Scrisorile «divinei marchize»

by Madame de Sévigné, Irina Mavrodin (traducătoare, prefață, note)

„Scrisorile «divinei marchize» ocupă un loc cu totul particular printre capodoperele clasicismului francez. Autoarea lor nu e scriitoare şi nu are conştiinţă scriitoricească. Scrisorile ei au utilitatea lor proprie şi imediată: Doamna de Sévigné comunică fiicei sale, fiului său, câtorva rude şi prieteni foarte apropiaţi gânduri şi sentimente intime, impresii dintre cele mai variate, amănunte banale sau curioase cu privire la cele mai importante evenimente ale zilei, dar şi la mărunte întâmplări domestice, noutăţi despre cunoştinţe comune (adică despre toată aristocraţia regatului), judecăţi pe marginea unei cărţi sau a unei piese de teatru etc.” (Irina Mavrodin)

„Am început azi să fac duşuri: cam aşa trebuie să fie în purgatoriu. Stai goală-goluţă într-un fel de groapă sub pământ, unde se află o ţeavă cu apă caldă, pe care o femeie o îndreaptă către locul pe care i-l spui. E destul de umilitor să stai astfel, având drept veșmânt doar o frunză de smochin.”

„Nu-ţi voi vorbi decât de doamna Voisin: a fost arsă pe rug nu miercuri, cum ţi-am scris, ci abia ieri. […] Au vrut s-o spovedească, dar ea n-a vrut. La ora cinci au legat-o; şi, în mână cu o făclie, a apărut în cotigă, îmbrăcată în alb: e un fel de îmbrăcăminte pentru cei ce urmează a fi arşi pe rug; era foarte roşie la faţă şi se vedea că respinge cu furie şi pe duhovnic, şi crucea. […] La Notre-Dame n-a vrut în ruptul capului să-și ceară în fața tuturor iertare, și în Piața Grève s-a împotrivit, pe cât a putut, să iasă din cotigă: au smuls-o cu de-a sila, au pus-o pe rug, în șezut și legată cu lanțuri; au acoperit-o cu paie; ea înjura din răsputeri; a dat la o parte paiele de mai multe ori; dar în cele din urmă focul s-a întețit și n-am mai văzut-o, și cenușa ei e acum în văzduh.”

„Vatel, marele Vatel, bucătarul domnului Foucquet, și acum al domnului prinț, bărbat de o neîntrecută destoinicie, a cărui minte ar fi putut face față tuturor treburilor unui stat; bărbatul acesta, așadar, pe care-l cunoșteam, văzând la ora opt, azi-dimineață, că peștele nu venise încă, n-a putut îndura rușinea care-l aștepta și s-a înjunghiat.”

328 pages, Paperback

Published November 1, 2007

About the author

Marie de Rabutin-Chantal, marquise de Sévigné aka Madame de Sévigné aka Marquise de Sévigné, was a French aristocrat, remembered for her letter-writing. Most of her letters, celebrated for their wit and vividness, were addressed to her daughter. She is revered in France as one of the great icons of French literature.

Marie de Rabutin-Chantal, marquise de Sévigné alias Madame de Sévigné est une aristocrate française, connue pour ses lettres. La plupart de ses lettres, célèbres pour leur esprit et leur vivacité, étaient adressées à sa fille. Elle est vénérée en France comme l'une des grandes icônes de la littérature française.

Reviews

[Alexandru Madian · Rating 4 out of 5]

„Îți voi scrie lucrul cel mai uimitor, mai surprinzător, mai minunat, mai fermecat, mai de seamă, mai năucitor, mai neauzit, mai ciudat, mai neobișnuit, mai de necrezut, mai neprevăzut, mai mare, mai mic, mai rar, mai de rând, mai răsunător, până astăzi mai tăinuit, mai strălucit, mai vrednic de invidie: în sfârșit, un lucru cum nu s-a mai întâmplat decât o singură dată în vremurile trecute, și încă nici atunci chiar așa; un lucru pe care la Paris nu-l poate crede nimeni (cum l-ar crede cineva la Lyon?); un lucru ce le smulge tuturor strigăte de uimire; un lucru ce le umple de bucurie pe Doamna de Rohan și pe Doamna d’Hauterive; un lucru, în sfârșit, care se va săvârși duminică, iar cei care-l vor vedea vor crede că au orbul găinilor; un lucru care se va săvârși duminică și care nu va fi poate săvârșit luni. Nu mă pot hotărî să-l spun, ghicește-l! Mă prind că n-o să poți. Te lași păgubaș? Ei bine? Atunci o să ți-l spun: domnul de Lauzun se însoară duminică la Luvru, ghicește cu cine! Mă prind o dată, mă prind de zece ori, mă prind de o sută de ori că nu ghicești. Parcă o aud pe Doamna de Coulanges spunând: Nu-i ușor lucru de ghicit; e Doamna de La Vallière. — Nicidecum, doamnă. — Atunci e Domnișoara de Retz? — Nicidecum, se vede că stai în provincie. — Într-adevăr, suntem niște proști. Spune, e domnișoara Colbert? — Nici atât. — Atunci e, fără îndoială, Domnișoara de Créqui? — Nici pomeneală. N-am încotro, trebuie să vă spun: se însoară duminică, la Luvru, cu îngăduința Regelui, cu domnișoara, domnișoara de… domnișoara… ghiciți-i numele: se însoară cu Mademoiselle, pe legea mea! pe sfânta mea lege! pe preasfânta mea lege! Cu Mademoiselle, cu la grande Mademoiselle; cu Mademoiselle, fiica răposatei Altețe; cu Mademoiselle, nepoata lui Henric al IV-lea, Mademoiselle d’Eu, Mademoiselle de Dombes, Mademoiselle de Montpensier, Mademoiselle d’Orléans; cu Mademoiselle, vara primară a Regelui; cu Mademoiselle, sortită tronului; cu Mademoiselle, singura partidă din Franța vrednică de fratele Regelui. Iată un minunat prilej de flecăreală. Dacă strigați, dacă vă ieșiți din fire, dacă spuneți c-am mințit, că nu-i adevărat, că ne batem joc de voi, că nu-i decât o glumă bună, că lucrul n-are nici un haz, dacă, în sfârșit, ne veți copleși cu ocări, vom socoti că aveți dreptate; am făcut la fel ca și voi.
Adio, scrisorile ce vor fi aduse prin acest curier vă vor arăta dacă spunem adevărul sau nu.” (pp. 59-60)
„Bucuria ne făcea să vorbim ca la Paris, nu știu dacă ai băgat vreodată de seamă asta; am stat o mulțime de vorbă. Una dintre nebuniile noastre a fost să încercăm a ghici dedesubturile tuturor lucrurilor pe care socotim că le vedem şi pe care nu le vedem, tot ce se petrece în sânul familiilor, unde domnesc ura, invidia, mânia, dispreţul, în locul acelei spoieli de simţăminte frumoase cu care ni se scot ochii şi care se dau drept adevăruri. Mi-am dorit un cabinet căptușit pe de-a-ntregul cu cărți de joc întoarse cu fața în sus, în loc de tablouri: nebunia aceasta ne-a târât departe, făcându-ne să petrecem de minune; voiam să-i spargem capul lui d’Hacqueville, ca să vedem ce-i înăuntru, și găseam cum nu se poate mai hazliu să ne închipuim cum vom descoperi că cele mai multe lucruri pe care noi le socotim a fi într-un fel vor fi altfel. Crezi că într-o casă treburile stau într-un anume fel; socotești că aici oamenii se iubesc la nebunie și, când colo, iată-i: se urăsc dincolo de orice închipuire, și tot așa se întâmplă în toate privințele. Socotești că pricina cutărei întâmplări e cutare lucru, dar e tocmai dimpotrivă; într-un cuvânt, drăcușorul care ar da la o parte perdeaua ne-ar face să petrecem de minune. Precum vezi, draga mea, trebuie să am mult răgaz, dacă-mi pierd vremea spunându-ți asemenea fleacuri. Iată ce înseamnă să te trezești în zori; tot așa i se întâmplă și domnului de Marseille; dacă ar fi fost iarnă, aș fi făcut astăzi vizite la lumina torțelor.” (p. 136)
„Fiindcă veni vorba de Corbinelli, mi-a scris zilele trecute un bilet plin de haz, în care-mi povestește ce s-a spus și cum a fost la o masă dată de domnul de Lamoignon: actori erau stăpânii casei, domnul de Troyes, domnul de Toulon, părintele Bourdaloue, însoțitorul său, Despréaux și Corbinelli. S-a vorbit despre scrierile anticilor și modernilor; Despréaux s-a arătat a fi de partea anticilor, cu excepția unui singur modern, care-i depășea, după părerea lui, și pe cei vechi, și pe cei noi. Însoțitorul lui Bourdaloue, care făcea pe foarte priceputul, nemaidezlipindu-se de Despréaux și de Corbinelli, l-a întrebat atunci care e acea carte atât de prețuită de el; Despréaux n-a vrut să i-o spună; atunci Corbinelli i-a zis: «Domnule, te rog în genunchi să-mi spui și mie care-i acea carte, ca să stau toată noaptea s-o citesc». Despréaux i-a răspuns râzând: «Ah! Domnule, dar sunt încredințat că ai citit-o, și nu numai o dată». Iezuitul nu se dă bătut și, plin de dispreț, pe față cu un cotal riso amaro, stăruie pe lângă Despréaux să-i spună numele acelui autor neasemuit. Despréaux îi spune: «Părinte, nu mai stărui». Dar părintele nu se lasă. În cele din urmă, Despréaux îl apucă de braț și, strângându-l cu putere, îi spune: «Părinte, fie precum voiești: e Pascal. — Pascal, spune părintele, roșu ca racul și ca trăsnit, Pascal e tot atât de frumos pe cât poate fi minciuna de frumoasă. — Minciuna, spune Despréaux, minciuna! Află că e un autor pe cât de adevărat, pe atât de fără seamăn; a fost tradus în trei limbi.» Părintele îi răspunde: «Asta nu-i face cartea mai adevărată». Despréaux își iese din fire și se pornește să strige ca un nebun: «Cum, părinte, o să-mi spui cumva că într-o carte a unuia de-ai voștri nu stă scris că un creștin nu are datoria să-l iubească pe Dumnezeu? Îndrăznești să spui că nu-i așa? — Domnule, spune părintele furios, trebuie să facem mai întâi deosebirea între… — Să facem deosebirea, spune Despréaux, să facem deosebirea, auzi drăcie! Să facem deosebirea, deosebirea între a fi sau a nu fi datori să-l iubim pe Dumnezeu!», și, apucându-l pe Corbinelli de braț, o ia la goană către celălalt capăt al încăperii; apoi, întorcându-se și alergând ca un nebun, n-a mai vrut să se mai apropie nici măcar o clipă de acel părinte și s-a alăturat celorlalți oaspeți, care rămăseseră în camera unde era așternută masa: aici povestea se termină și cortina cade. Corbinelli îmi făgăduiește să-mi spună restul prin viu grai; dar eu, care sunt încredințată că vei găsi scena la fel de hazlie pe cât am găsit-o eu, mă grăbesc să ți-o istorisesc și cred că, dacă vei fi în toane bune, o vei găsi pe placul tău.” (pp. 298-300)

[Cristian Sirb · Rating 3 out of 5]

Doar trei stele, nu pentru că aș fi eu expert în clasici, dar atâta consider că valorează selecția drastică și subiectivă de față, alcătuită de doamna Mavrodin. M-aș mira ca traducătoarea să fi parcurs miile de scrisori în totalitate ca să aleagă pentru noi ce-i mai bun.

Îmi închipui că dacă aș fi fost un avizat al scriiturii de secol XVII și aș compara lucrările acelei epoci cu stilul Doamnei marchize, acesta din urmă ar ieși mai puternic în evidență ca fiind remarcabil.

Ce pot mărturisi, din experiența personală, este că am putut identifica pasaje epistolare ce îl “anunță” limpede pe Marcel Proust cel din Căutarea timpului… “Filiația” este izbitoare. De altfel, nu-i nici o taină că Madame de Sévigné a fost o inspirație stilistică pentru Proust.

[Tessa Nadir · Rating 4 out of 5]

Doamna de Sevigne (1626 – 1696) a fost fiica baronului de Chantal primind o educatie aleasa la curtea Anei de Austria. La 18 ani s-a casatorit cu marchizul Henri de Sevigne ramanand vaduva la 25 de ani. A dus o viata mondena bogata la curtea lui Ludovic al XIV-lea unde cunostea pe toate lumea din cercurile aristocratice. Scrierile ei, extrem de erudite si spirituale reprezinta o capodopera a clasicismului francez.
Scrisorile se adreseaza preponderent fiicei, fiului, varului dar si altor apropiati de-ai sai. Ele contin o varietate de informatii pretioase despre epoca in care a trait, parerile ei despre lecturi, teatru, dar si despre oameni celebri, politicieni, chiar si despre rege. Nu lipsesc nici descrierile unor evenimente scandaloase sau ale unor procese celebre. Au asadar calitatea unor documente istorice. Sunt intime, firesti, fara afectare si deloc artificiale. Cititorul le va gasi interesante, adesea amuzante si ironice. Ele ne arata ca marchiza era o femeie cultivata, cu un simt al observatiei bine dezvoltat, spirituala si cu mult talent la scris si povestit:
"Doamna de Sevigne vorbeste cum scrie si scrie cum vorbeste - toate scrisorile ei dau senzatia ca sunt vorbite;" Irina Mavrodin in Prefata.
Stilul este simplu, usor de parcurs, viu, adesea muscator de ironic si deloc banal, desi uneori tematica este destul de comuna. Cateodata marchiza povesteste despre gelozii celebre, scandaluri picante si dezvaluie lucruri intime sau stanjenitoare despre oameni pe care desi nu-i cunoastem in zilele noastre tot m-au facut sa rad. De exemplu, la un moment dat, scrie ca printul d'Harcourt s-a luat la bataie cu un alt nobil azvarlind o farfurie in directia acestuia iar acela la randul sau a aruncat cu un cutit. Seara au fost vazuti palavragind ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Am retinut ca intr-o scrisoare aflam despre o cometa si felul in care marchiza a stat de veghe noaptea ca s-o surprinda. Ne zice ca este frumoasa si stralucitoare avand o "codita" perfecta. Vorbeste cu atata entuziasm incat mi-ar fi placut si mie sa o vad.
Cartea are asadar un aer aristocratic si somptuos ca un foietaj invelit in martipan. Si pentru asta atasez si cateva citate:
"Intotdeauna pierzi din pricina unui singur vot, caci acel vot hotaraste totul."
"De ce nadajduiesti? - Pentru ca nadajduiesc. Iata raspunsul pe care ni-l dam; nu e oare plin de intelepciune?"
"...placerea de a-mi inchipui placerea pe care v-as pricinui-o ar face-o pe a mea desavarsita."
"Doamna de Brissac si-a pus deoparte cele trebuincioase pentru iarna, adica pe domnul de Longueville si pe contele de Guiche, dar cu gandurile cele mai curate: doar pentru placerea de a fi adorata."
"... te rog sa-ti sprijini intotdeauna intelepciunea pe curaj si curajul pe intelepciune si sa te hranesti cu socolata, pentru ca si cea mai proasta societate sa-ti para buna. "