Două secole de mitologie naţională

by Lucian Boia

Naţiune, naţionalism, stat naţional: cuvinte atât de des pronunţate şi cu o puternică încărcătură simbolică şi emoţională. Dar ce înseamnă ele de fapt? Reflectă o realitate obiectivă, sau sunt mai curând expresia unei mitologii materializate? Definesc permanenţe, sau doar o fază istorică recentă pe cale de a se încheia? Lucian Boia îşi propune să răspundă la aceste întrebări în spiritul propriului său sistem de interpretare: o istorie în care imaginarul conduce jocul. Prilej de meditaţie asupra ultimelor două secole, marcate de o adevărată religie a naţiunii, dar şi prilej de bilanţ, acum, la începutul mileniului trei.

Genres: History, Nonfiction, Romania, Politics, Romanian Literature

136 pages, Paperback

First published January 1, 1999

About the author

Lucian Boia is a Romanian historian, known especially for his works debunking Romanian nationalism and Communism.

Reviews

[Robert · Rating 4 out of 5]

O carte nu tocmai actuală,dar interesantă din punct de vedere istoric. Se pune accentul pe Europa ,dar se expun probleme și din alte părți ale globului. Fiind scurtă se citește ușor și probabil pe viitor am să mai revin asupra ei.

[Stela · Rating 4 out of 5]

Abia ce-am terminat de citit eseul lui Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, că m-am și dus fuga pe net, după bunul meu obicei, ca să văd cum l-au primit românii; dar, spre marea mea dezamăgire, în afara unei recenzii destul de plate, Națiunea - geneză, prezent și viitor , publicată de Z. Ornea în România literară nr. 5, din 2000, și care se mulțumește cu un rezumat reticent al cărții, nu am găsit decît cîteva articole virulent-incoerente, majoritatea atacînd opera (și imaginea) autorului în general, nu numai lucrarea de față, pe care le trec totuși repede în revistă nu ca să le contrazic (sînt prea odihnite, ce rost ar avea?), ci pentru că, în ton cu tema eseului, le găsesc înduioșător de reprezentative pentru patriotismul de operetă al românului, care denunță cu sfîntă indignare orice opinie care nu ridică în slăvi țărișoara și neamul lui cel românesc: așa de pildă, cel publicat în Cuvîntul ortodox (prima dată cînd aud de site-ul ăsta) în mai 2014, pe care n-am avut răbdare să-l citesc (mai ales că se răstea rău la mine cu tot felul de sublinieri, majuscule și citate scrise cu roșu), dar al cărui titlu rezumă cu siguranță excelent conținutul: “DEMITIZATORUL” LUCIAN BOIA LEGITIMEAZA REVIZIONISMUL MAGHIAR: “Românii nu puteau invoca un DREPT ISTORIC asupra TRANSILVANIEI, care nu aparținuse niciodată României”. Care este sensul acestei noi teme lansate într-o perioada tulbure de intelectualii fideli AGENDEI EURO-ATLANTICE? ; o notificare scandalizată cu accente caragialiene publicată în Ziua veche (nici de site-ul ăsta nu aveam habar) din 23 ianuarie 2013 de Marius Bâtcă sub titlul Rușine, MNAR! De Ziua Unirii, 24 ianuarie, expoziție “Mitul național” și în sfîrșit, un articol care desființează opera scriitorului nu foarte științific dar cu mult suflet, arătînd pas cu pas că, spre deosebire de piepturile unor istorici ahtiați doar de gloria efemeră, doar în pieptul autorului său bate o adevărată inimă de român (ironia îndoielnică am preluat-o chiar de la acel autor, d-l Florin T. Roman – un alt necunoscut, e cert, ignoranța mea nu cunoaște limite), publicat în Napoca News sub titlul Lucian Boia – istoric sau mit?

Și zău dacă eseul de față merită asemenea reacții incendiare, dat fiind că aduce în discuție adevăruri deja știute de cei care au o oarecare cultură istorică, cu scopul, așa cum o declară de altfel în Cuvîntul înainte, de a întocmi un model care ar putea răspunde la o întrebare care nu-l preocupă numai pe el: este națiunea un concept perimat în secolul al XXI-lea?

Pentru că, oricît ar părea de incredibil, spune autorul, națiunea nu este un concept mai vechi de două secole – ea s-a născut în perioada modernă, fiind „moșită” atît de Rousseau, care în faimosul său Contract social afirmase că suveranitatea aparține poporului, cît și de Herder, care observase, în Idei asupra filozofiei istoriei omenirii, că omenirea e alcătuită din popoare distincte.

Ca alte concepte înaintea ei, națiunea este și ea o „rețetă de fericire”, încercînd, care va să zică, să răspundă acelei nevoi de protecție și acelei speranțe într-un viitor mai bun proprie umanității; ca orice nouă religie, ea este de asemenea o formulă „de solidaritate și de identitate proprie epocii moderne”, apărută ca o necesitate istorică în momentul în care vechile structuri au devenit desuete. Căci înainte de secolul al XVIII-lea lumea avea alte valori, un exemplu edificator putîndu-l oferi Franța care, deși avea multe dintre ingredientele națiunii – limbă, centralizare, aproximativ aceleași granițe încă din anul 1000 – nu a promovat-o decît după revoluția din 1789. Nici la noi nu a fost altfel: cronicarii din secolele al XV-lea – al XVI-lea nu vorbeau de România, ci de state românești. Miron Costin va vorbi, e drept, de latinitatea limbii, dar va privi Unirea de la 1600 doar ca pe un act de cucerire. Abia Gheorghe Șincai va scrie, pe la 1800, o istorie unitară a românilor, fără a prevedea totuşi unirea lor.

Cum se vede, apropierea apoi unirea teritoriilor românești reprezintă un proces gradat, de durată, iar reconstituirea istoriei s-a adaptat proiectelor politice. Românii au fost învățați cum să-și gândească istoria.

Iar acest fenomen, oricît i-ar irita pe ultranaționaliști, nu este unul specific românesc: toate națiunile și-au rescris istoria, ca s-o folosească apoi ca argument pentru propria consolidare. Originile au căpătat o importantă excepțională, „naționalizându-se pînă și preistoria”: imperiul hitit a devenit argumentul legitimității teritoriale a națiunii turce, imperiul roman al celei italiene, cuceririle lui Alexandru cel Mare al celei grecești etc. Și la noi se vehiculează în ultima vreme, fără multe argumente istorice, dar cu nestrămutată convingere și mîndrie națională ideea că spațiul dacic ar fi vatra Europei, locul unde s-au născut toate celelalte limbi și culturi. Și uite așa, după ce, nu mai departe de secolul al XIX-lea românii îi priveau cu jenă, ba chiar cu dispreț pe daci, străduindu-se să-i scoată din istorie pentru a demonstra originea pur latină a limbii și a neamului, acum romanii sînt cei repudiați, în special pe baza ipotezelor formulate de Nicolae Densusianu în Dacia lui preistorică, apărută postum în 1913.

Creație a modernității, creație a unei elite, națiunea îşi reneagă originile recente si elitiste, ancorîndu-se în trecut și în straturile profunde de cultură, păstrătoare ale unui fond peren.

Dar cum a luat naștere națiunea? Altfel spus, care sînt criteriile după care a fost constituită? Autorul enumeră mai multe, precizînd că nici unul dintre ele nu a fost esențial pentru fiecare națiune în parte. Cel mai important pare a fi limba, deși nu este sine qua non, dacă ne gîndim că austriecii vorbesc germana, dar se declară austrieci, basarabenii – româna dar îşi spun moldoveni, iar la polul opus, sîrbii si croații și-au unificat dialectele foarte asemănătoare într-unul singur, sîrbo-croata, ca să se despartă iar în națiuni distincte mai apoi. Religia joacă și ea un rol, Europa putînd fi împărțită în catolici și protestanți, pe de o parte și ortodocși pe de alta, la care se adaugă factorul islamic (care a dus la divizarea Iugoslaviei). Un alt criteriu ar fi teritoriul, deși uneori unește culturi diferite, iar alteori (destul de des, de fapt) separă culturi asemănătoare (ca în America latină, d.e.) și nu poate împiedica diversitatea culturală (vezi maghiarii din sudul Slovaciei, din Covasna și Harghita, albanezii din Kosovo, evreii etc.). Mai presus de toate acestea este însă „voința de a fi” (ca să preiau sintagma autorului, că și el a preluat-o de la Schopenhauer), exemplul ce mai bun de națiune întemeiată ca voință fiind evreii, care și-au recreat statul antic al Israelului și au reactualizat o limbă moartă, ebraica.

Ca în numele oricărei religii, și în numele națiunii s-au comis crime, justificate de nobila aspirație către o națiune ideală, în care toți să vorbească aceeași limbă. Eforturile de implementare a limbii unice s-au făcut fie prin asimilare culturală, prin sistemul administrativ-educativ și prin emigrație, fie prin expulzare silită și genocid, lucru explicabil (chiar dacă nu pardonabil) prin faptul că decuparea în națiuni făcută după primul război este contestabilă. E drept că în România a reușit, parțial pentru că s-a suprapus în mare măsură peste harta etnografică. Dar în Cehoslovacia nou-creată, ca și în Iugoslavia, deși locuitorii vorbeau limbi apropiate, conflictele au pornit repede de la diferențele istorice și culturale. Poate fi idealizată națiunea pentru că a reușit în unele locuri, și demonizată pentru că a eșuat în altele? Există cu adevărat o diferență între naționalism și patriotism sau este doar o chestiune de grad de intensitate semantic?

Fapt este că în cele două secole de istorie națională nici o nație nu s-a dovedit imună la derivele naționaliste. Fiecare și-a avut momentele de febră.

Comunismul a părut la un moment-dat să ofere o alternativă naționalismului, mai ales în Europa de Est. Odată cu prăbușirea lui, însă, s-au evaporat iluziile și s-a revenit în forță la naționalism. Pe altă cale pare a păși civilizația occidentală, care, după modelul Statelor Unite și al Canadei, s-a aliniat unui set de valori comune, căpătînd un aer de familie din ce în ce mai pronunțat. Încetul cu încetul, Europa tinde să se federalizeze, crescînd interesul pentru comunitatea locală, pentru regiuni și minorități, ceea ce este o lovitură destul de importantă pentru națiune.

Concluziile eseului sînt următoarele: națiunea a fost o necesitate istorică a perioadei moderne; nu națiunea a creat intoleranța și conflictele, care sînt intrinsece umanității, ea le-a oferit doar o justificare; conceptul de națiune ar putea fi ameliorat, ajungîndu-se la o lume formată din comunități distincte, dar avînd același ideal de progres, pentru că ea este cea care a pus în valoare diversitățile culturale, Europa existînd, în fond, prin națiunile ei: „Națiunile au îmbogățit omenirea. Fără ele, lumea ar fi fost infinit mai săracă.”; dacă viitorul va aduce, totuşi, sfîrșitul națiunii, elementele ei constitutive: etnie, limbă, religie etc. nu vor pieri, ci s-ar putea transfigura într-o nouă religie, în contextul în care logica conflictuală actuală nu se mai aliniază modelului național exclusiv, ci se învîrte în jurul unor minorități care se înfruntă pe principii de credință, de inechitate socială, de civilizație etc. Autorul conchide:

Nici unitatea, nici dezbinarea nu mai joacă în principal cartea națiunii.
Și atunci națiunea, în sensul strict al cuvântului, nu va fi fost decît o etapă pe lungul drum al omenirii.

Închei și eu, enumerînd cîteva informații savuroase – pe unele ne le știam, la altele mi-a plăcut formularea. Oricum, toate ar putea fi reunite sub genericul „știați că”:

• prin secolul al XVIII-lea, într-o vreme în care o vorbea toată elita Europei, limba franceză era vorbită doar de jumătate din populația Franței;

• în secolul al XIX-lea se practica jocul celui mai reușit tip uman, iar Michelet era convins că acesta este francezul, pe motiv că englezii sînt prea orgolioși, germanii prea mistici în religie și despotici în politică, iar italienii lipsiți de originalitate. Lumea, declara istoricul francez, n-ar fi nimic fără Europa, care n-ar fi nimic fără Franța;

• în 1928 a fost semnat înduioșătorul pact Briand-Kellogg, care punea războiul în afara legii;

• Germaniei i s-au făcut nedreptăți flagrante după al doilea război mondial, cînd spațiul național i-a fost restrîns și 12 milioane de germani au fost evacuați (3 milioane din Cehoslovacia, 8 milioane din Polonia, un milion din Iugoslavia și din alte regiuni): „A fost cea mai mare purificare etnică din istoria Europei, mult superioară prin numărul celor deplasați atît de mediatizatelor purificări recente din Bosnia și Kosovo”;

• și o ultimă observație, referitoare la atitudinea lumii contemporane față de propriul trecut, observație care în epoca Trump a cîștigat și mai mult în greutate și pe care o redau integral:

Nu numai germanii au remușcări. Și celelalte mari puteri vest-europene și-au făcut autocritica, cel puțin la capitolul colonialismului și rasismului. Doar societatea americană pare atinsă cu totul superficial de asemenea probleme de conștiință. Nici indienii, nici negrii, nici Hiroshima nu afectează buna conștiință a Americii, credința – de tip mesianic – în dreptatea istoriei americane și a modelului american. Este națiunea cea mai sigură de valorile ei și de rolul ei în lume. Și aceasta, nu în mai mică măsură decît puterea efectiva economică și militară, susține și explică dimensiunea actuală a Statelor Unite și procesul în curs de americanizare al planetei.

[Andreea · Rating 4 out of 5]

I only gave 4 stars as it is an essay, rather than a history work. Still, I have to say it is well-written, well-balanced, equidistant, and pardon my expression, it is not full of bull-shit, as one may expect. It is a cool analysis of how nations could come to life, where they could go, as history is not astrology, and sometimes, as Lucian Boia says, you may be building the best world and in the end you got the worst. I like the parallel between France and Germany, especially how he is trying to demystify the idea of good nations and bad nations and how much of this is only in the eye of beholder.
Nations seem to be a stage in the humans evolution and there are already signs that people are thinking more and more to some federal community of nations (the German, Swiss model), rather than a centralized model (French model). The nationalism purpose has always been to protect your kind of the others. And this, up to a point, makes sense, especially when the history is pressing. But as usually all good things are taken by "elites" and so manipulated as to support racism, massacres, etc. the funny thing with history that you may find facts that will support almost any opinion.
The short analysis of African continent I found interesting and also welcome and supporting the idea that nations are only a stop on the humanity evolution.
Anyway, I think it is really worth-reading, especially if you do not feel like wasting too much time on this subject.

[Valentin Derevlean · Rating 3 out of 5]

O vizitare destul de lejeră a ideii de națiune, în context european. Originile conceptului, metamorfozarea lui politică de-a lungul istoriei și urmările din prezent. Cam prea lejeră pentru mine și cred că ar merita o reactualizarea a informației. Brexit, atentatele din Europa, ofensiva islamică, naționalismul maghiar și polonez, plus multe altele dau o altă perspectivă temei, față de momentul în care acest eseu a fost scris.

[Ana-Maria Voloc · Rating 4 out of 5]

În volumul „Două secole de mitologie naţională”, autorul se angajează într-o dezbatere importantă pentru societăţile actuale: este naţiunea doar o etapă în dezvoltarea umanităţii sau îşi va menţine domninaţia şi în mileniul actual, în care procesul de globalizare ia dimensiuni din ce în ce mai ample? Dar ce este, de fapt, o naţiune? Lucian Boia consideră că este „formula de solidaritate şi de identitate proprie epocii moderne”, creată de oameni pentru a-i uni într-un scop comun: eterna căutare a absolutului, a perfecţiunii umane. Oamenii cred că au o misiune însemnată în istorie, o misiune pe care o pot împlini doar în cadrul unei comunităţi de care sunt legaţi prin limbă, religie şi un trecut colectiv. Însă naţiunile nu se nasc din istorie, dimpotrivă. Naţiunile creează, de fapt, istoria, imaginând conexiuni între generaţii acolo unde ele poate nu au existat niciodată. Evoluţia neîncetată a societăţilor este divinizată, iar ştiinţa reprezintă acum noua religie universală. Oamenii nu mai cred în Dumnezeu, ci în ei înşişi; regimurile totalitare i-au îndepărtat de sacralitate,
garantându-le că apogeul existenţei lor îl vor trăi în această lume, pe care ei sunt datori să o inventeze, să o perfecţioneze continuu.
„Naţiunea este o mare solidaritate”, afirmă Lucian Boia. Dacă oamenii nu doresc să formeze împreună o unitate indestructibilă, niciun fel de liant nu îi va putea uni laolaltă, oricât ar fi de puternic. După cum susţine şi Jean-Jacques Rousseau în „Contractul social”, voinţa generală, adică poporul, reprezintă componenta mentală a întregului social, cea care conduce, de fapt, societatea. Fără această voinţă, toate celelalte condiţii de care depinde o naţiune se anulează. De exemplu, limba, „cel mai puternic dintre toţi lianţii utlizabili”, nu a putut să îi aducă pe acelaşi drum naţional pe austrieci şi germani sau pe basarabeni şi români. Fiecare naţiune are un proiect spre care tinde şi mijloace specifice pentru a-l îndeplini. Istoria, religia şi toţi ceilalţi factori care contribuie la desăvârşirea ei nu îi preexistă, ci îi oferă suportul pe care aceasta să evolueze.
De ce este cartea lui Lucian Boia relevantă pentru dezbaterea pe marginea acestei teme actuale şi anume semnificaţia naţiunilor în istorie? În primul rând pentru că prezintă în mod obiectiv evoluţia acestora de-a lungul ultimelor două secole. Este important să ştim cum s-au format naţiunile şi mai ales direcţia în care acestea se îndreaptă pentru a putea intui evenimentele viitoare şi pentru a le putea interpreta însemnătatea asupra vieţii noastre. În accepţia lui Lucian Boia, naţiunile reprezintă doar „o etapă pe drumul lung al omenirii”, influenţa lor scăzând dramatic în ultimele decenii. Totuşi, oare vor renunţa definitiv popoarele la siguranţa statului naţional, alegând riscul unei convieţuiri la nivel global? Oamenii sunt extrem de imprevizibili şi de instabili. Dacă vor lua aceasta decizie, cu siguranţă nu vor reflecta mult asupra ei, ci vor alege în mod spontan, în funcţie de opţiunile celorlalţi sau de felul în care sunt dirijaţi de reprezentanţii lor.

[Dimitri Mănescu · Rating 3 out of 5]

Națiunea a apărut în momentul în care cercurile de sociabilitate tradiționale nu mai făceau față complexității noilor faze istorice. Dar totuși, de unde vine națiunea, cum apare conștiința apartenenței la o anumită națiune? Ei bine, ne aflăm prinși într-un enigmatic joc de oglinzi în care națiunea, o dată constituită, își creează propria istorie care, în mod aparent, ar fi întemeiat-o. Cu alte cuvinte nu căile de comunicație sau o limbă comună au creat națiunea, ci națiunea a creat o limbă standard pentru comunicare și o rețea centralizată de transporturi pentru a lega toate teritoriile între ele. Desigur, criteriul de apartenență la o anumită națiune poate varia, dar trebuie să existe un liant care să adune oamenii. Unele state au mizat pe limbă pentru a crea coeziune socială, altele au mers pe religie sau legături de sânge.

Națiunile se legitimează făcând apel la trecut, rescriind sau chiar inventând istoria. Miturile fondatoare au suferit o schimbare de paradigmă. Până în faza națională a istoriei, întemeietorii veneau din altă parte aducând cu ei prestigiu sau pace. Împărații germani se considerau continuatori ai Imperiului Roman, monarhia engleză și franceză erau întemeiate de troieni, rușii adunați împreună de către varegi. Dar statele naționale și-au căutat legitimitatea în solul autohton, deplasând accentul de pe eroi înspre mesele băștinașe. Cine reușea să invoce mari civilizații, cum sunt italienii și grecii, aveau un avantaj în fața celor care se străduiau să descopere continuitate.

Chiar dacă la început proiectele naționale erau privite ca aducătoare de pace, istoria a demonstrat contrariul. Națiunea singură nu s-a dovedit capabilă să asigure ordinea și stabilitatea în lume. Astfel, în secolul al XIX-lea a fost nevoie de Congresul de la Viena iar în secolul XX de elemente supra-naționale pentru a tempera agitația naționalistă. Dezmembrarea Uniunii Sovietice a lăsat loc liber pentru febra naționalistă care inevitabil a dus la conflicte armate.

Dar mai are națiunea viitor? Boia a scris eseul înainte de evenimentele majore din ultimii 20 de ani, de aceea se simte mult optimism în ceea ce privește o lume post-națională. Dar în prezent naționalismul încă e o forță mobilizatoare foarte puternică, mai ales pe fondul luptei dintre capitalul străin și capitalul autohton. Conflictul ruso-ucrainean a generat o nouă formă de naționalism “bun”, deși Boia ne atrage atenția că așa ceva nu există. Exemple sunt cu duiumul, cert e că naționalismul nu a dispărut nici măcar în zonele privilegiate și avansate economic.

[Ovidiu Dobran · Rating 5 out of 5]

Although a short book, the author offers a well written in-depth analysis of the national ideology, and especially its different interpretations in the imaginary of different countries throughout the ideology's 'lifespan' (late 18th century, 2000s). Although at first it might seem as the author is criticizing the nation-state ideology, by connecting the most atrocious events in the 20th century to it, Boia doesn't fail to present the full picture of the impact this doctrine had in recent history. As everything that has materialized from the world of ideas into reality, the national state ideology has caused both positive and negative developments, adapting to our human nature.
Although I have read most of the Boia's books, I still found plenty of new information and analyses regarding the last two centuries and its most important mythology, so many that I have used almost a full set of sticky index tabs :)

[Maddelline · Rating 3 out of 5]

Încercând să definească termenul de națiune, Lucian Boia face o trecere succintă în revistă a evoluției națiunilor "albe" (europene)

[Socrate · Rating 2 out of 5]

Naţiunea este unul dintre marile mituri ale epocii moderne. Alături de ideea progresului şi de multiplele ei derivate: revoluţia, democraţia, comunismul... Sunt credinţe care au pus lumea în mişcare, religii ale vremurilor noi. Imaginarea solidarităţilor de tip naţional constituie poate trăsătura cea mai caracteristică a istoriei ultimelor două secole, a unui frământat sfărşit de mileniu. Începutul noului mileniu vine şi cu această întrebare: şi-a epuizat oare naţiunea posibilităţile, şi-a îndeplinit până la capăt misiunea istorică, sau mai are încă un rol de jucat, într-o lume în rapidă schimbare dar incapabilă deocamdată să-i pună ceva similar în loc?
Trebuia să mă opresc la un moment dat asupra naţiunii, în panorama tot mai diversă a imaginarului şi a miturilor pe care o completez de la o carte la alta. Unele incursiuni parţiale în terenul mitologiei naţionale mi-au fost prilejuite de analiza reprezentărilor istorice româneşti (în Istorie şi mit în conştiinţa româneasca) sau de punerea în discuţie a condiţiei discursului istoric în genere (în Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune). Naţiunea şi istoria întreţin raporturi privilegiate. A venit acum momentul sintezei.

[Delia Lungu · Rating 3 out of 5]

E o carte interesantă, dar nu cred că era potrivită pentru mine. E utilă mai ales partea de concluzii, care rezumă destul de bine observațiile de pe parcursul cărții. În rest, e greu să înțelegi despre ce e vorba dacă nu ai noțiuni extinse în ceea ce privește istoria europeană (și nu numai). Nu e o critică, totuși, pentru că nici autorul probabil nu a intenționat să scrie o carte pentru „neinițiați”. Cred că mi-ar plăcea stilul lui, dacă aș înțelege toate referințele pe care le face. De asemenea, nu știu cât e de util să mai citești această carte la atâția ani după publicare, motiv pentru care probabil nu aș mai reveni la ea nici dacă m-aș informa între timp. Multe lucruri s-au schimbat, contextul politic e altul. Concluziile rămân, totuși utile pentru cineva care are nevoie de o privire de ansamblu asupra conceptului de națiune.

[Andrei · Rating 4 out of 5]

O analiza aprofundata asupra conceptului de ,,natiune” si a implicatiilor sale. Structura artificiala, Boia prezinta natiunea ca o perioada temporara in istoria umanitatii. De asemenea, acesta reliefeaza lacunele acestui concept, exemplificand concret (ex. Natiunile din Africa, desenate cu creionul pe harta de europeni).
Informatii noi am regasit si cu privire la inspiratia lui Hitler, precum si referitoare la originea omenirii.
Totusi, cartea necesita cunostinte istorice solide pentru a putea intelege in mod cuprinzator informatiile istorice oferite de catre Lucian Boia.

[Dan Ardelean · Rating 4 out of 5]

O trecere usoara a domnului Boia printr-un concept destul de stufos. Pana la urma este un eseu, nu o carte propriu zisa. Totusi, asta imi si place poate la domnul Boia, usurinta cu care expune anumite concepte, mai mult sau mai putin istorice, cum e in cazul de fata. Dar pentru mine, domnul Boia ramane valoros prin lipsa fricii cu care isi asuma opinii mai putin populare printre istoricii de azi.

[Bianca Borea · Rating 3 out of 5]

"Din nou strămoșii. Dar există date de naștere certă? Sau frontiere lingvistice fixate o dată pentru totdeauna? Fiecare popor este o sinteză, care se face și se preface fără încetare."

"... românii, insulă latină pierdută într-o mare slavă..."

[Adrian Cristian · Rating 4 out of 5]

Un eseu bun despre națiuni, trecutul și potențialul viitor al acestora. O trecere buna in revista a ceea ce înseamnă națiunile și cum s-au dezvoltat în Europa și restul lumii, tipurile de națiuni și etapele diferite din istoria acestora.

[Dragos Lefter · Rating 1 out of 5]

Slab
Mă așteptam la o lucrare științificș serioasă, un deep dive în subiect, cum s ar zice, dar n am rămas decât cu niște eseuri ale căror lectură nu m a făcut cu nimic mai înțelept.
Recomand celor care interacționează prima oară cu tema.

[Bianca Ichim · Rating 5 out of 5]

Momentele sale de subiectivitate de la inceputul si finalul cartii sunt geniale :)