Oameni obișnuiți, ajunși într-un moment de cumpănă, se întorc în trecut și încearcă să înțeleagă ce nu a mers și unde au greșit. Cam asta e structura tuturor romanelor lui Patrick Modiano.
Orizontul mi-a plăcut mai mult decît Micuța Bijou.
Pe Jean Bosmans îl obsedează hazardul relațiilor umane. A cunoscut o femeie, Margaret Le Coz, au fost prieteni o vreme (un an, mai puțin de un an?), apoi femeia a urcat într-un tren (spre Berlin sau Hamburg) și a dispărut. Așa, pur și simplu. Relația lor s-a încheiat. Nu și-au scris, nu s-au mai văzut, nu mai știu nimic unul de altul, povestitorul nu a mai primit nici un semn. Au trecut 40 de ani de la despărțire. Abia acum Jean Bosmans încearcă să pună frînturile de amintire cap la cap și să reconstituie acel episod enigmatic din tinerețea lui. Nu știm de ce n-a făcut asta mai devreme. Naratorul nu ne oferă nici o explicație.
În treacăt fie spus, viețile noastre sînt pline de astfel de relații întrerupte de hazard. Putem consemna oricînd un lung șir de despărțiri. Am conversat cîndva cu sute și sute de oameni, ne-am împrietenit, am rîs împreună, ne-am jurat credință pe veci, apoi întîmplarea (sau Providența) a făcut curățenie în jur, prietenii au dispărut, am rămas singuri cu o mînă de amintiri disparate. Toate au fost, mai degrabă, niște „întîlniri fugitive în care hazardul şi zădărnicia au jucat un rol mai mare decît în alte momente ale vieţii” (p.137). Mai putem repara ceva? Din păcate, timpul nu mai poate fi dat înapoi.
Frumusețea prieteniei dintre Margaret Le Coz și Jean Bosmans constă tocmai în precaritatea ei. Amîndoi se simt amenințați. Femeia e urmărită de un anume Boyaval, ins hidos și primitiv. De teama lui, s-a refugiat în Paris (a fost guvernantă în Elveția). Jean Bosmans îi dă o vreme iluzia siguranței. La rîndul ei, Margaret îl ajută pe Bosmans să scape de neliniști. Tînărul este obsedat de imaginea mamei lui, femeia cu părul roșu, care-i cere bani într-o limbă guturală, ininteligibilă, și încearcă să-l lovească cu bastonul. Ascuns în mansarda lui Margaret, bărbatul scrie, destins, o carte. Constată că, „pentru prima dată, nu se mai sufocă” (p.75).
Deși mă îndoiesc că timpul poate fi înnodat la loc, la sfîrșitul romanului, îl lăsăm pe Jean Bosmans pe o străduță din Berlin, în căutarea unei librării..
P. S. Ca și în Micuța Bijou, mama este, în Orizontul, un personaj malign. Portretul ei e necruțător: „De-atunci, [Bosmans] avea adesea acelaşi vis: mama lui şi răspopitul intrau in cameră, şi nu putea să facă nimic să-i oprească. Ea îi scotocea prin buzunarele hainelor căutînd bancnote. Celălalt dădea cu ochii de cele două caiete Clairefontaine de pe masă” (p.73).