What do you think?
Rate this book
Journey for Our Time: The Journals of the Marquis de Custine, Russia – 1839
Condemned by the Soviets to the black list of forbidden publications, these journals of the French aristocrat who visited Russia in 1839 were first published in France in 1843. Long recognised as one of the most fascinating and revealing impressions of Russia by a foreigner, they abound in observations on the social, political and religious state and prospects of mid-nineteenth century Russia leading Custine to dire forebodings. Custine's conviction that as long as Russians remained enslaved, isolated and deceived by ambitious rulers they would remain a menace to the rest of the world, will strike a chord with all of us today.
240 pages, Hardcover
First published January 1, 1843
92 people are currently reading
2125 people want to read
About the author
Astolphe de Custine
60 books19 followersAstolphe-Louis-Léonor, Marquis de Custine was a French aristocrat and writer who is best known for his travel writing, in particular his account of his visit to Russia in 1839, Empire of the Czar: A Journey Through Eternal Russia. This work documents not only Custine's travels through the Russian empire, but also the social fabric, economy, and way of life during the reign of Nicholas I.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 66 reviews
January 5, 2016
The editor Garnier publish a new edition of the famous book Russia in 1839. At the beginning it was a kind of jalousy. Custine wanted to write the Tocqueville equivalent, but in Russia and not in America. The problem is that he found not the same thing there. His sentences are severe :
"Russian people, superficial in everything, are deep only in the art to feign. "
"The Russian government is an absolute monarchy moderated by the murder."
And many others in the same tone. Custine russophob? Not so simple. This edition is the first scientifical one. His thougt is more complexe. Over all, for Custine, Russia is a "nation prédestinée", an incarnated people with a soul. The problem is that people who hate or like Russia find in it reasons to do it. And this edition change this vision. I read it in an old edition many years ago. My wife was interrogated on Custine for his french lawyer oral exam. The jury was surprised because she was the alone to know him.
"Russian people, superficial in everything, are deep only in the art to feign. "
"The Russian government is an absolute monarchy moderated by the murder."
And many others in the same tone. Custine russophob? Not so simple. This edition is the first scientifical one. His thougt is more complexe. Over all, for Custine, Russia is a "nation prédestinée", an incarnated people with a soul. The problem is that people who hate or like Russia find in it reasons to do it. And this edition change this vision. I read it in an old edition many years ago. My wife was interrogated on Custine for his french lawyer oral exam. The jury was surprised because she was the alone to know him.
July 14, 2021
These are journals written by a French aristocrat while traveling in Russia in the summer of 1839.
We are provided with his day-to-day impressions and activities – mostly in St. Petersburg and Moscow. He even meets the Czar – Nicholas I.
For the most part his observations are negative and disparaging. The relentless of his criticisms (and repetitiveness) are overdone. But the author does have an engaging style of writing and some of his commentaries are striking.
His main theme, reiterated over and over, is that Russia is run by tyrants that completely subjugate their people from the serfs to those around the Czar. There is no freedom in Russia – and one can be imprisoned for any transgression.
Obviously, this brings comparisons to Stalin and Putin. As per the author the Russian people like it that way and want to be subservient.
Page 279 (my book)
Other nations have tolerated oppression, the Russian nation has loved it; she still loves it.
Page 377
In order to live in Russia, dissimulation is not enough; feigning is indispensable. To conceal is useful; the feign is essential.
I was also disappointed that there was little on the long journey the author took from St. Petersburg to Moscow. There were no comments on the countryside. This is an interesting travelogue but very biased!
We are provided with his day-to-day impressions and activities – mostly in St. Petersburg and Moscow. He even meets the Czar – Nicholas I.
For the most part his observations are negative and disparaging. The relentless of his criticisms (and repetitiveness) are overdone. But the author does have an engaging style of writing and some of his commentaries are striking.
His main theme, reiterated over and over, is that Russia is run by tyrants that completely subjugate their people from the serfs to those around the Czar. There is no freedom in Russia – and one can be imprisoned for any transgression.
Obviously, this brings comparisons to Stalin and Putin. As per the author the Russian people like it that way and want to be subservient.
Page 279 (my book)
Other nations have tolerated oppression, the Russian nation has loved it; she still loves it.
Page 377
In order to live in Russia, dissimulation is not enough; feigning is indispensable. To conceal is useful; the feign is essential.
I was also disappointed that there was little on the long journey the author took from St. Petersburg to Moscow. There were no comments on the countryside. This is an interesting travelogue but very biased!
January 18, 2023
Though written in 1839, Marquis of Custine makes you believe that he’s either a traveller in time or an oracle.
If you want to read more than today’s newspaper regarding the current Russian conflicts, you’d better have a deeper understanding of the past, of the culture and its core, directly from someone who met the Czar and studied the formation of Russian Empire.
His descriptions are so vivid and authentic, almost poetic from time to time, though biased, as many affirm (personally I don’t have an issue with that, I believe that’s where the beauty lies, in subjectivity).
Reading this book was like I was actually in the ballrooms or in the small carriages, on the poor roads, smelling, tasting, talking, observing.
Last, but not least, I believe that the author was ahead of his time, with deeply modern views and opinions, always curious and asking questions, which makes me wonder what he’d write about a 3 months travel in 21st century.
If you want to read more than today’s newspaper regarding the current Russian conflicts, you’d better have a deeper understanding of the past, of the culture and its core, directly from someone who met the Czar and studied the formation of Russian Empire.
His descriptions are so vivid and authentic, almost poetic from time to time, though biased, as many affirm (personally I don’t have an issue with that, I believe that’s where the beauty lies, in subjectivity).
Reading this book was like I was actually in the ballrooms or in the small carriages, on the poor roads, smelling, tasting, talking, observing.
Last, but not least, I believe that the author was ahead of his time, with deeply modern views and opinions, always curious and asking questions, which makes me wonder what he’d write about a 3 months travel in 21st century.
September 2, 2014
Early version of Letters from Russia by Custine. Very engaging and articulate observations on a journey of several weeks in Russia. Starts at the czar's palace in St Petersburg, and ends in Moscow. Partially sympathetic, partially harsh perspectives on Nicolas. Sweeping statements about the Russians as a people ready to be oppressed, victims of a church controlled by the state, terrified to speak out in the age of revolution across Europe. Well worth reading in this version or, more likely, in the new version published by the New York Review of Books house.
January 18, 2013
Edit: I just realized that Custine was the French aristocrat in the film Russian Ark.
This was almost like reading a great epic in some ways, with the hero a man on a quest to find a beautiful truth. Instead, he finds himself traveling through a bleak, oppressive landscape where the truth he seeks is a miserable, twisted thing held captive by a ruthless villain.
After the opening section about the author's childhood experiences during the French Revolution, which was chilling, I was engrossed in his initial descriptions of Russia:
Then, in the middle part, as Custine continued on his quest for the truth about Russia, the characters got much crankier and the pace slowed down a bit. (Which is also similar to many fantasy epics I've read, though a bit of editorial pruning would have been welcome, to be honest.)
Despite his occasional meandering asides, I adored Custine's insightful comments, his intelligence and civility. However, he definitely has his prejudices. (Nothing too surprising, and maybe less than one might expect from a 19th century French aristocrat.) I did find it somewhat amusing to read the author refer to the "natural slovenliness and inborn filthiness" and general barbarity of the Russians, given that I remember Castiglione making similar comments about the French a few centuries earlier.
But even with those chastisements, it was hard to tell who the real villain of the story was. Was it the indolent, generally uneducated, obsequiously polite slaves (i.e., everyone not the emperor) or was it their ruler, born into a position which allowed for two apparent options: rule with an iron fist or die at the fists of others? Custine was on a quest for truth, and the one group blocked his access to it on the orders of the other.
However, by the end the only consistent villain was the culture, the government, the system which defined everyone's roles. As Custine observed, self-preservation was gained through strict adherence to those roles and not just apathy, but deliberate ignorance and cynicism about the people who occupied them. The suit is more important than the man in it, and self-interest always wins over compassion. Even those who rebelled against the czar, the traitors and terrorists, demonstrated those same tyrannical characteristics.
Custine, who initially prided himself on his superiority, became aware of his own susceptibility to the attitudes he condemned:
And how can such attitudes be changed? Custine didn't know, but he was afraid of what the future would bring. After accomplishing his quest to find the truth about Russia, he fled back to France to release it -- with the hope that Russia would not follow.
This was almost like reading a great epic in some ways, with the hero a man on a quest to find a beautiful truth. Instead, he finds himself traveling through a bleak, oppressive landscape where the truth he seeks is a miserable, twisted thing held captive by a ruthless villain.
After the opening section about the author's childhood experiences during the French Revolution, which was chilling, I was engrossed in his initial descriptions of Russia:
"I was entering the empire of Fear.... Thus, I was afraid and I was sad... out of politeness... to be like everybody else."
"This automaton population resembles one side of a chessboard, where a single individual causes the movements of all the pieces, but where the adversary is invisible."
Then, in the middle part, as Custine continued on his quest for the truth about Russia, the characters got much crankier and the pace slowed down a bit. (Which is also similar to many fantasy epics I've read, though a bit of editorial pruning would have been welcome, to be honest.)
Despite his occasional meandering asides, I adored Custine's insightful comments, his intelligence and civility. However, he definitely has his prejudices. (Nothing too surprising, and maybe less than one might expect from a 19th century French aristocrat.) I did find it somewhat amusing to read the author refer to the "natural slovenliness and inborn filthiness" and general barbarity of the Russians, given that I remember Castiglione making similar comments about the French a few centuries earlier.
But even with those chastisements, it was hard to tell who the real villain of the story was. Was it the indolent, generally uneducated, obsequiously polite slaves (i.e., everyone not the emperor) or was it their ruler, born into a position which allowed for two apparent options: rule with an iron fist or die at the fists of others? Custine was on a quest for truth, and the one group blocked his access to it on the orders of the other.
However, by the end the only consistent villain was the culture, the government, the system which defined everyone's roles. As Custine observed, self-preservation was gained through strict adherence to those roles and not just apathy, but deliberate ignorance and cynicism about the people who occupied them. The suit is more important than the man in it, and self-interest always wins over compassion. Even those who rebelled against the czar, the traitors and terrorists, demonstrated those same tyrannical characteristics.
Custine, who initially prided himself on his superiority, became aware of his own susceptibility to the attitudes he condemned:
"In France, where they respect life, even that of a brute creation, if my postilion had not thought of rescuing the colt, I should have obliged him to stop. I should myself have appealed to the peasants for aid, and should not have proceeded on my journey until I had seen the animal in safety. Here, I aided in destroying him by an unmerciful silence. Who would be proud of his virtues, when forced to acknowledge that they depend upon circumstances more than upon self?"
And how can such attitudes be changed? Custine didn't know, but he was afraid of what the future would bring. After accomplishing his quest to find the truth about Russia, he fled back to France to release it -- with the hope that Russia would not follow.
October 29, 2025
Lucrarea Marchizului de Custine este, fără doar și poate, una dintre lucrările de referință ale secolului XIX, alături de Alexis de Tocqueville cu a sa ,,Despre democrație în America". Personalitate extrem de spirituală și dotată cu o inteligență evidentă, Custine decide să intreprindă la maturitate o calătorie de câteva luni în ,,misterioasa și fascinanta Rusie". În ediția citită de mine, cu o prefață valoroasă editată de Pierra Nora, aflăm că marchizul a dus o viață controversată, în parte datorată caracterului excentric și incapacității de a-și suprima pornirile hedoniste. Lucrarea, o critică adusă asupra culturii și stilului de viață rusesc, s-a bucurat de un succes imediat în Europa, însă a fost interzisă în Imperiul Rus până la Revoluția din 1917.
Construită fără pretenții social-antropologice, dar scrisă cu un deosebit simț practic și cu o finețe pentru cele mai mici detalii, colecția de scrisori a marchizului este un portret sincer al Rusiei din vremea împăratului Nicolae I.
Este necesar să menționăm că lucrarea are suficiente noțiuni superficiale, autorul a mers doar în Rusia europeană, nu a trecut Uralii, nu a văzut ,,adevărata Rusie", cum zic rușii. Se plânge mai mereu de terenul plat, o veșnică câmpie, dar Rusia are mai mulți munți decât are Europa la un loc. (NP)
Aflat la (Sankt) Petersburg, începe să ne destăinuie lipsa de originalitate cu care a fost construită capitala. Totul este copiat, totul este mare, lipsit de suflet și de spiritul creator și datător de viață, cum este în Europa. ,,Nu le reproșez rușilor că sunt ceea ce sunt, ci îi condamn pentru pretenția de a părea ceea ce suntem noi", ne spune marchizul în una dintre scrisori. Este frapat de ospitalitatea rușilor, care în același timp dovedesc o capacitate uluitoare de a-i bloca accesul către locurile ce îl intereseaza cu adevărat. Observă așadar că au o tradiție îndelungată în a cenzura impresia străinilor despre ei.
Custine vede poporul rus situat la granița dintre europenenizare și asiatism, dintre barbar și uman, dintre societate militarizată și obediență oportunistă. Ideea de austeritate este subliniată prin lipsa paturilor de tip europene din locuințele rușilor, iar în cele unde există totuși unul, este doar de formă, pentru decor. Petersburgul e doar un oraș german la scară mai mare, ne spune acesta, o continuă căutare a lui Petru I de a se (re)confirma în ochii europenilor, drept împărat al unei mari puteri moderne, europene, îndepărtată de rădăcinile asiatice.
,,In politică, resemnarea poporului face puterea cârmuirii", conchide o altă scrisoare. Și nici că l-am putea contrazice, dacă nu tot Custine ne-ar oferi suficiente părți/istorii din carte, unde arată cât de imprevizibil a fost poporul rus de-a lungul secolelor.
Două lucruri respectă totuși în Rusia: autoritatea și imparțialitatea împăratului Nicolae I, precum și caracterul sobru și regal al slujbelor ortodoxe. Schisma nu a dotat Rusia cu o biserică independetă, autocefală, ci cu una subordonată împăratului, insista acesta de-a lungul filelor scrise-n călătorii.
Moscova însă îl impresionează profund. Notează despre acest oraș că este ,,cel mai rus dintre orașele Rusiei", că are un caracter aparte și un suflet propriu. Kremlinul, acest bastion al istoriei Rusiei medievale, cu umbra lui Ivan cel Groaznic la fiecare colț, și cu prevestirea unei schimbări la fiecare pas, stârnesc puternice impresii asupra călătorului francez.
În final, acesta conchide:
,,Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o, și o mai iubește încă".
Construită fără pretenții social-antropologice, dar scrisă cu un deosebit simț practic și cu o finețe pentru cele mai mici detalii, colecția de scrisori a marchizului este un portret sincer al Rusiei din vremea împăratului Nicolae I.
Este necesar să menționăm că lucrarea are suficiente noțiuni superficiale, autorul a mers doar în Rusia europeană, nu a trecut Uralii, nu a văzut ,,adevărata Rusie", cum zic rușii. Se plânge mai mereu de terenul plat, o veșnică câmpie, dar Rusia are mai mulți munți decât are Europa la un loc. (NP)
Aflat la (Sankt) Petersburg, începe să ne destăinuie lipsa de originalitate cu care a fost construită capitala. Totul este copiat, totul este mare, lipsit de suflet și de spiritul creator și datător de viață, cum este în Europa. ,,Nu le reproșez rușilor că sunt ceea ce sunt, ci îi condamn pentru pretenția de a părea ceea ce suntem noi", ne spune marchizul în una dintre scrisori. Este frapat de ospitalitatea rușilor, care în același timp dovedesc o capacitate uluitoare de a-i bloca accesul către locurile ce îl intereseaza cu adevărat. Observă așadar că au o tradiție îndelungată în a cenzura impresia străinilor despre ei.
Custine vede poporul rus situat la granița dintre europenenizare și asiatism, dintre barbar și uman, dintre societate militarizată și obediență oportunistă. Ideea de austeritate este subliniată prin lipsa paturilor de tip europene din locuințele rușilor, iar în cele unde există totuși unul, este doar de formă, pentru decor. Petersburgul e doar un oraș german la scară mai mare, ne spune acesta, o continuă căutare a lui Petru I de a se (re)confirma în ochii europenilor, drept împărat al unei mari puteri moderne, europene, îndepărtată de rădăcinile asiatice.
,,In politică, resemnarea poporului face puterea cârmuirii", conchide o altă scrisoare. Și nici că l-am putea contrazice, dacă nu tot Custine ne-ar oferi suficiente părți/istorii din carte, unde arată cât de imprevizibil a fost poporul rus de-a lungul secolelor.
Două lucruri respectă totuși în Rusia: autoritatea și imparțialitatea împăratului Nicolae I, precum și caracterul sobru și regal al slujbelor ortodoxe. Schisma nu a dotat Rusia cu o biserică independetă, autocefală, ci cu una subordonată împăratului, insista acesta de-a lungul filelor scrise-n călătorii.
Moscova însă îl impresionează profund. Notează despre acest oraș că este ,,cel mai rus dintre orașele Rusiei", că are un caracter aparte și un suflet propriu. Kremlinul, acest bastion al istoriei Rusiei medievale, cu umbra lui Ivan cel Groaznic la fiecare colț, și cu prevestirea unei schimbări la fiecare pas, stârnesc puternice impresii asupra călătorului francez.
În final, acesta conchide:
,,Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o, și o mai iubește încă".
April 1, 2018
I read this book in its original French version, but I understand that there is an English version as well. According to me, this book is a must-read for any foreigner coming to Russia for the first time, or anyone who has lived in Russia for some time and still has questions about Russia, the complexity of the country, its history, its culture, and its people.
Marquis de Custine was an aristocrat who discovered in Russia in 1839, traveled around the country and, next to Moscow and Saint Petersburg, stayed in cities like Yaroslavl, Nizhni Novogorod, Vladimir. He used his contacts to even meet with Tsar Nicholas II.
On the one hand, Custine described Russia at the time as a backward country with a very poor network of roads and lousy hospitals. This, o my view, was probably not a revelation, even in 1839, and this alone did not really make Russia so different from other countries in Europe that were probably only slightly more advanced.
What really makes this book is that Custine did not simply describe Russia as he discovered the country back in the 19th century. He has also decorticated the entire social fabric to explain the reasons why the Russian society may sometimes look so different from the rest of Europe. This difference helps explain why relations between Russians and foreigners can sometimes be so complex, made of mutual respect, of mutual fear and also sometimes of an inextricable combination of superiority and inferiority complex on both side making it extremely difficult to reconcile both sides.
I have lived in Russia for some years, back in the 90's. I have not stopped traveling to Russia ever since. I do speak Russian and I am very much attached to the country since I married a Russian lady in 2000. The most amazing thing for me about this book is that it could have been written today. Not much of the narrative would require any adaptation to stand the test of time.
Indeed, for many, this book has become in the 20th century a reference to understand today's Russia and its complex society.
Review by Bruno Gremez
Marquis de Custine was an aristocrat who discovered in Russia in 1839, traveled around the country and, next to Moscow and Saint Petersburg, stayed in cities like Yaroslavl, Nizhni Novogorod, Vladimir. He used his contacts to even meet with Tsar Nicholas II.
On the one hand, Custine described Russia at the time as a backward country with a very poor network of roads and lousy hospitals. This, o my view, was probably not a revelation, even in 1839, and this alone did not really make Russia so different from other countries in Europe that were probably only slightly more advanced.
What really makes this book is that Custine did not simply describe Russia as he discovered the country back in the 19th century. He has also decorticated the entire social fabric to explain the reasons why the Russian society may sometimes look so different from the rest of Europe. This difference helps explain why relations between Russians and foreigners can sometimes be so complex, made of mutual respect, of mutual fear and also sometimes of an inextricable combination of superiority and inferiority complex on both side making it extremely difficult to reconcile both sides.
I have lived in Russia for some years, back in the 90's. I have not stopped traveling to Russia ever since. I do speak Russian and I am very much attached to the country since I married a Russian lady in 2000. The most amazing thing for me about this book is that it could have been written today. Not much of the narrative would require any adaptation to stand the test of time.
Indeed, for many, this book has become in the 20th century a reference to understand today's Russia and its complex society.
Review by Bruno Gremez
June 2, 2020
De Custine's book, which chronicles an 1839 excursion through Western Russia, is as intriguing as it is infuriating, both substantively (the epic generalizations, the dilettante psychologizing, the occasional foray into unabashed racism) and formally (the florid prose, the vivid imagery, the endless repetition).
George F. Kennon — the former US ambassador to the USSR — once called Letters from Russia "the best guide to Russia ever written" — a claim which is troubling on more than one level. But the more likely truth is that de Custine's Letters tell us more about post-revolutionary France than they do about Tsarist Russia.
George F. Kennon — the former US ambassador to the USSR — once called Letters from Russia "the best guide to Russia ever written" — a claim which is troubling on more than one level. But the more likely truth is that de Custine's Letters tell us more about post-revolutionary France than they do about Tsarist Russia.
February 18, 2023
O carte obligatorie pentru cine dorește să înțeleagă poporul rus!
November 5, 2015
Addio Russia mai mondata/ terra di schiavi-terra di schiavisti (M Lermontov 1841 )
Un Libro 3 Vite
Scritto nella curva ascendente della russofobia che attraversò l'Europa dopo il 1830 (Rivolta di Varsavia) e che perdurò fino alla guerra di Crimea del 1855, per poi annullarsi nel contrario amore per la letteratura russa che pervase l'europa dopo il 1860, sparendo in un limbo in cui veniva solo citato dagli studiosi del costume russo sotto Nicola 1, risorse ad inaspettata popolarità durante la guerra fredda, in cui molti rilessero la descrizione di quella Russia , con anche accenni ai tempi di Ivan 4 "il terribile" ma ci sarebbe da dilugarsi su cosa "Grozny" (terribile) significhi veramente in russo, come anticipazione del terrore staliniano.
Non a caso, dopo essere stato proibito dagli zar, il regime sovietico si affrettò a proibirlo pur'esso.
Non a caso gode una terza vita oggi: lo zar Vladimir accoglie i suoi ospiti sotto un enorme ritratto di Nicola 1; non è forse tornata la Russia alla sua origine?
Un Libro 3 Vite
Scritto nella curva ascendente della russofobia che attraversò l'Europa dopo il 1830 (Rivolta di Varsavia) e che perdurò fino alla guerra di Crimea del 1855, per poi annullarsi nel contrario amore per la letteratura russa che pervase l'europa dopo il 1860, sparendo in un limbo in cui veniva solo citato dagli studiosi del costume russo sotto Nicola 1, risorse ad inaspettata popolarità durante la guerra fredda, in cui molti rilessero la descrizione di quella Russia , con anche accenni ai tempi di Ivan 4 "il terribile" ma ci sarebbe da dilugarsi su cosa "Grozny" (terribile) significhi veramente in russo, come anticipazione del terrore staliniano.
Non a caso, dopo essere stato proibito dagli zar, il regime sovietico si affrettò a proibirlo pur'esso.
Non a caso gode una terza vita oggi: lo zar Vladimir accoglie i suoi ospiti sotto un enorme ritratto di Nicola 1; non è forse tornata la Russia alla sua origine?
March 22, 2020
An interesting book, especially since de Custine wrote it in 1839.
I've read some Russian lit and history. Russian literature either tends to portend the revolution or talk about why it happened. I don't mean to overgeneralize or trivialize Russian lit here. Russians have written some of the greatest books that dive deep into the depths of Russia. de Custine is the earliest author (I have read) to predict the coming revolution in Russia.
He meets and is charmed by the Tsar's wit, education and opulence. But he does not lose his perspective on how the Tsar and the monarchy oppress the people. A central theme of the book is the culture of fear, lies and deceit that exists in Russia. Everyone agrees to participate in the lie. Again, de Custine recognizes that a society built on lies and fear can't sustain itself.
de Custine also spends a lot of time thinking about Russian culture; why, in his view, Russians are so different than western Europeans. I don't know much about how Europe perceived Russia in 1840. There was clearly a cultural divide. I'm not sure how much of de Custine's point of view was based upon his observations and how much his own existing prejudice and bias.
He also writes a great deal about the architecture and the comings-and-goings of people in St. Petersburg. His attempts to escape his handlers and to hide his letters and journal are quite funny, too.
I've read some Russian lit and history. Russian literature either tends to portend the revolution or talk about why it happened. I don't mean to overgeneralize or trivialize Russian lit here. Russians have written some of the greatest books that dive deep into the depths of Russia. de Custine is the earliest author (I have read) to predict the coming revolution in Russia.
He meets and is charmed by the Tsar's wit, education and opulence. But he does not lose his perspective on how the Tsar and the monarchy oppress the people. A central theme of the book is the culture of fear, lies and deceit that exists in Russia. Everyone agrees to participate in the lie. Again, de Custine recognizes that a society built on lies and fear can't sustain itself.
de Custine also spends a lot of time thinking about Russian culture; why, in his view, Russians are so different than western Europeans. I don't know much about how Europe perceived Russia in 1840. There was clearly a cultural divide. I'm not sure how much of de Custine's point of view was based upon his observations and how much his own existing prejudice and bias.
He also writes a great deal about the architecture and the comings-and-goings of people in St. Petersburg. His attempts to escape his handlers and to hide his letters and journal are quite funny, too.
May 19, 2025
«Московська вдача — це дикунська вдача, байдужа до святости даного слова, до всякого правдивого почування, до почуття справедливости. Все в ній - тріумфуюча брехня, облуда й обман, брак всякого морального сенсу, відсутність поняття права і обовʼязку. Фізичний тип московита - це переважно тип калмика. Суспільний устрій - московит не має нічого власного, ні власної хати, ні дітей, ні серця, ні думки, все підлягає чужому наказові. Московщина - це «суспільство, упорядковане страхом».
Видана в Торонто-Нью-Йорку у 1958 році книга «Правда про росію» зі спогадами французького маркіза Астольфа де Кюстіна про його подорож російськими містами в 1839 році - це те, що необхідно читати усім іноземцям. Особливо з передмовою Дмитра Донцова. Я випадково знайшла оцифровану книгу, риючись в історичному архіві і залипла.
Найцікавіше, що маркіз поїхав до Москви, розчарований у французькій владі і зачарований незбагненною російською душею. Ну от наче зараз оці наївні іноземці, задурені блискучою та нарядною мовковською пропагандою в твітері, що нарікають на власну владу, бездумно використовуючи слова типу «деспотія, тиранія», насправді коли йдеться про звичаних бюрократів.
Та де Кюстіну вистачило три місяці, щоб збагнути ту «незбагненність». Через три роки він написав про це книгу, бо з жахом усвідомив, яка нависла над Європою небезпека. Після публікації спалахнув скандал, а Герцен написав про автора, що «його око ображаюче багато бачить». росіяни навіть вигадали новий термін: «кюстінствующіє іностранци» (я аж чую, як це істерично викрикує пʼяна Захарова). Це книга, яку хочеться цитувати сторінками і де впізнаєш сучасну росію в кожному абзаці:
«Маркіз дає уривок з «Петербурсских Ве-
домостей» з дня 4-го (15-го) березня 1837, в якому довго розповідається, як рязанська селянка Нікіфорова донесла владі про втечу до неї її сина з війська, та як відповідні міністри довели це до відома його величності, а ославлена величність дала селянці в нагороду за донос на сина срібну відзнаку з написом «за пильність» на ленті ордену св. Анни»
Кумедно, що американський амбасадор в радянському союзі 1946-1949, генерал Бедел Сміт, віднайшов цю книгу в Москві і вона допомогла йому зрозуміти росію. Він ще й часом переписував цілі сторінки творів де Кюстіна і відсилав своєму уряду, як власні повідомлення. Тільки дату відповідну ставив і підписувався.
Донцов у передмові також зазначає, наскільки росія 1938 року абсолютно та сама, що й Московщина Івана Грозного, Малюти та сучасна йому більшовицька росія, а мені прямо хочеться цитувати кожну сторінку, бо це і путінська росія:
«Цей вічний дух московського народу, як він відбився в його добі, блискучо схарактеризував у своїй книзі Кюстін. Політики, замотеличені наукою «прогресу», виходять з себе, коли хтось кидає тінь на «велікій русскій народ», який нібито не може ж відповідати за діла царату чи більшовизму. Тим не менше, коли Кюстін говорить про дух самодержав'я, а ми тепер говоримо про дух більшовизму (що є те саме), то очевидно це не дух лише «царських бюрократів» або «сталінських зельмож». Ні, це дух московського народу. Не дурно ж ліберальні емігранти, як один, стають в обороні памʼяти царської Росії, а монархісти захоплюються імперською політикою більшовизму.
Цей народ має — зауважує Кюстін - «геній карикатуриста». Засвоюючи - чи краще крадучи - якусь чужу ідею, він завжди ії скарикатурить до непізнання. До непізнання скарикатурили московити грецьку віру, отриману з Києва (не з Візантії), спотворивши її своїм шаманським духом, скарикатурили нібито присвоєну московитам Петром І західну кульуру. Єдино, що вони органічно засвоїли - в усім своїм житті, - це традиції Орди, яка колись тримала їх триста літ під ярмом»
До речі, в книзі згадується про інсценізацію Миколою І Бородинської битви - грандіозну ідеаологічну подію 1839 року. Пішла почитати: це ж було вже! Те саме вони зараз, на 9 травня, зробили зі штурмом Рейхстага, нашвидкоруч збудованого з гівна і палок. У 1839 році на полі справжньої битви під Москвою, в 27-му річницю цієї битви, відбулась її реконструкція за участі десятків тисяч солдатів регулярної армії в одязі 1812 року. Використовуючи режисуру, дим, артилерію, рухи кавалерії та піхоти створили «живу картинку», щоб зміцнити культ армії. Запросили іноземних послів, високих урядовців і справжніх ветеранів. Потім такі реконструкції стали регулярними і 1912, за Миколи ІІ, створили ще масштабніше шоу.
В процесі читання розділу про критику книгу сучасниками я заодно перечитала біографію російського поета Фьодора Тютчєва, чиї вірші ми вчили в школі. В часи маркіза де Кюстіна Тютчєв представляв росію в Європі як чиновник дипломатичної місії, а згодом був «прєдсєдатєлєм Комітєта іностранной цензури».
Якось ці сторінники діяльності Тютчєва нам не висвітлювали на уроках, а він, між іншим, для начальника імператорської канцелярії Бенкендорфа представив план російської пропаганди у Європі, розміщував свої статті в європейських газетах і метою росії вважав утвердження в кордонах «від Нілу до Неви, від Ельби до Китаю».
Поезія внє політікі, яскравий приклад.
Я наполегливо раджу прочитати цю книгу, яку Дмитро Донцов майже сто років тому влучно назвав «дороговказом в нашу темну добу, на яку впала тінь московського диявола». Прочитати і всім радити.
Видана в Торонто-Нью-Йорку у 1958 році книга «Правда про росію» зі спогадами французького маркіза Астольфа де Кюстіна про його подорож російськими містами в 1839 році - це те, що необхідно читати усім іноземцям. Особливо з передмовою Дмитра Донцова. Я випадково знайшла оцифровану книгу, риючись в історичному архіві і залипла.
Найцікавіше, що маркіз поїхав до Москви, розчарований у французькій владі і зачарований незбагненною російською душею. Ну от наче зараз оці наївні іноземці, задурені блискучою та нарядною мовковською пропагандою в твітері, що нарікають на власну владу, бездумно використовуючи слова типу «деспотія, тиранія», насправді коли йдеться про звичаних бюрократів.
Та де Кюстіну вистачило три місяці, щоб збагнути ту «незбагненність». Через три роки він написав про це книгу, бо з жахом усвідомив, яка нависла над Європою небезпека. Після публікації спалахнув скандал, а Герцен написав про автора, що «його око ображаюче багато бачить». росіяни навіть вигадали новий термін: «кюстінствующіє іностранци» (я аж чую, як це істерично викрикує пʼяна Захарова). Це книга, яку хочеться цитувати сторінками і де впізнаєш сучасну росію в кожному абзаці:
«Маркіз дає уривок з «Петербурсских Ве-
домостей» з дня 4-го (15-го) березня 1837, в якому довго розповідається, як рязанська селянка Нікіфорова донесла владі про втечу до неї її сина з війська, та як відповідні міністри довели це до відома його величності, а ославлена величність дала селянці в нагороду за донос на сина срібну відзнаку з написом «за пильність» на ленті ордену св. Анни»
Кумедно, що американський амбасадор в радянському союзі 1946-1949, генерал Бедел Сміт, віднайшов цю книгу в Москві і вона допомогла йому зрозуміти росію. Він ще й часом переписував цілі сторінки творів де Кюстіна і відсилав своєму уряду, як власні повідомлення. Тільки дату відповідну ставив і підписувався.
Донцов у передмові також зазначає, наскільки росія 1938 року абсолютно та сама, що й Московщина Івана Грозного, Малюти та сучасна йому більшовицька росія, а мені прямо хочеться цитувати кожну сторінку, бо це і путінська росія:
«Цей вічний дух московського народу, як він відбився в його добі, блискучо схарактеризував у своїй книзі Кюстін. Політики, замотеличені наукою «прогресу», виходять з себе, коли хтось кидає тінь на «велікій русскій народ», який нібито не може ж відповідати за діла царату чи більшовизму. Тим не менше, коли Кюстін говорить про дух самодержав'я, а ми тепер говоримо про дух більшовизму (що є те саме), то очевидно це не дух лише «царських бюрократів» або «сталінських зельмож». Ні, це дух московського народу. Не дурно ж ліберальні емігранти, як один, стають в обороні памʼяти царської Росії, а монархісти захоплюються імперською політикою більшовизму.
Цей народ має — зауважує Кюстін - «геній карикатуриста». Засвоюючи - чи краще крадучи - якусь чужу ідею, він завжди ії скарикатурить до непізнання. До непізнання скарикатурили московити грецьку віру, отриману з Києва (не з Візантії), спотворивши її своїм шаманським духом, скарикатурили нібито присвоєну московитам Петром І західну кульуру. Єдино, що вони органічно засвоїли - в усім своїм житті, - це традиції Орди, яка колись тримала їх триста літ під ярмом»
До речі, в книзі згадується про інсценізацію Миколою І Бородинської битви - грандіозну ідеаологічну подію 1839 року. Пішла почитати: це ж було вже! Те саме вони зараз, на 9 травня, зробили зі штурмом Рейхстага, нашвидкоруч збудованого з гівна і палок. У 1839 році на полі справжньої битви під Москвою, в 27-му річницю цієї битви, відбулась її реконструкція за участі десятків тисяч солдатів регулярної армії в одязі 1812 року. Використовуючи режисуру, дим, артилерію, рухи кавалерії та піхоти створили «живу картинку», щоб зміцнити культ армії. Запросили іноземних послів, високих урядовців і справжніх ветеранів. Потім такі реконструкції стали регулярними і 1912, за Миколи ІІ, створили ще масштабніше шоу.
В процесі читання розділу про критику книгу сучасниками я заодно перечитала біографію російського поета Фьодора Тютчєва, чиї вірші ми вчили в школі. В часи маркіза де Кюстіна Тютчєв представляв росію в Європі як чиновник дипломатичної місії, а згодом був «прєдсєдатєлєм Комітєта іностранной цензури».
Якось ці сторінники діяльності Тютчєва нам не висвітлювали на уроках, а він, між іншим, для начальника імператорської канцелярії Бенкендорфа представив план російської пропаганди у Європі, розміщував свої статті в європейських газетах і метою росії вважав утвердження в кордонах «від Нілу до Неви, від Ельби до Китаю».
Поезія внє політікі, яскравий приклад.
Я наполегливо раджу прочитати цю книгу, яку Дмитро Донцов майже сто років тому влучно назвав «дороговказом в нашу темну добу, на яку впала тінь московського диявола». Прочитати і всім радити.
November 24, 2024
I’m so glad this book came to my attention. What an privilege to be able to read about what he saw, and to listen to his thoughts and opinions, as a traveler almost 150 years ago, one who lost family and heritage to the French Revolution, who loved to travel, and who insisted on honesty even to the extent of smuggling out or hiding his written records of his travels while in Russia because it would have meant imprisonment or worse if he were found out.
This historical glimpse explains a lot about Russia today, and is relevant to our time in so many of the political and social conclusions he draws.
“Silence is indispensable to oppression. Under an absolute government every indiscretion of speech is equivalent to a crime of high treason.” P. 299.
“To pass an impartial opinion upon him [the Czar] is, at the present time, a sacrilege which is not without danger, even for a stranger, in Russia. I brave this danger every day; for of all yokes, the most insupportable to me is that which imposes the necessity of admiring… An oppressor is of all others the man who most fears the truth, he only escapes ridicule by the terror and mystery with which he environs himself.” P. 136.
“I can perceive that I am feared here, which I attribute to its being known that I write under the influence of my convictions… 'This is a sincere man,' they think, 'therefore he must be dangerous.'" P. 137
This historical glimpse explains a lot about Russia today, and is relevant to our time in so many of the political and social conclusions he draws.
“Silence is indispensable to oppression. Under an absolute government every indiscretion of speech is equivalent to a crime of high treason.” P. 299.
“To pass an impartial opinion upon him [the Czar] is, at the present time, a sacrilege which is not without danger, even for a stranger, in Russia. I brave this danger every day; for of all yokes, the most insupportable to me is that which imposes the necessity of admiring… An oppressor is of all others the man who most fears the truth, he only escapes ridicule by the terror and mystery with which he environs himself.” P. 136.
“I can perceive that I am feared here, which I attribute to its being known that I write under the influence of my convictions… 'This is a sincere man,' they think, 'therefore he must be dangerous.'" P. 137
July 31, 2019
I have not finished this book, I have abandoned it. The author is a French aristocrat who, for the most part, seems to dislike Russia and the Russians, their art, their architecture, their manners, their dress, .... Certainly sensibilities were different in the early nineteenth century then they are today but, despite that awareness, I found much of the author's comments to be offensive. After 200 pages I began to be able to ignore the negativity toward Russia and the Russians. When presented with the following description of the Finns I knew that it was time to abandon the book: "The Finns have high cheekbones, small, dark, sunken eyes, and visages so flattened that it might be that they all had, at their birth, fallen on their noses. Their mouth is also deformed, and their whole appearance bears the impress of the slave."
- NYRB edition, letter 13, p.193
- NYRB edition, letter 13, p.193
November 11, 2008
Writing in the first half of the 18th Century without the benefit of speaking Russian, de Custine wrote this timeless, penetrating portrait of Russia. I've read several stacks of books on Russia, and this is by far the best I've seen. Moreover, Russians are a quite discerning lot on the subject of themselves, and I've met a number of them who concur with this assessment of de Custine.
January 2, 2012
The perceptions in this book still hold. Custine's comments on Nicholas II apply equally well to Putin. Seldom has a book been so premonitory. A must-read for anyone interested in Russia or Russian literature.
November 7, 2022
PREAMBUL: Cartea a avut un real succes în epocă — contrapartida la fel de influentă a cărții lui Alexis de Tocqueville, Democrația în America, apărută aprută în 1835 —, mult peste ce a mai încercat să scrie autorul. Astfel de cărți au puterea de a forma în conștiința occidentalului o imagine asupra unei lumi diferite de a lui mai ales în lumea în care posibilitățile de comunicare și călătorie nu erau la fel de dezvoltate ca în ziua de azi. Lumea occidentală s-a format prin deschiderea țărilor componente la idei, la inovații, aceasta pentru că s-a circulat mult și au și avut o istorie comună secole la rând în special în materie de drept. Civilizația rusă i-a fost oarecum străină fiind prin natura ei mai opacă, organizată pe baza altor principii; cultura bizantină a organizat instituțiile ruseși, iar bizanțul, față de cutumele politice occidentale, reprezintă un sistem politic bazat pe viclenie, pe o conducere instituțională coruptibilă bine organizată și greu de controlat de supuși, supuși educați să nu se îndoiască deloc de conducător, dar să se îndoiască cu umilință de propriile lor forțe și să-și accepte locul renunțând la demnitate, care trăiesc prin „viclenie nostimă” văzând la superiorii lor atâta falsitate și o viclenie și mai aspre. Jocurile de putere bizantine n-au reușit să fie contracarate de-o societate civilă puternică și în timp au degenerat în sisteme despotice aspre — „La fiecare pas ce îl faci aici, recunoști șiretlicurile Bizanțului, zugrăvite de istoricii din vremea cruciaților și regăsite de împaratul Napoleon la împăratul Alexandru, despre care spunea adesea: Este un grec din Imperiul Târziu!!!...”.
Prin urmare, viziunea lui Custine a putut contribui la formarea imaginii sistemelor de conducere bizantine (ortodoxe) în ochii cititorului occidental făcându-l pe cititor să conștientizeze diferențele intre Europa occidentală și sud estul Europei și a Nordului (adică Rusia) și chiar a altor regimuri derivate cum ar fi cel al regatelor românești. Acumularea în timp a unor astfel de caracterizări, determină o tendință a unei civilizații să față de alta și de construire a unor stereotipuri. Căci o civilizație este o manifestare generală a moravurilor unui popor, dar sunt atâtea popoare cu moravuri diferite și fiecare le interpretează pe ale celeialte prin prisma valorilor proprii, criticând-o ori lăudând-o. Dar ar trebui să existe și niște reprere umane universale atâta vreme cât oamenii unor civilizații ajung să se obișnuiască cu un vădit disconfort urmând acele cutume care le ordonează viața. Confortul fiecăruia este măsura gradului de civilizație în care trăiesc. Când se găsesc aceste valori și se aplică, viața cetățeanului se îmbunătățește.
Apoi deciziile istorice ale națiunilor față de alte națiuni, de peste decenii și secole depind de astfel de descrieri mai mult sau mai puțin obiective. Cu alte cuvinte, istoria la nivel mare se poate întrema pas cu pas, sau chiar rând cu rând, de la astfel de reflecții de călătorie, după cum metehnele oamenilor și ale puterii politice se răsfrâng în mințile călătorilor obișnuiți cu alte deprinderi, apoi rezonează în mințile publicului și ale prinților ajutându-i pe cei din urmă cum să se relaționeze cu un popor sau altul.
***
„Ce este Rusia, de fapt? Rusia este o țară unde se pot face cele mai mărețe lucruri pentru rezultatul cel mai mărunt... Nu e de mers acolo...”
Călătoria în Rusia anului 1839 a marchizului de Custine (Astolphe Louis Leonor, 1790-1857) este cuprinsă în aproape 1600 de pagini, vreo patru volume. Ediția de la Humanitas reprezintă doar o treime din această scriere monumentală a contactului dintre două lumi diametral opuse care ajunge să imprime în autor o schimbare de viziune a gândirii sale politice, cam așa de mare e șocul unui aristocrat francez ce visează la lumea de dinainte de revoluția din 1789. „Plecasem în Rusia cu gândul de a aduna argumente împotriva guvernării reprezentative, dar mă întorc de acolo partizan al constituțiilor. [...] Puteți avea încrederea în ceea ce vă spun despre guvernarea absolută, căci dacă am venit să cercetez această țară a fost pentru că nădăjduiam să găsesc aici un leac împotriva răului care amenință țara noastră”.
Cu un spirit de observație fin și erudit, marchizul pătrunde direct în miezul tiraniei ruse și-o portretizează și direct, prin observarea faptelor, cât și indirect, prin observarea semnelor discrete, cum ar fi arhitectura și tendința de imitație a reprezentărilor occidentale. Descrierile artistice ale ambianței naturale și umane, finețea observațiilor psihologiei rusești și a dramei care se desfășoară îl fac pe marchiz vocea celor oprimați, cei ai prezentului său și cei ai viitoarei generați, de sub jugul celui mai abject despotism. Sunt momente când revola sa nu poate fi stăpânită și izbucnește „Ah! lăsați-mă să-mi vărs mânia!”. Alte dăți, dezgustul în fața dezumanizării acceptate ca stare de fapt îl fac să se îndepărteze. Și dacă rușii de la toate nivelurile ierahice n-au voce din cauza îndoctrinării, el alege să manifeste prin imaginile sugestiv de carnale aceste energii încătușate, pe care le simte în prag de descătușare într-o „explozie pe care noi totuși o putem prezice încă de azi drept inevitabilă, fără a-i prevedea însă și clipa”.
Și ce mai descătușare... [în original, frazele sunt puse la viitor, eu voi acorda citatul la trecut pentru că s-a petrecut întocmai] „Într-o bună zi, uriașul adormit s-a trezit, iar violența a pus capăt domniei cuvântului. Zadarnic, atunci, egalitatea nesăbuită a mai chemat vechea aristocrație în ajutorul libertății; arma reînșfăcată prea târziu, de mâini mult prea amorțite, a ajuns neputincioasă. Societatea a pierit pentru că s-a încrezut în cuvinte goale de sens sau contradictorii; iar atunci, ecourile înșelătoare ale opiniei publice, gazetele, vrând cu orice preț să-și păstreze cititorii, au îndemnat la răsturnare, fie și numai pentru a avea ceva de povestit o lună în plus; au ucis societatea pentru a trăi din cadavrul ei”.
Văzând contrastul dintre lumea vestică și cea orientală, marchizul nu poate să nu aprecieze de acum că pluralismul aduce beneficii materiale reale, iar domnia legi garantează independența cetățeanului; „Prea scump este prețul ordinii sociale în Rusia pentru a merita admirația mea”. Vizitatorul Rusiei țariste a mijlocului de secol al XIX-lea are o soartă identică cu a unui vizitator al Coreei de Nord contemporane. Plimbările se programează dinainte și vizitatorul primește o călăuză care, în spatele așa zisei ospitalități și a ritualurilor rusești de primire, împiedică chiar și pe vizitatorii privilegiați să observe altceva decât trebuie. Occidentalul trebuie să se întoarcă înapoi în occident numai cu o părere foarte bună despre Rusia, așa că ghidul are mare grijă să-i arate și să-i zică ce trebuie. „Pentru a intra în Rusia, trebuie să-ți lași la graniță, odată cu pașaportul, și liberul arbitru”.
Va recepta cu surprindere autocaracterizarea națiunii rusești de către prințul Kozlovski, care-i sintetizează istoria și cutumele locului în care va călători. Și este o descriere critică foarte lucidă a istoriei Rusiei făcută de prinț și presărată cu anticipări la fel de lucide ale autorului. Deja lumea în care intra îi era sintetizată anterior de hangiul Lubeck. Avea să găsească o lume diferită și destul de sumbră: „o țară pe care o părăsești cu atâta bucurie și unde te întorci cu atâta părere de rău nu poate fi decât nefastă” .
Căci o nație căreia „îi lipsește elementul moral; cu moravurile ei cazone și amintirea cotropirilor, ea a rămas la războaiele de cucerire — „Gustul pentru parade militare este împins în Rusia până la manie”, o copilărie monsturoasă posibilă doar sub tiranie, ca reprezentarea cea mai crudă a acesteia —, cele mai brutale din câte au fost” și unde „[șerbia] a degradat într-atât vorbirea, încât cuvântul nu mai e socotit decât o capcană: ocârmuirea noastră trăiește din minciuni, căci adevărul îi înspăimântă deopotrivă pe tiran și pe sclav” nu putea decât să pună bazele a ceea ce se va petrece peste 100 de ani acolo; este deja creată practic fundația solidă a despotismului bolșevic atât de recunoscut pentru negarea evidenței și a faptelor după cum prințul K descria acea trăsătură a despotismului rusesc din secolele trecute, la care simțim ecoul și acum, în secolul al XXI-lea: „Despotismul rus nu numai că nesocotește ideile și sentimentele, dar reface și faptele, luptă împotriva evidenței și învinge întotdeauna. Căci evidența însăși nu are apărător la ruși, la fel ca și justiția, atunci când stânjenesc puterea”.
Marchizul găsește Rusia o mare mașinărie a statului în care cetățeanul e deprins să renunțe la propria voință și funcționeze după altă voință ca o rotiță a unui ceasornic. „și totuși, asta se cheamă om în Rusia! Imaginea acestor automate voluntare mă sperie; un individ redus la condiția de simplă mașină are ceva supranatural”. Cât de pregătit era societatea rusă de atunci pentru sistemul ce avea să vină peste câteva decenii; cât de ușor a putut fi apoi dirijată spre scopul distopic al mentalității de masă și cât de conservată va rămâne această paradigmă dictatorială. „Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o; și o mai iubește încă”, conchide marchizul găsindu-se la poalele Kremlinului.
Meditația marchizului asupra naturii umane lipsite de voință are o notă tristă. Industria occidentală consideră materia primă vie, despotismul transformă omul într-o materie primă inertă „și nu te simți deloc în largul tău gândindu-te câtă constrângere a trebuit exercitată împotriva unor făpturi inteligente pentru a reuși prefacerea lor în obiecte” a căror dragoste de țară „nu este decât un mijloc de a-și flata stăpânul; de îndată ce cred că acest stăpân nu-i poate auzi, vorbesc despre toate cu o sinceritate ce este cu atât mai de temut, cu cât cei care ascultă devin răspunzători”.
Apoi zugrăvește Petersburgul în culori sumbre. Orașul îi pare o copie nepotrivtă a clasicismului, amplasat într-un loc ostil vieții, rezultat doar al capriciilor unui despot gata să înfrunte legile naturii prin jertfele muncitorilor. Palatul de Iarnă este acel simbol dezgustător care prin măreția lui nu subliniază decât sacrificiul salahorilor— „Iar singurul țel al atâtor jertfe era de a justifica capriciul unui singur om —, murind pe capete și înlocuiți ca orice obiect defect. Și nicio voce nu se ridică împotriva obiectificării omului spre gloria țarului de unde și concluzia marchizului: „Se poate spune despre rușii mari și mici că sunt toți beți de sclavie”; o beție începută cu secole în urmă și va dura secole.
„Fiecare zgomot mi se părea un vaiet; pietrele gemeau sub pașii mei, iar inim ami se sfâșia de răsunetul celor mai cumplite suferințe pe care omul l-a supus vreodată pe om. Ah! îi plâng pe prizonierii acestei fortărețe! Căci ai de ce să te cutremuri doar judecând cu aceiași ochi soarta acestor ruși, întemnițați sub pământ și destinul rușilor care se plimbă deasupra” are sonoritatea unui suspin premonitoriu despre viitor sumbru și grotesc dintr-un prezent tragic; un suspin al rușilor torturați și uciși cu bestialitate de călăii staliniști, în temnițele temutei Lubiankă, și ai celor care vor umple Gulagul la mijlocul secolului următor.
Terifiantă este și continuitatea terorii tăcute din regimurile comuniste din vremurile imperiale. Cum adevărul era șoptit la colț de stradă în perioada comunistă, așa era grăit și cu 150 de ani înainte. „Aici nu se spune nimic, deși totul se știe: conversațiile tainice ar pute fi deosebit de interesante; dar cine le îngăduie? A cugeta, a chibzui cu discernământ înseamnă a deveni suspect”. Comunismul n-a făcut decât să perfecționeze controlul, dar cutuma era profund încetățenită în societatea rusă.
Marchizul lansează o întrebare retorică la care totuși istoria va avea un răspuns... dezastruos. „Ce explozie de răzbunare împotriva aristocrației se urzește prin abdicarea unei aristocrații atât de lașe?” Și totuși prevestirea este sumbră. de Custine intuia sau simțea energia potențială. „Ori lumea civilizată va recădea, mai devreme de cincizeci de ani, sub jugul barbarilor, ori Rusia va trece printr-o revoluție mai teribilă decât a fost aceea din apusul Europei, și ale cărei urmări se mai simt și azi”. Lumea civilizată nu a pierit în acei cincizeci de ani, dar în șaptezeci și șapte de ani, revoluția bolșevică va tulbura lumea cel puțin pentru o sută de ani.
Cu un talent extraordinar, picturile literare ale marchizului găsesc în arhitectura locurilor caracterele lumii căreia îi aparțin. Caracterul poporului are puterea să se întipărească în însăși natura înconjurătoare. Pornind de aici, locurile capătă o nouă dimensiune. „Pasiunile, deprinderile și înzestrarea noastră firească sunt într-adevăr îndeajuns de puternice pentru a se întipări într-un chip neșters până și pe pietrele locuințelor noastre”.
Vizitând Petersburgul, nu pot rezuma părerea marchizului decât printr-un cuvânt: kitsch. Orașul întemeiat de Petru cel Mare vrea să cuprindă întreaga cultură universală imitând arhitectural lumea clasică fără a reuși să-i exprime gloria, dimpotrivă chiar, scoțând în evidență caracterul necizelat al rușilor, care confundă civilizația cu disciplina și, „nu din dragoste de artă, ci din amorul propriu al omului”, imită fără discerământ ce admiră la alte civilizații fără a înțelege însă propria lor lume. „Imitatori îndărătnici, își iau vanitatea drept geniu și se consideră chemați să reproducă la ei în țară, deodată și la o scară mai mare, monumentele lumii întregi”, neținând cont de condițiile naturale care nu erau identice cu ale acelor zone de unde se inspiră ei — „În Rusia, totul se imită, chiar și vremurile”; astfel că edificiile și monumentele necesitau permanent reparații, căci diferența de temperatură între vară și iarnă era și de 60 de grade. Spațiile mult prea largi și pustii știrbesc din valoarea oricărui monument în contrast cu adevăratele monumente care erau amplasate în împrejurimi care să armonizeze construcția cu ambianța.
Ajuns la Moscova, Kremlinul îi apare o monstruozitate a unei arhitecturi înfricoșătoare, o chintesență a tiraniei seculare rusești, irupând din frica celui mai mare despot — „Nimic nu e mai înspământător pe lume decât teama unui om atotputernic” —, care marchează prin zidurile, trapele, donjoanele, crenelurile și gurile de tun acea emisferă a tiraniei: nevoia de apărare dinspre exterior și opresiunea închisorii din interior. O sinteză a ororilor „din vremuri fabuloase, când minciuna era atotputernică: temniță, palat, sanctuar; fortăreață împotriva străinilor, cetate împotriva națiunii, sprijin al tiranilor, închisoare a popoarelor”, gândită de Ivan al III-lea, realizată de nepotul său, teribilul Ivan cel Groaznic, la care iau parte, din păcate, în goana fatalității și urmașii celor abuzați, adică viitorul nu rămâne nepătat. „ultimii nepoți ai acestor oameni, stigmatizați de către călăi, se vor resimți de pe urma încălcării datoriei de către părinții lor”. Și este o observație valabilă. „Un popor care, sub motiv că ascultare este cea dintâi dintre virtuți, lasă moștenire nepoților lui tirania, își nesocotește propriile interese”. Căci a te întoarce împotriva propriei tale umanități și a-i nega propria ființă, și nu doar a înfăptui nedreptatea în virtutea acestei negări, ci și doar a tolera-o, are drept consecință degradarea viitorului propriului popor.
Apoi, marchizul citează din Istoria Imperiului Rusiei, de Karamazin, din viața celui mai sângeros despot al Rusiei țariste, Ivan al IV-lea, sau cel Groaznic. Mort la 54 de ani, în 1584, călăul Rusiei a fost plâns de tot poporul inclusiv de urmașii victimelor sale. Peste 369 de ani, aceeași tipologie de conducător rus, Stalin, a fost plâns de aceleași mase — adică nepoții cărora strămoșii lor le-a lăsat moștenire tirania, pentru că ascultarea le-a fost virtute —, cărora le-a fost despot și călău. În 2022, Leonid Gozman găsește că actele politice ale conducătorului de la Kremlin, din secolul al XXI-lea, Vladmir Putin, îl urmează pe acel despot al secolului al XVI-lea: „Cu toate acestea, el are unele realizări. Iar natura lor ne amintește nu de Petru cel Mare, cu care lui Putin îi place să se compare, ci de Ivan cel Groaznic, pe care, de altfel, îl și respectă”.
Actualul șef de stat urmează pas cu pas politica sângerosului său predecesor dovedind aceleași sângeroase obiceiuri continuând o tiranie ce se întinde pe durata a trei secole. „Numai la acest popor — scrie de Custine —, cel puțin așa cred, s-au putut întâlni martiri prosternați în fața călăilor”. Cum peste secole, stalinismul a luptat împotriva propriului popor, Ivan cel Groaznic îl preceda măcelărindu-și poporul. Stalin îl numea pe țar „Învățătorul” și îi copia metodele de teroare. “Cine își mai amintește acum de boierii rași de pe fața pământului de Ivan cel Groaznic? — întreba Stalin — Greșeala lui a fost că nu i-a omorât pe toți”.
Tabloul lui de Custine completează ideea că Rusia este închisă într-o permanetă repetare a propriului trecut; ea se găsește într-o buclă închisă, negăsindu-și stabilitatea în contemporaneitate. Țarul Nicoale al II-lea, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dorea o reînviere a vechilor tradiții practicate la curte în secolul al XVII-lea, izolând și mai mult Rusia de istoria europeană a momentului. În accepțiunea țarului, succesul domniei consta în reîntoarcerea în timp a Rusiei. Rusia e o țară condamnată la trecut; și gloria trecutului ei se află în primul rând în sângele și supunerea proprii. Epurearea boierimii și a clerului de către țarul Ivan este similară cu epurarea stalinistă dintre 1934-1938. Acum boierii erau foștii membri de partid sau generali, unii chiar tovarăși cu Lenin (Zinoviev și Kamenev). Putin reia astăzi șirul de execuții mai mult sau mai puțin transparent simțind atacul la adresa puterii sale. Și fac și eu o paralelă între prezent și trecut, asemeni lui de Custine care admite: „Mă străduiesc să confrunt epocile pentru a vă dovedi că diferența între trecutul și prezentul acestei țări este mai mică decât vă închipuiți”.
Ce teribil pentru o țară să găsești asemănări așa de mari între anii 1577 - 1839 - 1930 - 2022. Moartea lui Ivan a adus multă jale din partea poporului oprimat de el. La fel și moartea lui Stalin, ori a lui Gheorghe Ghiorghiul Dej. În Coreea de Nord, moartea conducătorului e la fel de sfâșietoare pentru poporul oprimat. Așa că „să recunoaștem prin urmare și să nu pregetăm a repeta că despotismul fără măsură are asupra spiritului omenesc efectul unei licori îmbătătoare”. Iar tiranul, în demența lui contagiază oamenii așa de ușor, încât „victimele ajung cei mai zeloși complici ai călăilor”. Posteritatea comunistă avea să confirme și aceată fină observație a unei epoci revolute dar permanentizată...
Prin urmare, viziunea lui Custine a putut contribui la formarea imaginii sistemelor de conducere bizantine (ortodoxe) în ochii cititorului occidental făcându-l pe cititor să conștientizeze diferențele intre Europa occidentală și sud estul Europei și a Nordului (adică Rusia) și chiar a altor regimuri derivate cum ar fi cel al regatelor românești. Acumularea în timp a unor astfel de caracterizări, determină o tendință a unei civilizații să față de alta și de construire a unor stereotipuri. Căci o civilizație este o manifestare generală a moravurilor unui popor, dar sunt atâtea popoare cu moravuri diferite și fiecare le interpretează pe ale celeialte prin prisma valorilor proprii, criticând-o ori lăudând-o. Dar ar trebui să existe și niște reprere umane universale atâta vreme cât oamenii unor civilizații ajung să se obișnuiască cu un vădit disconfort urmând acele cutume care le ordonează viața. Confortul fiecăruia este măsura gradului de civilizație în care trăiesc. Când se găsesc aceste valori și se aplică, viața cetățeanului se îmbunătățește.
Apoi deciziile istorice ale națiunilor față de alte națiuni, de peste decenii și secole depind de astfel de descrieri mai mult sau mai puțin obiective. Cu alte cuvinte, istoria la nivel mare se poate întrema pas cu pas, sau chiar rând cu rând, de la astfel de reflecții de călătorie, după cum metehnele oamenilor și ale puterii politice se răsfrâng în mințile călătorilor obișnuiți cu alte deprinderi, apoi rezonează în mințile publicului și ale prinților ajutându-i pe cei din urmă cum să se relaționeze cu un popor sau altul.
***
„Ce este Rusia, de fapt? Rusia este o țară unde se pot face cele mai mărețe lucruri pentru rezultatul cel mai mărunt... Nu e de mers acolo...”
Călătoria în Rusia anului 1839 a marchizului de Custine (Astolphe Louis Leonor, 1790-1857) este cuprinsă în aproape 1600 de pagini, vreo patru volume. Ediția de la Humanitas reprezintă doar o treime din această scriere monumentală a contactului dintre două lumi diametral opuse care ajunge să imprime în autor o schimbare de viziune a gândirii sale politice, cam așa de mare e șocul unui aristocrat francez ce visează la lumea de dinainte de revoluția din 1789. „Plecasem în Rusia cu gândul de a aduna argumente împotriva guvernării reprezentative, dar mă întorc de acolo partizan al constituțiilor. [...] Puteți avea încrederea în ceea ce vă spun despre guvernarea absolută, căci dacă am venit să cercetez această țară a fost pentru că nădăjduiam să găsesc aici un leac împotriva răului care amenință țara noastră”.
Cu un spirit de observație fin și erudit, marchizul pătrunde direct în miezul tiraniei ruse și-o portretizează și direct, prin observarea faptelor, cât și indirect, prin observarea semnelor discrete, cum ar fi arhitectura și tendința de imitație a reprezentărilor occidentale. Descrierile artistice ale ambianței naturale și umane, finețea observațiilor psihologiei rusești și a dramei care se desfășoară îl fac pe marchiz vocea celor oprimați, cei ai prezentului său și cei ai viitoarei generați, de sub jugul celui mai abject despotism. Sunt momente când revola sa nu poate fi stăpânită și izbucnește „Ah! lăsați-mă să-mi vărs mânia!”. Alte dăți, dezgustul în fața dezumanizării acceptate ca stare de fapt îl fac să se îndepărteze. Și dacă rușii de la toate nivelurile ierahice n-au voce din cauza îndoctrinării, el alege să manifeste prin imaginile sugestiv de carnale aceste energii încătușate, pe care le simte în prag de descătușare într-o „explozie pe care noi totuși o putem prezice încă de azi drept inevitabilă, fără a-i prevedea însă și clipa”.
Și ce mai descătușare... [în original, frazele sunt puse la viitor, eu voi acorda citatul la trecut pentru că s-a petrecut întocmai] „Într-o bună zi, uriașul adormit s-a trezit, iar violența a pus capăt domniei cuvântului. Zadarnic, atunci, egalitatea nesăbuită a mai chemat vechea aristocrație în ajutorul libertății; arma reînșfăcată prea târziu, de mâini mult prea amorțite, a ajuns neputincioasă. Societatea a pierit pentru că s-a încrezut în cuvinte goale de sens sau contradictorii; iar atunci, ecourile înșelătoare ale opiniei publice, gazetele, vrând cu orice preț să-și păstreze cititorii, au îndemnat la răsturnare, fie și numai pentru a avea ceva de povestit o lună în plus; au ucis societatea pentru a trăi din cadavrul ei”.
Văzând contrastul dintre lumea vestică și cea orientală, marchizul nu poate să nu aprecieze de acum că pluralismul aduce beneficii materiale reale, iar domnia legi garantează independența cetățeanului; „Prea scump este prețul ordinii sociale în Rusia pentru a merita admirația mea”. Vizitatorul Rusiei țariste a mijlocului de secol al XIX-lea are o soartă identică cu a unui vizitator al Coreei de Nord contemporane. Plimbările se programează dinainte și vizitatorul primește o călăuză care, în spatele așa zisei ospitalități și a ritualurilor rusești de primire, împiedică chiar și pe vizitatorii privilegiați să observe altceva decât trebuie. Occidentalul trebuie să se întoarcă înapoi în occident numai cu o părere foarte bună despre Rusia, așa că ghidul are mare grijă să-i arate și să-i zică ce trebuie. „Pentru a intra în Rusia, trebuie să-ți lași la graniță, odată cu pașaportul, și liberul arbitru”.
Va recepta cu surprindere autocaracterizarea națiunii rusești de către prințul Kozlovski, care-i sintetizează istoria și cutumele locului în care va călători. Și este o descriere critică foarte lucidă a istoriei Rusiei făcută de prinț și presărată cu anticipări la fel de lucide ale autorului. Deja lumea în care intra îi era sintetizată anterior de hangiul Lubeck. Avea să găsească o lume diferită și destul de sumbră: „o țară pe care o părăsești cu atâta bucurie și unde te întorci cu atâta părere de rău nu poate fi decât nefastă” .
Căci o nație căreia „îi lipsește elementul moral; cu moravurile ei cazone și amintirea cotropirilor, ea a rămas la războaiele de cucerire — „Gustul pentru parade militare este împins în Rusia până la manie”, o copilărie monsturoasă posibilă doar sub tiranie, ca reprezentarea cea mai crudă a acesteia —, cele mai brutale din câte au fost” și unde „[șerbia] a degradat într-atât vorbirea, încât cuvântul nu mai e socotit decât o capcană: ocârmuirea noastră trăiește din minciuni, căci adevărul îi înspăimântă deopotrivă pe tiran și pe sclav” nu putea decât să pună bazele a ceea ce se va petrece peste 100 de ani acolo; este deja creată practic fundația solidă a despotismului bolșevic atât de recunoscut pentru negarea evidenței și a faptelor după cum prințul K descria acea trăsătură a despotismului rusesc din secolele trecute, la care simțim ecoul și acum, în secolul al XXI-lea: „Despotismul rus nu numai că nesocotește ideile și sentimentele, dar reface și faptele, luptă împotriva evidenței și învinge întotdeauna. Căci evidența însăși nu are apărător la ruși, la fel ca și justiția, atunci când stânjenesc puterea”.
Marchizul găsește Rusia o mare mașinărie a statului în care cetățeanul e deprins să renunțe la propria voință și funcționeze după altă voință ca o rotiță a unui ceasornic. „și totuși, asta se cheamă om în Rusia! Imaginea acestor automate voluntare mă sperie; un individ redus la condiția de simplă mașină are ceva supranatural”. Cât de pregătit era societatea rusă de atunci pentru sistemul ce avea să vină peste câteva decenii; cât de ușor a putut fi apoi dirijată spre scopul distopic al mentalității de masă și cât de conservată va rămâne această paradigmă dictatorială. „Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o; și o mai iubește încă”, conchide marchizul găsindu-se la poalele Kremlinului.
Meditația marchizului asupra naturii umane lipsite de voință are o notă tristă. Industria occidentală consideră materia primă vie, despotismul transformă omul într-o materie primă inertă „și nu te simți deloc în largul tău gândindu-te câtă constrângere a trebuit exercitată împotriva unor făpturi inteligente pentru a reuși prefacerea lor în obiecte” a căror dragoste de țară „nu este decât un mijloc de a-și flata stăpânul; de îndată ce cred că acest stăpân nu-i poate auzi, vorbesc despre toate cu o sinceritate ce este cu atât mai de temut, cu cât cei care ascultă devin răspunzători”.
Apoi zugrăvește Petersburgul în culori sumbre. Orașul îi pare o copie nepotrivtă a clasicismului, amplasat într-un loc ostil vieții, rezultat doar al capriciilor unui despot gata să înfrunte legile naturii prin jertfele muncitorilor. Palatul de Iarnă este acel simbol dezgustător care prin măreția lui nu subliniază decât sacrificiul salahorilor— „Iar singurul țel al atâtor jertfe era de a justifica capriciul unui singur om —, murind pe capete și înlocuiți ca orice obiect defect. Și nicio voce nu se ridică împotriva obiectificării omului spre gloria țarului de unde și concluzia marchizului: „Se poate spune despre rușii mari și mici că sunt toți beți de sclavie”; o beție începută cu secole în urmă și va dura secole.
„Fiecare zgomot mi se părea un vaiet; pietrele gemeau sub pașii mei, iar inim ami se sfâșia de răsunetul celor mai cumplite suferințe pe care omul l-a supus vreodată pe om. Ah! îi plâng pe prizonierii acestei fortărețe! Căci ai de ce să te cutremuri doar judecând cu aceiași ochi soarta acestor ruși, întemnițați sub pământ și destinul rușilor care se plimbă deasupra” are sonoritatea unui suspin premonitoriu despre viitor sumbru și grotesc dintr-un prezent tragic; un suspin al rușilor torturați și uciși cu bestialitate de călăii staliniști, în temnițele temutei Lubiankă, și ai celor care vor umple Gulagul la mijlocul secolului următor.
Terifiantă este și continuitatea terorii tăcute din regimurile comuniste din vremurile imperiale. Cum adevărul era șoptit la colț de stradă în perioada comunistă, așa era grăit și cu 150 de ani înainte. „Aici nu se spune nimic, deși totul se știe: conversațiile tainice ar pute fi deosebit de interesante; dar cine le îngăduie? A cugeta, a chibzui cu discernământ înseamnă a deveni suspect”. Comunismul n-a făcut decât să perfecționeze controlul, dar cutuma era profund încetățenită în societatea rusă.
Marchizul lansează o întrebare retorică la care totuși istoria va avea un răspuns... dezastruos. „Ce explozie de răzbunare împotriva aristocrației se urzește prin abdicarea unei aristocrații atât de lașe?” Și totuși prevestirea este sumbră. de Custine intuia sau simțea energia potențială. „Ori lumea civilizată va recădea, mai devreme de cincizeci de ani, sub jugul barbarilor, ori Rusia va trece printr-o revoluție mai teribilă decât a fost aceea din apusul Europei, și ale cărei urmări se mai simt și azi”. Lumea civilizată nu a pierit în acei cincizeci de ani, dar în șaptezeci și șapte de ani, revoluția bolșevică va tulbura lumea cel puțin pentru o sută de ani.
Cu un talent extraordinar, picturile literare ale marchizului găsesc în arhitectura locurilor caracterele lumii căreia îi aparțin. Caracterul poporului are puterea să se întipărească în însăși natura înconjurătoare. Pornind de aici, locurile capătă o nouă dimensiune. „Pasiunile, deprinderile și înzestrarea noastră firească sunt într-adevăr îndeajuns de puternice pentru a se întipări într-un chip neșters până și pe pietrele locuințelor noastre”.
Vizitând Petersburgul, nu pot rezuma părerea marchizului decât printr-un cuvânt: kitsch. Orașul întemeiat de Petru cel Mare vrea să cuprindă întreaga cultură universală imitând arhitectural lumea clasică fără a reuși să-i exprime gloria, dimpotrivă chiar, scoțând în evidență caracterul necizelat al rușilor, care confundă civilizația cu disciplina și, „nu din dragoste de artă, ci din amorul propriu al omului”, imită fără discerământ ce admiră la alte civilizații fără a înțelege însă propria lor lume. „Imitatori îndărătnici, își iau vanitatea drept geniu și se consideră chemați să reproducă la ei în țară, deodată și la o scară mai mare, monumentele lumii întregi”, neținând cont de condițiile naturale care nu erau identice cu ale acelor zone de unde se inspiră ei — „În Rusia, totul se imită, chiar și vremurile”; astfel că edificiile și monumentele necesitau permanent reparații, căci diferența de temperatură între vară și iarnă era și de 60 de grade. Spațiile mult prea largi și pustii știrbesc din valoarea oricărui monument în contrast cu adevăratele monumente care erau amplasate în împrejurimi care să armonizeze construcția cu ambianța.
Ajuns la Moscova, Kremlinul îi apare o monstruozitate a unei arhitecturi înfricoșătoare, o chintesență a tiraniei seculare rusești, irupând din frica celui mai mare despot — „Nimic nu e mai înspământător pe lume decât teama unui om atotputernic” —, care marchează prin zidurile, trapele, donjoanele, crenelurile și gurile de tun acea emisferă a tiraniei: nevoia de apărare dinspre exterior și opresiunea închisorii din interior. O sinteză a ororilor „din vremuri fabuloase, când minciuna era atotputernică: temniță, palat, sanctuar; fortăreață împotriva străinilor, cetate împotriva națiunii, sprijin al tiranilor, închisoare a popoarelor”, gândită de Ivan al III-lea, realizată de nepotul său, teribilul Ivan cel Groaznic, la care iau parte, din păcate, în goana fatalității și urmașii celor abuzați, adică viitorul nu rămâne nepătat. „ultimii nepoți ai acestor oameni, stigmatizați de către călăi, se vor resimți de pe urma încălcării datoriei de către părinții lor”. Și este o observație valabilă. „Un popor care, sub motiv că ascultare este cea dintâi dintre virtuți, lasă moștenire nepoților lui tirania, își nesocotește propriile interese”. Căci a te întoarce împotriva propriei tale umanități și a-i nega propria ființă, și nu doar a înfăptui nedreptatea în virtutea acestei negări, ci și doar a tolera-o, are drept consecință degradarea viitorului propriului popor.
Apoi, marchizul citează din Istoria Imperiului Rusiei, de Karamazin, din viața celui mai sângeros despot al Rusiei țariste, Ivan al IV-lea, sau cel Groaznic. Mort la 54 de ani, în 1584, călăul Rusiei a fost plâns de tot poporul inclusiv de urmașii victimelor sale. Peste 369 de ani, aceeași tipologie de conducător rus, Stalin, a fost plâns de aceleași mase — adică nepoții cărora strămoșii lor le-a lăsat moștenire tirania, pentru că ascultarea le-a fost virtute —, cărora le-a fost despot și călău. În 2022, Leonid Gozman găsește că actele politice ale conducătorului de la Kremlin, din secolul al XXI-lea, Vladmir Putin, îl urmează pe acel despot al secolului al XVI-lea: „Cu toate acestea, el are unele realizări. Iar natura lor ne amintește nu de Petru cel Mare, cu care lui Putin îi place să se compare, ci de Ivan cel Groaznic, pe care, de altfel, îl și respectă”.
Actualul șef de stat urmează pas cu pas politica sângerosului său predecesor dovedind aceleași sângeroase obiceiuri continuând o tiranie ce se întinde pe durata a trei secole. „Numai la acest popor — scrie de Custine —, cel puțin așa cred, s-au putut întâlni martiri prosternați în fața călăilor”. Cum peste secole, stalinismul a luptat împotriva propriului popor, Ivan cel Groaznic îl preceda măcelărindu-și poporul. Stalin îl numea pe țar „Învățătorul” și îi copia metodele de teroare. “Cine își mai amintește acum de boierii rași de pe fața pământului de Ivan cel Groaznic? — întreba Stalin — Greșeala lui a fost că nu i-a omorât pe toți”.
Tabloul lui de Custine completează ideea că Rusia este închisă într-o permanetă repetare a propriului trecut; ea se găsește într-o buclă închisă, negăsindu-și stabilitatea în contemporaneitate. Țarul Nicoale al II-lea, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dorea o reînviere a vechilor tradiții practicate la curte în secolul al XVII-lea, izolând și mai mult Rusia de istoria europeană a momentului. În accepțiunea țarului, succesul domniei consta în reîntoarcerea în timp a Rusiei. Rusia e o țară condamnată la trecut; și gloria trecutului ei se află în primul rând în sângele și supunerea proprii. Epurearea boierimii și a clerului de către țarul Ivan este similară cu epurarea stalinistă dintre 1934-1938. Acum boierii erau foștii membri de partid sau generali, unii chiar tovarăși cu Lenin (Zinoviev și Kamenev). Putin reia astăzi șirul de execuții mai mult sau mai puțin transparent simțind atacul la adresa puterii sale. Și fac și eu o paralelă între prezent și trecut, asemeni lui de Custine care admite: „Mă străduiesc să confrunt epocile pentru a vă dovedi că diferența între trecutul și prezentul acestei țări este mai mică decât vă închipuiți”.
Ce teribil pentru o țară să găsești asemănări așa de mari între anii 1577 - 1839 - 1930 - 2022. Moartea lui Ivan a adus multă jale din partea poporului oprimat de el. La fel și moartea lui Stalin, ori a lui Gheorghe Ghiorghiul Dej. În Coreea de Nord, moartea conducătorului e la fel de sfâșietoare pentru poporul oprimat. Așa că „să recunoaștem prin urmare și să nu pregetăm a repeta că despotismul fără măsură are asupra spiritului omenesc efectul unei licori îmbătătoare”. Iar tiranul, în demența lui contagiază oamenii așa de ușor, încât „victimele ajung cei mai zeloși complici ai călăilor”. Posteritatea comunistă avea să confirme și aceată fină observație a unei epoci revolute dar permanentizată...
April 29, 2017
Nothing changed in 180 years!
Monster scaring Europe.
- Всего четыре столетия отделяют Россию от нашествия варваров, Запад же пережил подобное испытание четырнадцать веков назад: цивилизация, имеющая за плечами на тысячу лет больше, создала нравы, несравнимые с нравами русских.
- Куда ни посмотри, Россия во всем отстала от Европы на четыре столетия
- ...современному русскому обществу, представляющему собой чудовищную смесь византийской мелочности с татарской свирепостью, греческого этикета с азиатской дикой отвагой; из этого смешения и возникла громадная держава, чье влияние Европа, возможно, испытает завтра, так и не сумев постигнуть его причин.
- Я не упрекаю русских в том, что они таковы, каковы они есть, я осуждаю в них притязания казаться такими же, как мы. Пока они еще необразованны — но это состояние по крайней мере позволяет надеяться на лучшее; хуже другое: они постоянно снедаемы желанием подражать другим нациям, и подражают они точно как обезьяны, оглупляя предмет подражания.
- Не верьте хвастливым речам русских; они принимают богатство за элегантность, роскошь — за светскость, страх и благочиние — за основания общества. По их понятиям, быть цивилизованным — значит быть покорным; они забывают, что дикари иной раз отличаются кротостью нрава, а солдаты — жестокостью; несмотря на все их старания казаться прекрасно воспитанными, несмотря на получаемое ими поверхностное образование и их раннюю и глубокую развращенность, несмотря на их превосходную практическую сметку, русские еще не могут считаться людьми цивилизованными. Это татары в военном строю — и не более. Их цивилизация — одна видимость; на деле же они безнадежно отстали от нас и, когда представится случай, жестоко отомстят нам за наше превосходство.
- Как ни старайся, а Московия всегда останется страной более азиатской, нежели европейской. Над Россией парит дух Востока, а пускаясь по следам Запада, она отрекается от самой себя.
- Кто скажет мне, до чего может дойти общество, в основании которого не заложено человеческое достоинство?
Monster scaring Europe.
- Всего четыре столетия отделяют Россию от нашествия варваров, Запад же пережил подобное испытание четырнадцать веков назад: цивилизация, имеющая за плечами на тысячу лет больше, создала нравы, несравнимые с нравами русских.
- Куда ни посмотри, Россия во всем отстала от Европы на четыре столетия
- ...современному русскому обществу, представляющему собой чудовищную смесь византийской мелочности с татарской свирепостью, греческого этикета с азиатской дикой отвагой; из этого смешения и возникла громадная держава, чье влияние Европа, возможно, испытает завтра, так и не сумев постигнуть его причин.
- Я не упрекаю русских в том, что они таковы, каковы они есть, я осуждаю в них притязания казаться такими же, как мы. Пока они еще необразованны — но это состояние по крайней мере позволяет надеяться на лучшее; хуже другое: они постоянно снедаемы желанием подражать другим нациям, и подражают они точно как обезьяны, оглупляя предмет подражания.
- Не верьте хвастливым речам русских; они принимают богатство за элегантность, роскошь — за светскость, страх и благочиние — за основания общества. По их понятиям, быть цивилизованным — значит быть покорным; они забывают, что дикари иной раз отличаются кротостью нрава, а солдаты — жестокостью; несмотря на все их старания казаться прекрасно воспитанными, несмотря на получаемое ими поверхностное образование и их раннюю и глубокую развращенность, несмотря на их превосходную практическую сметку, русские еще не могут считаться людьми цивилизованными. Это татары в военном строю — и не более. Их цивилизация — одна видимость; на деле же они безнадежно отстали от нас и, когда представится случай, жестоко отомстят нам за наше превосходство.
- Как ни старайся, а Московия всегда останется страной более азиатской, нежели европейской. Над Россией парит дух Востока, а пускаясь по следам Запада, она отрекается от самой себя.
- Кто скажет мне, до чего может дойти общество, в основании которого не заложено человеческое достоинство?
August 26, 2022
When I read this book 50 years ago as an undergraduate, I thought it was a mean-spirited book by an arrogant tourist whose inability to speak the local language did not prevent him from making the nastiest and most outrageous judgments about the Russian people. He thought the Russian nobility lived in a prison of their own making. They wanted the Tsar to be an absolute autocrat and were profoundly averse to democratic freedoms.
During the 50 years tsince, I have learned that all Russians of culture have either read the book or at least are aware of its dreadful conclusions. I would like to think that de Custine was mistaken, but his enduring ability to enrage Russians suggests that he may have hit on the truth in places.
The most recent tribute to him that I have read was in "Le mage du Kremlin / Il mago del Cremlino" by Giuliano da Empoli which makes essentially the same points about the apparent Russian love for autocracy.
No matter how wrong de Custine may have been his book must be read because so many people take it so seriously.
During the 50 years tsince, I have learned that all Russians of culture have either read the book or at least are aware of its dreadful conclusions. I would like to think that de Custine was mistaken, but his enduring ability to enrage Russians suggests that he may have hit on the truth in places.
The most recent tribute to him that I have read was in "Le mage du Kremlin / Il mago del Cremlino" by Giuliano da Empoli which makes essentially the same points about the apparent Russian love for autocracy.
No matter how wrong de Custine may have been his book must be read because so many people take it so seriously.
October 27, 2017
"Letters from Russia" is an extraordinary book. Many of Astolphe de Custine's observations and criticisms of Russian government and culture ring true today. He observed a tyrannical system on the verge of breakdown. He shuddered to think what would happen when the system imploded. I don't think that even in his wildest imaginings, he could have predicted the strange history that was about to unfold in Russia.
March 10, 2025
The good Marquis went to Russia from France as a reactionary who hated democracy. He seems to have been received well and reported conversations with Nicholas I, but was hottified by the autocracy he found there.
Perhaps someone should make Tucker Carlson read it.
Perhaps someone should make Tucker Carlson read it.
March 10, 2021
An abridged version of the work, with heavy emphasis on the Russia element and less of his personal experience.
July 10, 2020
Un des plus beaux textes en idées politique
December 5, 2022
Niby minęło 200 lat, a Rosja dalej to samo………
July 23, 2023
Wciąż aktualna książka o totalitaryźmie w Rosji
October 20, 2024
ასტოლფ დე კიუსტინი რუსეთის იმპერიას 1839 წელს ესტუმრა, თუმცა მისი წერილების იმ ნაწილში, რომელშიც რუსეთსა და რუს ხალხზე საუბრობს (მისი პირადი გადაადგილებების ეპიზოდები ცოტათი ზედმეტად დეტალიზებულიც კია), დღევანდელობას მარტივად დ��ინახავთ. რუსეთი ისევ არის "ერების საპყრობილე", რუსი ხალხი კი ისევ მონურად ემორჩილება "ღმერთისგან ხელდასმულ ხელისუფალს" (ამჯერად არა იმპერატორს, არამედ პრეზიდენტს). ქვეყანა, რომელიც ცივილიზაციაში ნელ-ნელა შებიჯების ნაცვლად მოჩვენებითად ცივილიზებულია, მხოლოდ ერთზე ფიქრობს - სხვების დაპყრობაზე, რადგან მისი მოსახლეობის უმრავლესობისთვის თავისუფლების მზე უცხოა.
December 17, 2023
Moskoovia riigi olemus, sisu ja põhimõtteline erinevus tsiviliseeritud läänemaailmast on juba pea 200 aastat tagasi lahti kirjutatud. Ja see on ühikonnas nii sügaval sees, et elab muutumatult üle kõik riigikorrad. Imperialism oli, on ja jääb Moskoovia pärisosaks, kahjuks.
January 6, 2024
Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o; și o mai iubește încă. Nu este oare caracteristic acest fanatism al supunerii? Nu se poate totuși nega că această manie populară nu devine uneori, prin excepție, principiul unor forme sublime. În această țară neomenoasă, dacă societatea a deformat omul, nu l-a și micșorat. Acesta își duce josnicia până la eroism.
ce personaj fascinant! un exilat, un atemporal, un vizionar care ne oferă cheia de înțelegere a scrisorilor încă din prefața cărții: „«La optsprezece ani, simt că totul s-a sfârșit pentru mine în această lume.»” — poate singura intuiție a marchizului care nu s-a adeverit (din fericire pentru noi).
a fost fascinant să-i descopăr impresiile, cu atât mai mult cu cât s-a nimerit să le citesc în paralel cu Memoriile Nadejdei Mandelștam și cu Etica neuitării a Monicăi Lovinescu. delir de-a dreptul! un triunghi literar necesar, tocmai pentru că oferă răspunsuri cu privire la obsedantul secol XX (în cazul marchizului, cu mult înainte ca acesta să fi început măcar). iată deci farmecul scrisorilor: sunt de o actualitate admirabilă și îngrijorătoare chiar privită din perspectiva actuală — admirabile, fiindcă de Custine imortalizează poporul rus în ipostaza sa eternă: supunerea privită drept o condiție a vieții; îngrijorătoare, pentru că intuițiile marchizului se adeveresc și se mențin, demonstrând că Rusia este într-adevăr în urmă, dacă nu cu patru secole așa cum aprecia marchizul, măcar cu două. cred că numai unui occidental îi este permis să înțeleagă într-o asemenea măsură un astfel de popor la care observă, înainte de toate, lipsa unei tradiții a libertății dusă chiar spre lipsa dorinței de libertate: un individ redus la condiția de simplă mașină are ceva supranatural. [...] nu te simți deloc în largul tău gândindu-te câtă constrângere a trebuit exercitată împotriva unor făpturi inteligente pentru a reuși prefacerea lor în obiecte.
nu pot trece peste faptul că toate aceste impresii au fost scrise în 1839, cred că e un mare blocaj pe care îl am în raport cu cartea. dar e totodată un joc inedit acesta al comparațiilor istorice între prevestirile marchizului și realitatea istorică, pentru că ajungi inevitabil la concluzia că întinderea puterii (fie ea absolutistă sau bolșevică) asupra lumii nu putea avea decât același rezultat, confirmat astăzi. o societate la baza căreia nu stă demnitatea umană, ci acea „schizofrenie a fidelității” a victimei în raport cu călăul este poate cea mai pregnantă moșternire pe care de Custine a înțeles-o atât de fin și asupra căreia ar trebui și noi poate să reflectăm din când în când.
ce personaj fascinant! un exilat, un atemporal, un vizionar care ne oferă cheia de înțelegere a scrisorilor încă din prefața cărții: „«La optsprezece ani, simt că totul s-a sfârșit pentru mine în această lume.»” — poate singura intuiție a marchizului care nu s-a adeverit (din fericire pentru noi).
a fost fascinant să-i descopăr impresiile, cu atât mai mult cu cât s-a nimerit să le citesc în paralel cu Memoriile Nadejdei Mandelștam și cu Etica neuitării a Monicăi Lovinescu. delir de-a dreptul! un triunghi literar necesar, tocmai pentru că oferă răspunsuri cu privire la obsedantul secol XX (în cazul marchizului, cu mult înainte ca acesta să fi început măcar). iată deci farmecul scrisorilor: sunt de o actualitate admirabilă și îngrijorătoare chiar privită din perspectiva actuală — admirabile, fiindcă de Custine imortalizează poporul rus în ipostaza sa eternă: supunerea privită drept o condiție a vieții; îngrijorătoare, pentru că intuițiile marchizului se adeveresc și se mențin, demonstrând că Rusia este într-adevăr în urmă, dacă nu cu patru secole așa cum aprecia marchizul, măcar cu două. cred că numai unui occidental îi este permis să înțeleagă într-o asemenea măsură un astfel de popor la care observă, înainte de toate, lipsa unei tradiții a libertății dusă chiar spre lipsa dorinței de libertate: un individ redus la condiția de simplă mașină are ceva supranatural. [...] nu te simți deloc în largul tău gândindu-te câtă constrângere a trebuit exercitată împotriva unor făpturi inteligente pentru a reuși prefacerea lor în obiecte.
nu pot trece peste faptul că toate aceste impresii au fost scrise în 1839, cred că e un mare blocaj pe care îl am în raport cu cartea. dar e totodată un joc inedit acesta al comparațiilor istorice între prevestirile marchizului și realitatea istorică, pentru că ajungi inevitabil la concluzia că întinderea puterii (fie ea absolutistă sau bolșevică) asupra lumii nu putea avea decât același rezultat, confirmat astăzi. o societate la baza căreia nu stă demnitatea umană, ci acea „schizofrenie a fidelității” a victimei în raport cu călăul este poate cea mai pregnantă moșternire pe care de Custine a înțeles-o atât de fin și asupra căreia ar trebui și noi poate să reflectăm din când în când.
February 10, 2014
“As soon as the prince withdrew, they assumed an easy air, resolute manners and a bold demeanor which produced an unpleasant contrast to the complete self-abnegation they had effected an instant before”.
This book gives us another reason to stop generalizing when we criticize the French, or any nationality for that matter. As a happy surprise I have found myself admiring another Frenchman (another exception to the rule?), in the mode of Tocqueville, or perhaps even Revel, this amusing down-to-earth traveler from France (despite the high class his title conveys, of Marquis) lets us get to the bone of Russian society, from the god-like Emperor to the servile serfs. The chronicle of this travel is even amusing, despite the gravity and danger it entails by writing so freely while inside Russian territory, because the man never stops from being human; he is not talking as a reporter or historian, or even as a cultivated representative of the French aristocracy: he is a man well aware of the tacit dangers of being a foreigner in Russia, a lover of freedom among servile creatures.
Most of all it is just plain fun to read. There are so many similarities along the book with Soviet Russia (for that matter with any period of Russian history): “It is only with this people -at least I believe it is so- that one has seen martyrs in adoration before their executioners!”
“My astonishment and dismay increase in seeing the tyrant's dementia spread so easily to the men who submit to tyranny; the victims become the zealous accomplices of their executioners.”
M. Custine's astonishment and dismay is like that of Middle-American and the South today who see their country given away to Government by a an elite class of millionaire socialists.
Custine talks with people, writes down the impressions, the fears, the lies, the cynicism, things that really happen but they want say to a foreigner (or even to themselves, because in Russia everybody knows without anybody saying). Love of freedom, from a Frenchman v. love of servitude by the Russian, that is the subject of this little known gem of a book.
This book gives us another reason to stop generalizing when we criticize the French, or any nationality for that matter. As a happy surprise I have found myself admiring another Frenchman (another exception to the rule?), in the mode of Tocqueville, or perhaps even Revel, this amusing down-to-earth traveler from France (despite the high class his title conveys, of Marquis) lets us get to the bone of Russian society, from the god-like Emperor to the servile serfs. The chronicle of this travel is even amusing, despite the gravity and danger it entails by writing so freely while inside Russian territory, because the man never stops from being human; he is not talking as a reporter or historian, or even as a cultivated representative of the French aristocracy: he is a man well aware of the tacit dangers of being a foreigner in Russia, a lover of freedom among servile creatures.
Most of all it is just plain fun to read. There are so many similarities along the book with Soviet Russia (for that matter with any period of Russian history): “It is only with this people -at least I believe it is so- that one has seen martyrs in adoration before their executioners!”
“My astonishment and dismay increase in seeing the tyrant's dementia spread so easily to the men who submit to tyranny; the victims become the zealous accomplices of their executioners.”
M. Custine's astonishment and dismay is like that of Middle-American and the South today who see their country given away to Government by a an elite class of millionaire socialists.
Custine talks with people, writes down the impressions, the fears, the lies, the cynicism, things that really happen but they want say to a foreigner (or even to themselves, because in Russia everybody knows without anybody saying). Love of freedom, from a Frenchman v. love of servitude by the Russian, that is the subject of this little known gem of a book.
April 2, 2016
Deeply flawed as an account, but all the more fascinating for it. The narrator is very much a character here, and at least as interesting as the people, sights and experiences he describes. It is an intensely subjective account, loaded with all the biases and prejudices one would expect from a French aristocrat with no grasp of the daily language, but all the more interesting for it. I felt like I learned as much about French culture in the 1830s as I did about Russian. Nevertheless the descriptions of Russia and conversations with a broad range of people contained plenty of interesting material on a period of Russia, roughly equidistant from the defeat of Napoleon and the end of serfdom, that has received comparatively little attention.
It loses one star because it is often slow and repetitive. The writing is very much of its time - this is not a specially commissioned translation, but a slightly abridged version of an anonymous English translation from the 1840s. This is important for two reasons. Firstly, early 19th century translations sometimes played fast and loose with the original material, giving me cause to wonder how accurately the words here reflect those of Custine. (I'm currently learning to read French, so maybe down the line I'll come back to this in the original and see.) Second, the writing style is very much of its time. It reminded me of Dickens, and I'm not a huge fan of the style - I love winding, counterintuitive sentences in postmodern meganovels, but not so much in what are, at heart, reasonably straightforward narrative accounts.
It loses one star because it is often slow and repetitive. The writing is very much of its time - this is not a specially commissioned translation, but a slightly abridged version of an anonymous English translation from the 1840s. This is important for two reasons. Firstly, early 19th century translations sometimes played fast and loose with the original material, giving me cause to wonder how accurately the words here reflect those of Custine. (I'm currently learning to read French, so maybe down the line I'll come back to this in the original and see.) Second, the writing style is very much of its time. It reminded me of Dickens, and I'm not a huge fan of the style - I love winding, counterintuitive sentences in postmodern meganovels, but not so much in what are, at heart, reasonably straightforward narrative accounts.
Displaying 1 - 30 of 66 reviews