asumat crezul.
E mai mult decat atat, caci scrisul lui Chihaia atinge si latura mistica, in care caracterele sale sunt intr-adevar blocate incercand totusi cu o disperare ce transpare din probarea fiecaror incercari sortite rand pe rand unor destine implacabile. Scheletul pe care se bazeaza intriga romanului e incapacitatea ancorarii vietii portuare din Constanta interbelica in realitatea acelor vremuri. Nu in sensul de neputinta de a-si folosi portul prin el insusi calitatea de punte intre lumi, intre evadare, distanta, viitor, uitare, ci de a fi prea static, consumator pe dinauntru al unor resurse vitale interne ce animau alta data viata sociala. In acum-ul romanului lui Pavel Chihaia, orasul se mananca pe sine din interior in lipsa gasirii unui principiu de care sa se mentina atarnat la suprafata.
Exponenti diferiti ai felului in care toata aceasta situatie bine tesuta de scriitor se vede prin ochii caracterelor pe care le infatiseaza, carciumarul Marcu are mereu nevoie de bani si este macinat de acest gand, zarafului Hwaja al Wasiti convingeri religioase de un cu totul alt tipic decat acela al locurilor uscate de vant si de soare-i preocupa viata anostei sale batraneti. Lui Hemcea ce-i da batai de cap si-l blocheaza intr-un trecut permanent imposibil parca de trait vreodata e inchipuirea falsului sau rol de capitan de vas, plina de exotism cat cuprinde, lui Sandru visul de a fi asemenea gangsterilor americani din filmele anilor interbelici acelasi lucru i-l ofera. Pentru ca opera in sine e construita pe o tesere de irealitati, cata vreme fuga de realitate sfarseste tragic.
Cristina e singura care anticipeaza realitatea, o presimte ca apropiata de fiinta ei si desfatandu-si pasiunea pentru mare, calatorie si orizont al verticalitatii, evita cu incapatanare destinul predictibil al unei curtezane ce se prefigura sa fie. Toate pentru irealitatea unei posibilitati de iubire ca-n romanele de gen, pentru care se dedica neconditionat. Intre lumea Braiei, matroana casei de toleranta si lumea neoprotestanta a celor care-si spun intre ei frate si sora si ajung sa nu si respecte felul in care se cheama unul pe altul, apare deziluzia, cu care se obisnuise de mica, atunci cand bunica-i spune ca ne rugam numai pentru cei care merita.
Aceasta conceptie, o bulverseaza, in fond crezul religios nemaifiind unul al iubirii pentru oameni, pe care Braia l-ar intelege pacatuind, dar ca stil de viata si obisnuinta, pentru toti cu tot ce au ei bun si rau intr-ansii, ci pentru sfinti. Or om care sa traiasca printre muritori si sa fie sfant nu a existat si nu va exista vreodata. E povestea povestilor unor caractere de oameni ce isi traiesc vietile in deplina visare ca si cand, ori ca si cum ar fi, sau s-ar comporta precum cine nu-s de fapt. A nu te intelege cu sinele este in fond cheia de baza a intelegerii operei care etaleaza tipologii ale dezradacinarii, ale inadaptarii. Nu intamplator acest lucru, intrucat autorul exploreaza tema dezradacinarii prezenta in literatura timpului cand a fost scrisa, ce a avut adepti printre scriitorii curentului semanatorist de la noi.