What do you think?
Rate this book
Scrinul negru
E un roman pe care nu-l uiți. Ar fi putut fi o capodoperă dacă G. Călinescu n-ar fi vrut să demonstreze prin Scrinul negru că a devenit un soldat de nădejde al luptei de clasă scriind despre apusul aristocrației și al marii burghezii autohtone și despre nașterea lumii noi din România. Capitole extraordinare se învecinează debusolant cu unele de-a dreptul jenante, dar oricît te-ar irita paginile în care Călinescu face cu stîngăcie literatură de propagandă, nu-ți vine să renunți, curios să afli ce mai ascund sertarele Scrinului său. Dacă ai aflat și că a existat un scrin, pe care Călinescu l-a cumpărat din Talcioc și a descoperit în el acte, documente de familie și scrisori ale persoanei silite să-l vîndă, de sărăcie, curiozitatea devine de-a dreptul morbidă. Mai ales că și supraviețuitorii acestei lumi condamnate, care în romanul lui Călinescu își vînd la talcioc restul de agoniseală, pentru a trăi de pe o zi pe alta, sau fac foamea spre amuzamentul autorului, în viața reală – bărbați, dar și femei – se aflau, cei mai mulți, în pușcărie.
- GenresRomanian Literature
790 pages, Hardcover
First published June 1, 1960
15 people are currently reading
308 people want to read
About the author
George Călinescu
76 books104 followersGeorge Călinescu (Romanian pronunciation: [ˈd͡ʒe̯ord͡ʒe kəliˈnesku]) was a Romanian literary critic, historian, novelist, academician and journalist, and a writer of classicist and humanist tendencies.
He is currently considered one of the most important Romanian literary critics of all time, alongside Titu Maiorescu and Eugen Lovinescu, and is one of the outstanding figures of Romanian literature in the 20th century.
He is currently considered one of the most important Romanian literary critics of all time, alongside Titu Maiorescu and Eugen Lovinescu, and is one of the outstanding figures of Romanian literature in the 20th century.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
March 15, 2022
Două săptămâni și jumătate am stat cu această carte voluminoasă și, în același timp, extraordinară. Au existat momente în care voiam să o abandonez, dar povestea Cătălinei Ciocîrlan m-a convins să citesc până la capăt.
„- Romînia e însă țara prieteniei, a ospitalității și a femeilor frumoase. Să bem în sănătatea lor.”
„- Romînia e însă țara prieteniei, a ospitalității și a femeilor frumoase. Să bem în sănătatea lor.”
April 2, 2026
Sunt de o bună vreme în zodia anilor 30-50, perioada cheie a României, pe care parcă o retrăiesc, halucinant și grotesc. Am citit jurnalele lui Sebastian și Pandrea, memoriile lui Henri Prost despre România, multă documentare în ceea ce privește comunizarea și rezistența ce i s-a opus... Am gătat și Scrinul negru. Mi-a plăcut mult Bietul Ioanide, îmi place că Scrinul continuă povestea, la 10 ani distanță. Cartea e foarte bună, dar cu mai puțin ritm și zvâc decât prima, așa cum se întâmplă și cu Moromeții. Nu cred că autorii au scris mai prost, dar vremurile despre care scriu în cele două volume sunt mai triste, mai sărace, lucru reflectat, voit sau nu, în scriitură. Apoi e și, bănuiesc, o diferență de statut în lumea culturală de la o carte la alta și atenția de a nu deranja prin texte.
Călinescu e cel mai mare critic literar al nostru și este și un prozator excelent. Bietul Ioanide și Scrinul negru sunt cea mai bună frescă a lumii interbelice urbane de la noi. Atâtea întâmplări, atâtea tipologii umane, atenție minuțioasă la detalii (cu descrieri uneori prea dese, prea lungi, recunosc că am sărit din ele, cum ar fi memoriile lui Hagienuș de la finalul cărții). Balzac ar fi mândru. Superficialitate ușuratică, amantlâcuri, luptă pentru posturi la stat în Bietul Ioanide, completate de cupiditate, cecitate socio-politică, frivolitatea unei clase ce nu-și merită poziția în timp de Europa arde. Vine catastrofa și totul dispare. Autorul ne dă de înțeles că e o osândă meritată. Fosta lume bune a Bucureștilor, cu excepția lui Ioanide, avatarul ideal al autorului, e coruptă, decăzută, bolnavă moralicește, găunoasă, numai bună de a fi azvârlită în șuturi de pe pozițiile înalte pe care le ocupa înainte de al doilea război mondial.
Trecând la Scrin, comuniștii convinși, altfel destul de rari, sunt toți oameni cinștiți, din popor, cu mici scăpări justificabile prin originea socială și lipsa de experiență în intrigile capitaliste. Destul de puțină lozincăraie în Scrin, mai ales în comparație cu operele proletcultiste ale epocii, nimic strident, poate cu excepția ultimelor capitole ale cărții, unde se forțează laude prost integrate în firul narativ pentru agitatorii bolșevici din primul război mondial și, mai ales, o nereușită încercare de hagiografie a lui Vasile Roaită (de care s-au dezis chiar tovarășii din partid, Roaită n-a fost deloc eroul pictat de propaganda regimului). Călinescu încearcă, și în cea mai mare parte reușește, să scrie cu maximul de echilibru și nuanță pe care l-a permis epoca. Lucruri de apreciat, dar și multă propagandă pentru mărețele realizări ale economiei planificate (Palatul Cultural al lui Ioanide, ars de legionarul Gavrilcea și refăcut de oamenii muncii, cartiere muncitorești de blocuri, fântâni și statui publice de care să se bucure acum proletarii ieșind din casă etc).
Nu sunt condamnați politic, nu sunt prizonieri de război, niciun cuvințel despre violența naționalizărilor, a rechiziționărilor de locuințe, a distrugerii vechii rânduieli. Toate astea nu s-au întâmplat. Arhitectul Ioanide, tehnocratul perfect, arhetipul intelectualului, e la fel de fericit să construiască biserici la comanda guvernului pro-german de dinainte de 40 și palate de cultură pentru oamenii muncii la comanda regimului comunist. N-are nicio mustrare de conștiință, nu își pune nicio întrebare. Nu e nimic de văzut, circulați, ăsta e mersul natural al istoriei. Lumea cea veche a pierit de la sine pentru că era atât de decăzută moral, e o evoluție aproape mecanică, căruia nimeni și nimic nu i se poate opune. Proletarii sunt acum beneficiarii culturii înalte, ei construiesc noul Ateneu, ei iau locul fostei elite decadente, cum se vede în episodul repetiției spectacolului de balet al lui Cucly. Filip Hangerliu, prințul, e ahtiat să muncească în uzina atât de bombastic și minuțios descrisă în ultimele pagini, e practic silit de situația de orfan să plece și să cânte la clavecin la noul palat al culturii. Un fel de poetic justice al foștilor oropsiți ai sorții . Citind romanul, ai impresia că instaurarea comunismului în România a fost o trecere lină, un adevărat triumf al adevărului și dreptății, adus în aplauzele generale ale poporului scăpat de asuprire de noua elită comunistă. Cât de departe de adevăr!
Și nu pot să-mi stăpânesc un vag sentiment de dezgust față de autor, care atacă atât de subtil și insidios tocmai lumea în care s-a format, care l-a ridicat pe scara socială, care i-a dat mijloacele de a deveni marele om de cultură care a fost. Nici simpatiile lui, manifestate din tinerețe, pentru socialism, nu sunt o justificare îndestulătoare. Da, burghezia și aristocrația epocii erau pline de tot felul de tare și meritau ironia și disprețul care răzbat din carte. Da, au fost corupți, lacomi, răi, dar nu toți, nu mereu, nu universal găunoși, așa cum îi pictează Călinescu. Și de ce să mai adaugi tocmai tu, mare om de cultură și capabil de verdicte echilibrate, la veninul revărsat de scriitorii proletari ai epocii? Nu îl judec pe autor, nu pot pricepe suficient complexitatea vremurilor pe care le-a trăit, nu vreau să cad în capcana facilă de a judeca trecutul pe baza standardelor de azi. Dar, totuși, mi-aș fi dorit să nu fi făcut acest compromis.
Dincolo de asta, sunt două carți mari, pe care le recomand fără ezitare. E și un bun exercițiu de voință. Bietul Ioanide și Scrinul negru au, însumat, 1500 de pagini. Aș fi citit și a treia carte din serie, dacă ar fi existat, chiar dacă ar fi cerut același efort.
Călinescu e cel mai mare critic literar al nostru și este și un prozator excelent. Bietul Ioanide și Scrinul negru sunt cea mai bună frescă a lumii interbelice urbane de la noi. Atâtea întâmplări, atâtea tipologii umane, atenție minuțioasă la detalii (cu descrieri uneori prea dese, prea lungi, recunosc că am sărit din ele, cum ar fi memoriile lui Hagienuș de la finalul cărții). Balzac ar fi mândru. Superficialitate ușuratică, amantlâcuri, luptă pentru posturi la stat în Bietul Ioanide, completate de cupiditate, cecitate socio-politică, frivolitatea unei clase ce nu-și merită poziția în timp de Europa arde. Vine catastrofa și totul dispare. Autorul ne dă de înțeles că e o osândă meritată. Fosta lume bune a Bucureștilor, cu excepția lui Ioanide, avatarul ideal al autorului, e coruptă, decăzută, bolnavă moralicește, găunoasă, numai bună de a fi azvârlită în șuturi de pe pozițiile înalte pe care le ocupa înainte de al doilea război mondial.
Trecând la Scrin, comuniștii convinși, altfel destul de rari, sunt toți oameni cinștiți, din popor, cu mici scăpări justificabile prin originea socială și lipsa de experiență în intrigile capitaliste. Destul de puțină lozincăraie în Scrin, mai ales în comparație cu operele proletcultiste ale epocii, nimic strident, poate cu excepția ultimelor capitole ale cărții, unde se forțează laude prost integrate în firul narativ pentru agitatorii bolșevici din primul război mondial și, mai ales, o nereușită încercare de hagiografie a lui Vasile Roaită (de care s-au dezis chiar tovarășii din partid, Roaită n-a fost deloc eroul pictat de propaganda regimului). Călinescu încearcă, și în cea mai mare parte reușește, să scrie cu maximul de echilibru și nuanță pe care l-a permis epoca. Lucruri de apreciat, dar și multă propagandă pentru mărețele realizări ale economiei planificate (Palatul Cultural al lui Ioanide, ars de legionarul Gavrilcea și refăcut de oamenii muncii, cartiere muncitorești de blocuri, fântâni și statui publice de care să se bucure acum proletarii ieșind din casă etc).
Nu sunt condamnați politic, nu sunt prizonieri de război, niciun cuvințel despre violența naționalizărilor, a rechiziționărilor de locuințe, a distrugerii vechii rânduieli. Toate astea nu s-au întâmplat. Arhitectul Ioanide, tehnocratul perfect, arhetipul intelectualului, e la fel de fericit să construiască biserici la comanda guvernului pro-german de dinainte de 40 și palate de cultură pentru oamenii muncii la comanda regimului comunist. N-are nicio mustrare de conștiință, nu își pune nicio întrebare. Nu e nimic de văzut, circulați, ăsta e mersul natural al istoriei. Lumea cea veche a pierit de la sine pentru că era atât de decăzută moral, e o evoluție aproape mecanică, căruia nimeni și nimic nu i se poate opune. Proletarii sunt acum beneficiarii culturii înalte, ei construiesc noul Ateneu, ei iau locul fostei elite decadente, cum se vede în episodul repetiției spectacolului de balet al lui Cucly. Filip Hangerliu, prințul, e ahtiat să muncească în uzina atât de bombastic și minuțios descrisă în ultimele pagini, e practic silit de situația de orfan să plece și să cânte la clavecin la noul palat al culturii. Un fel de poetic justice al foștilor oropsiți ai sorții . Citind romanul, ai impresia că instaurarea comunismului în România a fost o trecere lină, un adevărat triumf al adevărului și dreptății, adus în aplauzele generale ale poporului scăpat de asuprire de noua elită comunistă. Cât de departe de adevăr!
Și nu pot să-mi stăpânesc un vag sentiment de dezgust față de autor, care atacă atât de subtil și insidios tocmai lumea în care s-a format, care l-a ridicat pe scara socială, care i-a dat mijloacele de a deveni marele om de cultură care a fost. Nici simpatiile lui, manifestate din tinerețe, pentru socialism, nu sunt o justificare îndestulătoare. Da, burghezia și aristocrația epocii erau pline de tot felul de tare și meritau ironia și disprețul care răzbat din carte. Da, au fost corupți, lacomi, răi, dar nu toți, nu mereu, nu universal găunoși, așa cum îi pictează Călinescu. Și de ce să mai adaugi tocmai tu, mare om de cultură și capabil de verdicte echilibrate, la veninul revărsat de scriitorii proletari ai epocii? Nu îl judec pe autor, nu pot pricepe suficient complexitatea vremurilor pe care le-a trăit, nu vreau să cad în capcana facilă de a judeca trecutul pe baza standardelor de azi. Dar, totuși, mi-aș fi dorit să nu fi făcut acest compromis.
Dincolo de asta, sunt două carți mari, pe care le recomand fără ezitare. E și un bun exercițiu de voință. Bietul Ioanide și Scrinul negru au, însumat, 1500 de pagini. Aș fi citit și a treia carte din serie, dacă ar fi existat, chiar dacă ar fi cerut același efort.
March 17, 2024
Grea aventura! Valoarea de fresca sociala a operei este de netăgăduit, însă meritele asociate tainei ghildei scriitoresti sunt cel putin discutabile.
February 16, 2025
Din punct de vedere tehnic, lucrarea s-ar încadra sub semnul 'realismului socialist', dar asta nu poate fi mai greșit. Pe de o parte fiindcă toți actanții 'poporului', par scoși de la naftalina propagandistă, ei neavând caracteristici și individualități, ceea ce face ca pasaje și chiar capitole să fie greu de digerat. Pe de alta, aristocrația și vechile elite și grupuri de intelectuali sunt și ele mutilate 'nerealist': nu sunt întemnițați sau supuși la vreun supliciu, astfel că nu reflectă realitatea acelor timpuri.
Totodată, până și critica 'experților' este mediocră, un individ categorisind-o pe Cătălina Zănoagă nu mai mult decât 'o târfă de lux', iar majoritatea din vremea respectivă aproape își rupea spatele făcând plecăciuni și mătănii noului regim.
Rămâne totuși un roman cu multe chei de descifrare și care încearcă să descrie apusul unei epoci, și a generațiilor de 'snobi', cum sunt descriși de ceilalți, pentru a fi înlocuiți, evident, în jocurile puterii, de alți indivizi cu aceleași 'principii' și veleități.
Totodată, până și critica 'experților' este mediocră, un individ categorisind-o pe Cătălina Zănoagă nu mai mult decât 'o târfă de lux', iar majoritatea din vremea respectivă aproape își rupea spatele făcând plecăciuni și mătănii noului regim.
Rămâne totuși un roman cu multe chei de descifrare și care încearcă să descrie apusul unei epoci, și a generațiilor de 'snobi', cum sunt descriși de ceilalți, pentru a fi înlocuiți, evident, în jocurile puterii, de alți indivizi cu aceleași 'principii' și veleități.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews