Într-unul dintre sutele de e-mailuri pe care le-am schimbat cu colaboratorii pe parcursul coordonării cărții, Carol Hicks-Lankton a făcut o remarcă pe care am considerat-o suficient de importantă pentru a nu o pierde prin corespondența personală. În timp ce discutam despre cărțile noastre preferate despre metafore, Carol a spus: „Viața este cea mai mare carte despre metafore — o poveste nouă în fiecare zi“.
Poveștile terapeutice există în viața de zi cu zi. Pot fi întâlnite pretutindeni, după cum se va arăta mai pe larg în capitolul 1. Le putem observa în întâmplările de zi cu zi: un copil mic dezvoltându-și un nou ansamblu de abilități sau urmărirea interacțiunii dintre oamenii aflați într-un centru comercial. Pot fi prezente într-o carte pe care o citiți, într-un film pe care îl urmăriți sau în modul în care un client învață să facă față unui set de circumstanțe dificile. La fel ca în povestea de mai jos, poate fi vorba despre o conversație care vorbește despre experiența unei persoane într-un mod care i-ar putea fi de folos alteia.
La o conferință națională, m-am întâlnit cu o colegă din alt stat pe care o mai întâlnisem de-a lungul anilor, însă n-o mai văzusem de ceva timp. M-a luat prin surprindere felul în care arăta. Nu era surprinzător faptul că acum avea capul ras și purta veșmintele maro-roșcat cu galben specifice călugărițelor budiste, căci știam că studiază budismul și intenționează să se alăture unui ordin călugăresc. Ceea ce m-a luat prin surprindere a fost echimoza vineție și inflamată din jurul ochiului, ce-i „împodobea“ partea stângă a chipului, de parcă tocmai scăpase dintr-o încăierare dintr-o cârciumă.
Curios, am întrebat-o:
― Ce-ai pățit?
― Ei bine, a răspuns ea, într-un fel e și amuzant, și jenant, și profund. Acum devenisem și mai curios. Ea mi-a explicat mai departe:
― Mergeam pe stradă în spatele gurului meu, privind distrată cum i se mișcă sandalele cafenii sub veșminte, cufundată în gânduri și cu mintea-n altă parte, nu prea atentă la ce se întâmplă în jurul meu, când, dintr-odată, gurul a pășit într-o parte. Până să-mi dau eu seama ce face și să-mi ridic privirile, am intrat drept în felinarul stradal de care se ferise el. Și uite-așa m-am ales cu un ochi vânăt. Apoi m-a privit, de parcă istorisirea pățaniei ar fi făcut-o să se fâstâcească, și a adăugat clipind șiret cu celălalt ochi, care nu era injectat și parțial închis:
― Cred totuși că pățania are o morală: nu călca orbește pe urmele mentorilor!