Варужан Восганян (*1958) е съвременен румънски писател и поет, познат на българския читател с дебютния си роман „Прошепната книга“ – едно от знаковите произведения на съвременната румънска литература, разтърсващ разказ за изгнаническата участ на арменския народ, но и за добитата мъдрост, за съхранената жизненост и устойчивост, превърнали се в основа за оцеляването, преведен на всички големи европейски езици. Варужан е бил министър на иконоимката и търговията на Румъния няколко мандата, в момента е сенатор. Президент на Съюза на арменците в Румъния.
Именно от перспективата на „Прошепната книга“ може да се чете сборникът „Игра на сто листа и други разкази“, публикуван в Румъния през октомври 2013 г. Той съдържа шест разказа, които говорят за безпокойството, търсенията и несигурността на нашето посттоталитарно съвремие, за множеството все още неизлекувани травми на комунизма и за болестите на прехода към демократично общество – комунистическите лагери и нечовешките изтезания, опитите за бягство през Дунава, неизменно завършващи с разстрел, преследванията от страна на „Секуритате“, протестите на миньорите (т. нар. „минериади“), битката с миналото, с призраците на предишния режим, „болестта на липсата на посока“. Героите в тези разкази са маргинали, отхвърлени от триумфа на историята, които щастието е забравило да навести: неудачници, просяци, сакати, хора без семейства и професия, ранени прекомерно от живота и именно затова имащи специални отношения с времето.
Primele date din aceasta scurta biografie se regasesc chiar in Cartea soaptelor. Varujan Vosganian s-a nascut la Craiova, la 25 iulie 1958. Copilaria si adolescenta si le-a petrecut la Focsani. A absolvit Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Focsani, apoi Facultatea de Comert a Academiei de Studii Economice si Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti. Este presedintele Uniunii Armenilor din Romania si prim-vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor. Este senator de Iasi si intre decembrie 2006 si decembrie 2008 a fost ministru al Economiei si al Finantelor. Lucrarile sale includ trei volume de poezie – Samanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de brate (2005) –, precum si volumul de nuvele Statuia comandorului (1994), pentru care a primit Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Cartea soaptelor a primit Premiul „Ion Creanga“ al Academiei Romane (2009), Premiul „Cartea anului 2009” acordat de revista Romania literara, Premiul revistei Convorbiri literare, sectiunea proza (2009), Marele Premiu pentru Proza – Trofeul „Mihail Sebastian”, Premiul revistei Observator cultural, sectiunea proza (2009), si a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din Romania. Romanul a fost tradus in spaniola, italiana, armeana si ebraica si urmeaza sa apara in germana, franceza, suedeza si bulgara.
Mi-a fost destul de greu sa intru in atmosfera, nu din cauza povestilor in sine ci din cauza autorului si implicarea sa politica. La fel ca si altii inaintea lui era mai bine daca se limita la a fi doar scriitor.
I’ve always been interested in the subject and the history period, but this book felt hard to read and pretentious. What irritated me the most were some of the dialogs, led by ordinary people, which to me felt artificial and unrealistic.
Şase povestiri insolite, în care se regăsesc faţete ale realului şi magicului, ale prezentului şi trecutului, în care o simbolistică elaborată curge sub o realitate sordidă.
După Cartea şoaptelor, se ştie că Varujan Vosganian este un povestitor de cursă lungă, avînd şi gust pentru amploare, şi atenţie la detalii. Povestirile din acest volum accentuează aspectul liric, necesar unui discurs ce se adresează laturii emoţionale şi senzoriale. Fiecare povestire din volum are un twist care suspendă logica şi duce cititorul la graniţa dintre realitate (banală, sordidă sau seacă) şi visare, magie. Acestea din urmă nu înseamnă doar o lume roz, de emoţii pozitive sau pace, ci conţin şi tuşe absurde, macabre sau respingătoare.
Judecata de Apoi a statuilor prezintă experienţa lui Petrache, paznic şi îngrijitor la un muzeu. Viaţa lui, din banală şi măruntă, devine fantastică după ce observă că „ceva se petrece” în oraş: tramvaiele, statuile, cablurile sunt altfel, trăiesc. Apar detalii neobişnuite care te îndeamnă să crezi fie că Petrache are halucinaţii, fie că realitatea e distorsionată. Ambiguitatea şi suspansul sunt construite impecabil, iar emoţia unei scene romantice (pe o macara, deasupra oraşului) dintre Petrache şi Aurica este frumos dozată.
Următoarea piesă, o nuvelă, dozează mai confuz suspansul şi relaţiile dintre personaje. Iacob, fiul lui Zevedei, eroul prozei omonime, este un intrus în realitatea oamenilor, venit dintr-o lume a Vocilor care ştiu tot, dar nu simt nimic. În realitatea contemporană, Cosmina, o tînără doctoriţă îl secondează pe mentorul ei, un chirurg cu un obicei neobişnuit, acela de a da cu banul pentru viaţa celor operaţi, şi o filosofie elaborată a acestui obicei. Continuarea recenziei o găsești aici http://www.bookblog.ro/recenzie/bizar...
Yeah this was a struggle. It took me quite some time to finish this thin book. I still can't pinpoint exáctly why; the book contains many whether or not very funny sentences and many beautiful ones as well. I just really didn't feel like reading on; the more the book progressed, the less I felt like it, it seemed. The story contains many elements I like/am interested in; the finding-out-about-betrayal-after-the-archives-open-theme, the inability to shake the past, scenes describing women in floral dresses frying onions. But many scenes were so immensely vague, I felt like I was missing something 76% of the time, while the dialogues, on the other hand, spelled everything out; why on earth would childhood friends name all kinds of details in conversations about a shared experience (/trauma) that they must have had a thousand times before. Yep, to make sure the reader understands what happened. It would have been clear and way more intriguing if that would have been left more vague - while it would have been nice if the other parts and descriptions would've been more clear.
Nominalizare in cadrul Galei Premiilor Radio Romania Cultural, sectiunea „Proza”, editia 2014 Nominalizare la Premiile revistei Observator cultural, editia 2014, sectiunea „Proza”
Varujan Vosganian este autorul Cartii soaptelor, unul dintre cele mai bune romane aparute in literatura romana de dupa 1989. Romanul, tradus deja in numeroase limbi, a fost considerat de critica o epopee a secolului XX, o carte identitara pentru poporul armean. Dar fiecare popor, fiecare loc, fiecare timp are o Carte a soaptelor a sa. Ea trebuie doar povestita.
Jocul celor o suta de frunze este initierea in realismul magic al unei Carti a soaptelor a poporului roman. Cele sase povestiri ale volumului vorbesc despre nelinistile, cautarile si incertitudinile noastre, despre atitea traume inca nevindecate. Jocul celor o suta de frunze ne previne ca, daca memoria, ca stare de luciditate, nu se regaseste in prezentul si chiar in viitorul nostru, viitorul nu va fi decit o reintoarcere in trecut.
Am citit acestă culegere de povestiri în urma "Cărţii şoaptelor" şi sub impresia puternică pe care mi-a făcut-o aceasta din urmă. Probabil aici se găseşte motivul pentru care nu m-a prins decât pe alocuri. Lumea descrisă de cele şase povestiri este tristă, goală de semnificaţii, părăsită de Dumnezeu şi de frumos. Personajele sunt pierdute, lipsite de speranţă, însingurate, se află intr-o căutare fără de obiect, sortită eşecului. Cele două povestiri care mi-au plăcut mai mult sunt "Legătura de leuştean" (povestea unei femei care se întâlneşte cu minerul care o bătuse în 1990, pe când era studentă) şi "Când lumea era întreagă" (în centrul căreia se găseşte un cerşetor fără mâini şi fără picioare).